Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
diferite curente religioase precum: acefalii, iulianiştii, pauliniştii
etc. sau diferite grupuri de aderenţi la vechile erezii condamnate
de Biserică: donatiştii, arienii, macedonenii etc. În afara
denominaţiunilor creştine mai existau şi iudei, samarineni şi
păgâni.
Varietatea de concepţii dar mai ales rivalitatea dintre ei,
creau mari probleme pentru imperiu. De aceea nu este de mirare
că împăratul Iustinian I, care era un împărat creştin, apărător al
credinţei ortodoxe stabilite de sinoadele ecumenice, a militat
pentru respectarea acestei credinţe în întreg imperiu. Când nu a
reuşit prin convingere şi înţelegere a recurs la forţă.
Politica religioasă procalcedoneană inaugurată de Iustin I a
fost continuată cu şi mai mare zel de Iustinian I, convins de
realitatea că unitatea de credinţă asigură unitatea imperiului.
Astfel, prin edictul din 527 considerat un mesaj imperial către
popor, împăratul mărturisea credinţa ortodoxă şi condamna
nestoria, eutihia şi apolinaria. Fiecare credincios era dator să
respingă orice erezie şi să mărturisească învăţătura Sfinţilor
Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi, aşa cum a fost stabilită de cele
patru sinoade ecumenice.
Împăratul Iustinian a încercat să-i câştige pentru Calcedon
pe monofiziţi, atât prin convingere, cât şi prin unele concesii. În
vederea găsirii unei soluţii de împăcare el convoacă la sfârşitul
anului 532 şi începutul anului 533 o conferinţă religioasă la
Constantinopol, pentru a discuta diferenţele doctrinare dintre
ortodocşi şi anticaldonieni. Sinodul local s-a încheiat însă fără
rezultate. Iustinian, dezamăgit de eşecul discuţiilor şi indignat de
respingerea înverşunată a Sinodului de la Calcedon, a emis un
edict care lovea fără cruţare în rezistenţa anticalcedoniană
(Chifăr, 2000, 190).
159