Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
monofizitismului în Biserica naţională din Egipt, Abisinia şi
Nubia, în Biserica naţională a Siriei şi în Biserica armenească”.
Sintetizând acest titlu, obţinem concluzia: după Sinodul
ecumenic de la Calcedon, a urmat o epocă încărcată de
disensiuni şi cumplite eresuri în lumea creştină.
În concret, câteva date cuvenite: „Agitatorii reuşiră în cele
trei patriarhii, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, a răsturna
pentru un timp pe patriarhii ortodocşi şi a pune în locul lor
monofiziţi. Proteriu, patriarhul ortodox al Alexandriei, fu chiar
ucis în 457 şi pe scaunul patriarhal se ridică Timotei Elur.”, „În
Antiohia, fiind izgonit patriarhul ortodox Martiriu, la anul 470,
deveni patriarh monofizitul Petru Gnafeus. Acesta căută în toate
chipurile a consolida monofizitismul şi a-i da formă chiar de
cult… Împăratul Leon I (457-474) este just şi declară depuşi pe
patriarhii monofiziţi şi dispune a fi aleşi ortodocşi. Tot astfel
făcură şi succesorii săi, Leon II şi Zenon (474-491), dar
uzurpatorul şi monofizitul Vasilise, în anul 476, a dispus a
reintegra patriarhii monofiziţi, a anula conciliul halcedonian şi
a declara monofizitismul doctrină ortodoxă, dând cu
consimţirea a 500 de episcopi, unii monofiziţi, alţii fără
caracter, o enciclică monofizită.” După câtva timp, „Sinodul de
la Halcedon fu înlăturat şi se fixă o formulă cu care monofiziţii
moderaţi puteau fi împăcaţi şi care în sine însăşi nu era
ortodoxă. Dar ortodocşii riguroşi, precum şi monofiziţii
riguroşi, respingeau această formulă” (Popovici, 1926, 140-
141). Cu alte cuvinte, secolul al V-lea, în care a avut loc Sinodul
al IV-lea de la Calcedon, s-a încheiat cu lupte crunte între
ortodocşii dogmatici, fideli adevărurilor de credinţă sinodale, şi
monofiziţii eretici.
Este greu - dar nici nu este locul - a explica fanatismul
monofizit, căci noi nu facem dogmatică, ci numai istorie, în
143