Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
realitatea istorică se întrepătrund. Cetatea lui Dumnezeu nu e
întotdeauna identică cu Biserica, aşa cum Cetatea pământească
nu e întotdeauna identică cu statul. Cele două cetăţi vor fi
separate definitiv la judecata de apoi.
Gândirea lui Augustin domină întregul Ev Mediu şi, în
anumite domenii, chiar vremea noastră. Această gândire
sintetizează dialectica lui Platon, concepţiile ştiinţifice ale lui
Aristotel, ştiinţa şi supleţea de spirit a lui Origene, precum şi
farmecul şi elocinţa lui Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.
Fericitul Augustin a formulat ideea filosofiei istoriei, dar nu
a aplicat-o, punând însă pe elevul său Paul Orosius să o facă.
Acesta în opera sa „Istorii contra păgânismului”, concepută ca o
încercare de acordare cu „De civitate Dei”, răspunde acuzaţiilor
păgânilor că nenorocirea invaziilor s-ar datora religiei creştine.
În răsărit se găseşte o tendinţă asemănătoare, însă uşor diferită.
Astfel, Eusebiu de Cezareea, spre deosebire de Augustin a fost
un cărturar care a creat nu numai cadrul filosofic, dar a scris şi
istorie, aplicând filosofia pe care a formulat-o. În filosofia lui
Eusebiu de Cezareea nu se vorbeşte de realizarea Cetăţii lui
Dumnezeu pe pământ, cât de „realizarea păcii lui Dumnezeu pe
pământ”.
Eusebiu de Cezareea (265-340) are meritul de a fi fondat
cele trei tipuri fundamentale de scrieri istorice pe care le
întâlnim în tot cursul evoluţiei istoriei bizantine: tipul
biografiilor imperiale, tipul istoriei bisericii şi tipul bisericii
universale.
Tipul istoriografic al domniilor imperiale este inaugurat de o
biografie a împăratului Constantin cel Mare, „Vita Constantini”,
al cărui contemporan a fost. Lucrarea, considerată uneori o laudă
a vieţii împăratului, a fost scrisă după moartea acestuia, pentru a
arăta că dispărutul a fost instrumentul atotputerniciei lui
183