Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
lipsiţi de calităţile unor buni conducători şi chiar au depus
eforturi serioase pentru a face faţă greutăţilor, însă au fost
depăşiţi de gravitatea evenimentelor.
Lovitura cea mai grea i-a fost dată imperiului în Italia de
nord, din partea longobarzilor, care începând cu anul 568 o
invadează sistematic, în scurt timp cucerind-o şi formând acolo
un regat. Autoritatea bizantină este serios zdruncinată însă şi în
Hispania, prin revoltele vizigoţilor, şi în Africa de Nord prin
atacurile violente ale maurilor, împăraţii de la Constantinopol
reuşind cu greu să mai păstreze o vreme stăpânirea asupra celei
mai mari părţi a cuceririlor lui Iustinian. În acelaşi timp urmaşii
lui Iustinian, spre deosebire de acesta iniţiază o politică activă în
Orient, unde se va situa în perioada următoare centrul de
greutate al politicii externe bizantine, adoptând astfel o atitudine
fermă faţă de regatul persan.
Nepotul lui Iustinian, împăratul Iustin al II-lea, refuză în
anul 572 plata tributului, declanşând un război îndelungat şi
extrem de dificil cu perşii, miza fiind provincia Armenia,
datorită poziţiei sale strategice şi potenţialului ei comercial.
Bizantinii vor antrena în acest război toate forţele disponibile,
ieşind în final învingători şi obţinând o pace deosebit de
avantajoasă în 591, în timpul împăratului Mauricius, cel mai
important dintre succesorii imediaţi ai lui Iustinian.
Mauricius se născuse în orăşelul Arabysus din Cappadocia
într-o familie cu origini străvechi care se trăgea, conform
istoricilor oficiali din acea vreme, tocmai de la Roma. În ciuda
unui trecut „civil”, împăratul Mauricius s-a arătat un comandant
militar priceput şi exigent, adoptând fără întârziere măsuri
pentru întărirea disciplinei şi reuşind chiar să reînnoiască
obiceiul util al romanilor de a construi o tabără fortificată la
164