Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Regimul de teroare inaugurat de domnia centurionului
Phokas a dus la mari nemulţumiri atât în rândurile aristocraţiei
civile şi militare, cât şi în cele ale demelor constantinopolitane,
îngăduind preluarea puterii de către Heraclius (610-641),
întemeietorul dinastiei Heraclizilor (610-711). Pentru a putea
depăşi greutăţile cauzate pe de o parte, de epuizarea financiară şi
militară a imperiului, pe de altă parte de noile atacuri ale
avarilor, slavilor şi perşilor, noul împărat s-a văzut silit să treacă
hotărât la formarea statului şi pentru a găsi resursele necesare
salvării sale, şi, eventual la recucerirea teritoriilor pierdute în
primii ani ai domniei lui.
Primul deceniu al domniei lui Heraclius stă sub semnul
neputinţei şi a înfrângerilor militare pentru bizantini, atât în zona
frontierei dunărene cât şi în cea a provinciilor orientale. De la
începutul secolului al VII-lea slavii, dorind să scape de
stăpânirea avară, sub care se găseau de multă vreme, nu se retrag
la nord de Dunăre, ci se aşează în noile teritorii şi provoacă
prăbuşirea stăpânirii bizantine atât în Moesia, cât şi în
Macedonia, în timp ce Tracia este supusă jafului până sub
zidurile Constantinopolului. Pe litoralul Adriaticei, atacurile
slave se soldează în 614 cu distrugerea oraşului Salona, centrul
administraţiei romano-bizantine din Dalmaţia, în timp ce
autorităţile imperiale reuşesc să se menţină doar în câteva oraşe
mici de pe coastă. Astfel într-un răstimp relativ scurt întreaga
Peninsulă Balcanică a ajuns să fie supusă unei noi stăpâniri şi să
cunoască o imensă bulversare etnică.
Pentru populaţia romană din sudul Dunării, marea invazie
slavă, dislocările de populaţie şi slăbirea administraţiei
bizantine, au însemnat atât o rupere a unităţii sale cât şi
neutralizarea grecizării, care se declanşase în imperiu odată cu
epoca Heraclizilor, alături, bineînţeles, de primejdia slavizării.
167