Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
intervenţie în Spania vizigotă, slăbită de luptele interne,
izbucnite după înfrângerea zdrobitoare a lui Alaric II la Vouille,
în faţa regelui franc Clovis (507). Chemat în ajutor de
Athanagild, patriciul Liberius intervine şi ocupă sud-estul
peninsulei cu oraşele Cordoba, Sevilla, Cartagina şi Kalaga,
care rămân sub stăpânire imperială, după ce strategul bizantin
ajutase pe aliatul său să învingă şi să-l înlăture pe Agila de la
tron” (Brezeanu, 1997).
În urma celor trei mari realizări, Imperiul Bizantin reface
imaginea strămoşescului Imperiu Roman şi devine cel mai
puternic şi mai prestigios imperiu al Europei, justificând pe
deplin gloria lui Iustinian I, care rămâne „cel Mare”, nu numai
prin cuceririle militare, ci şi prin cele religioase. Din nefericire
însă pentru el şi pentru Creştinism, succese mai mari au fost la
nivelul celor militare.
Extinderile teritoriale i-au adus satisfacţii împăratului,
fiindcă împlineau eforturile lui de a restaura istoricul Imperiu
Roman. O cronică contemporană anonimă consemnează:
„Odată goţii izgoniţi, Iustinian a adus popoarele întregii Italii,
la vechea bucurie”. De altfel, Iustinian dovedea aceeaşi opinie
când declara: „Avem buna nădejde că Dumnezeu ne va
încuviinţa ca să le adăugăm din nou stăpânirii noastre, toate
acele neamuri pe care, din cauza delăsării, le-au pierdut
romanii, altădată stăpâni până la malurile celor două oceane”.
Aceeaşi cronică anonimă mai consemnează: „După toate
cuceririle, Iustinian consideră cuvenit să se intituleze împărat al
romanilor şi al altor neamuri, prin formula extinsă: «Caesar
Flavius Iustinianus Allamanicus, Goticus, Francicus,
Germanicus, Vandalicus, Africanus», adică un împărat
universal al epocii sale istorice.”
153