Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
lucrării omonime a lui Procopius. Agathias preia şi dezvoltă
modul de a scrie istoria sub forma biografiilor imperiale. Tot
aceleiaşi vremi îi aparţine şi lucrarea lui Agapethos, diacon al
catedralei Sfânta Sofia în Constantinopol, care a lăsat o culegere
de sfaturi către împărat, insistând ca acesta să respecte
promisiunile făcute poporului la înscăunarea sa. E prima scriere
dintr-o serie ce va fi bine reprezentată în istoriografia medievală.
Un moment important şi interesant al culturii scrise din
această perioadă este „Topografia creştină” a lui Cosma
Indicopleustul (Cosma care a navigat spre Indii), lucrarea lui
având atât valoare istorică cât şi geografică şi artistică.
În a doua jumătate a secolului IV întâlnim şi al doilea mod
de a scrie istoria, sub formă de istorie universală. Apar astfel
cronici de istorie universală ca aceea a lui Ioan Malalas, sirian
din Antiohia, care tratează evenimentele pornind de la timpurile
imemoriale egiptene şi ajungând până la 574, realizată de pe
poziţii ortodoxe. Întâlnim de asemenea cronica lui Ioan din Efes,
care reprezintă tendinţele heterodoxe monofizite.
În paralel, la sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII,
continuă şi modul de scriere al istoriei sub forma biografiilor
imperiale. Astfel Menandor Protiktor îl continuă pe Agathias,
ducând scrierea istorică până la urcarea pe tron a lui Mauricius
(582-602) iar Theophilakt Simocata a lăsat o istorie dezvoltată,
cuprinzând în primul rând domnia lui Mauricius. În scrierea sa
întâlnim o tendinţă ce începe a fi apoi obişnuită tuturor
scriitorilor bizantini şi anume, dorinţa de justificare a însăşi
scrierii istorice şi a modului în care trebuie scrisă.
Tot în această epocă scrie şi ultimul autor de istorie
ecleziastică, Evagrios Scolasticul, acest mod de a scrie istoria
fiind întrerupt până în secolul XIII, opera sa principală, „Istoria
bisericească” de la 431 până la 594, fiind o continuare a
187