Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
preţioase care umpleau bisericile Bizanţului. Dar toţi au fost la
fel de izbiţi de un lucru: de prodigioasa şi nemăsurata bogăţie a
acestui oraş, care, după spusele lui Villehardouin, era suveranul
celorlalte.” (Diehl, 1980)
Aceste aprecieri vin în sprijinul relevării caracterelor
generale ale civilizaţiei bizantine. În primul rând, se cuvine a
reţine că tot ce apărea ca strălucitor şi de admirat în capitala
Imperiului erau instituţii religioase, specific creştine. Drept
consecinţă, se impune a recunoaşte că o concepţie religioasă de
viaţă nu constituie un impediment, ci un imbold în promovarea
unei civilizaţii, care, în cazul Bizanţului, a fost profund
religioasă.
Pretutindeni, în viaţa capitalei şi, evident, a tuturor oraşelor,
se remarcau aspecte ce uimeau prin bunăstare şi chiar luxul
străzilor şi al locuinţelor, ceea ce denotă că dominaţia valorilor
creştine nu însemna numai frânarea bucuriilor vieţii, ascetism şi
umilinţă. Este un mare merit caracterul elevat al civilizaţiei
bizantine de a fi dovedit capacitatea de realizare a unui nivel
superior de viaţă.
Total greşită este opinia unor occidentali că umanismul s-a
realizat şi s-a impus ca reacţie şi în opoziţie cu spiritualitatea
creştină; că el s-a opus într-o anumită măsură stilului de viaţă
exigent, dar moral, susţinut de catolicism. Este adevărat, dar a
nu se uita că prin autoritatea şi severitatea religioasă a Bisericii
Catolice s-a realizat încreştinarea triburilor mai mult sau mai
puţin barbare, de origine europeană, ca şi a năvălitorilor din
Asia.
Celebrul istoric, poate cel mai mare al secolului XX, Arnold
Toynbee, a susţinut, cu tărie şi deplin întemeiat, că civilizaţia
occidentală, devenită a lumii, s-a realizat datorită creştinismului,
prin principiile sale de viaţă. Era deplin normal ca, după
18