Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
timp de mai multe secole o producţie importantă din punct de
vedere al cantităţii.
Literatura istorico-politică bizantină reprezintă domeniul
cel mai important al culturii scrise, atât pentru cunoaşterea
evenimentelor istorice petrecute pe teritoriul Imperiului Bizantin
în cursul milenarei sale existenţe, cât şi pentru cea a ideilor
societăţii bizantine, a diferitelor clase şi pături sociale din care
era compusă. Din această cauză cele două literaturi pot fi tratate
împreună, literatura istorică, care este o literatură de naraţie, şi
literatura politică, care este o istorie de idei, constatându-se o
interferenţă între ele.
Naşterea literaturii istorico-politice bizantine înseamnă de
fapt naşterea istoriografiei creştine, întemeietorul ei fiind Sextus
Iulius Africanus. Acesta, în secolul III, a încercat să armonizeze
cronologia romană cu cea creştină.
Filosofia istoriei, de pe poziţii creştine, a fost fundamentată
de către Augustin (354-430), unul dintre cei mai fecunzi şi mai
profunzi scriitori şi gânditori ai creştinismului patristic. El a pus
în discuţie aproape toate problemele pe care cugetarea
omenească le dezbătea de la începuturile ei şi le-a îmbogăţit cu
idei, uneori cu soluţii luminoase dintre care unele sunt valabile
şi azi. A scris în toate genurile literare patristice şi a creat două
genuri literare: autobiografia şi autocritica literară. Numit pentru
frumoasele sale virtuţi, Fericitul Augustin, formulează în
lucrarea sa „De civitate Dei”, ideea potrivit căreia oamenii
trăiesc împărţiţi în două comunităţi: „Cetatea oamenilor”, care
cuprinde pe toţi oamenii şi „Cetatea lui Dumnezeu”, care
cuprinde numai pe creştini. Originea celor două cetăţi stă în
crearea îngerilor şi despărţirea lor în buni şi răi, şi crearea
oamenilor şi căderea acestora, care a dus la căderea întregii
umanităţi. Cele două cetăţi, deşi separate în plan spiritual, în
182