Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Din păcate mai puţin inspirat a fost împăratul Heraclie în
tentativa de rezolvare a disputelor religioase generate îndeosebi
de monofiziţii nemulţumiţi de încercările lui Iustinian de a le da
satisfacţie. Patriarhul Constantinopolului, Sergios, sfetnic
apropiat a lui Heraclie, lansează o formulă de reconciliere între
adepţii Sinodului de la Calcedon şi monofiziţi prin care, deşi se
recunoşteau două firi în persoana Mântuitorului, se admitea o
singură lucrare, o singură energie. De aici şi numele noii
învăţături, de fapt o altă rătăcire doctrinară: monoenergetism. În
curând se va discuta şi de o unică voinţă, eresul numindu-se
monotelism. Heraclie a dorit să impună monotelismul ca o
soluţie de compromis prin „Expunerea” sa din 638, însă din
pricina impetuoasei împotriviri a Ortodoxiei calcedonene,
această încercare nu a avut succes.
Cea de-a doua parte a secolului al VII-lea poate fi socotită
episodul în care Imperiul de Răsărit a încetat de a mai fi cu
adevărat roman în alcătuirile sale geopolitice, în administraţie şi
chiar în ideologie, putându-i-se acorda, de acum înainte,
apelativul convenţional de „bizantin”.
Împăratul Constans al II-lea (641-668), nepotul lui
Heraclius, împreună cu consilierii săi încearcă să găsească o
soluţie de împăcare între calcedoneni şi monoteliţi, conştienţi
fiind că doar unitatea de gândire şi acţiune mai putea salva
Africa bizantină de expansiunea arăbească pornită din Egipt. În
648 basileul publică edictul numit „Typos” (normă), interzicând
orice dezbateri cu privire la energiile şi voinţele din persoana
Mântuitorului. Rezistenţa venită din partea papei Martin va fi
înăbuşită cu violenţă de către Constans, care îşi va petrece
ultimii ani de domnie în Sicilia la Siracuza.
Următorul împărat, Constantin al IV-lea Pogonatul (668-
685), fiul lui Constans II, a restabilit capitala la Constantinopol
171