Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
două ideologii, dar nu într-o formă acută. Astfel, deşi se situează
pe o poziţie creştină, se fereşte să condamne violent păgânismul.
Pentru noi, românii, opera lui Priscus are importanţă aparte prin
informaţiile pe care le oferă despre spaţiul carpato-dunărean,
obţinute în urma călătoriilor sale, în calitate de sol al Imperiului
roman, în Panonia la regele hunilor, Attila.
Istoriografia creştină şi, implicit, cea bizantină începe cu
Eusebiu din Cezareea. Tipul de istorie bisericească luat drept
cadru al istoriei universale, iniţiat de acesta, este continuat de
către Socrate din Constantinopol (380- ~ 440), Sozomenos din
Gaza şi Teodoret din Cir (392-458). Datorită „Istoriilor
ecleziastice” ale acestora, care continuă pe cea a lui Eusebiu de
pe poziţii ortodoxe, există o continuitate în scrierea istoriei
Bisericii Creştine de la începutul ei până la mijlocul secolului V.
Există şi un mod neortodox de a scrie istoria ecleziastică,
reprezentat de Filostorgios din Borissos (368-~430), care în
„Istoria” sa bisericească, puternic influenţat de concepţiile
ariene, susţine ideea potrivit căreia Dumnezeu a trimis doi noi
prooroci omenirii, în persoana lui Aeţiu şi a ucenicului acestuia
Eunomiu, consideraţi mari eretici de al treilea sinod ecumenic
din 431. Cei doi aveau misiunea de a salva adevărata Ortodoxie
de dezastrul iniţiat de Atanasie, dar au fost persecutaţi, iar cerul,
pentru aceasta, se răzbună ducând Biserica la mizerie şi Imperiul
la ruină. (Coman 1999, 140).
Epoca lui Iustinian este o perioadă cu probleme numeroase
şi complexe când se constată o tendinţă politică dominantă,
secondată de puternice tendinţe de opoziţii. De aceea se poate
vorbi pentru această perioadă de o literatură partizană lui
Iustinian şi de o alta adversară acestuia.
Literatura partizană are diferite domenii şi reprezentanţi
printre care Ioan din Lydos, cu o istorie universală, sau Petru
185