Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
În zona orientală a imperiului, după respingerea unei contraofensive
bizantine, în Siria şi Armenia, perşii provoacă în 611
căderea Antiohiei, urmată în 613, de aceea a Damascului.
Dezastrul continuă în 614 cu căderea oraşului Ierusalim, soldată
cu jefuirea Bisericii Sf. Mormânt şi răpirea sfintelor moaşte ale
lui Constantin cel Mare şi a Sf. Cruci a Răstignirii
Mântuitorului, precum şi cu expediţia prin Asia Mică până la
Constantinopol din 615 şi cu cucerirea Egiptului în 619.
În aceste condiţii deosebit de grele împăratul Heraclius,
după ce câştigă bunăvoinţa avarilor prin plata unui tribut foarte
ridicat, şi cu sprijinul financiar al bisericii, trece în anul 622,
armatele din provinciile europene în Asia Mică, conducându-le
personal. Aici, ridică populaţia locală la luptă, şi după noi
pregătiri se trece la demararea acţiunii de eliberare a teritoriilor
ocupate de perşi, într-o atmosferă în care îşi fac apariţia primele
proclamaţii religioase în spirit de cruciadă. În această perioadă
prin antrenamentul special la care o supune Heraclius, armata
bizantină devine o armată de tip nou, care se distingea nu numai
prin iscusinţă, ci şi printr-un moral ridicat, disciplină severă şi,
fiindcă era compusă aproape în întregime din locuitori băştinaşi
ai Bizanţului, patriotism.
În cadrul campaniei militare, mai puţin obişnuită ca
amploare (peste 120.000 soldaţi), împăratul a luat în considerare
felul de luptă al adversarului, reuşind să-şi deschidă cu ajutorul
cavaleriei uşoare de arcaşi, drumul spre Armenia şi să
redobândească întreaga Asie Mică.
În cei şapte ani ai războiului cu perşii (623-630) Heraclius
s-a străduit să păstreze iniţiativa. Campania, fără precedent în
ceea ce priveşte durata şi efortul depus, s-a desfăşurat departe de
bazele de aprovizionare cu alimente şi întăriri şi a fost purtată cu
multe lupte pe teritoriul duşman. Ca momente decisive mai
168