Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
Dată fiind această situaţie, este normal să ne considerăm
deplin justificaţi a urmări istoria Bizanţului, ţinând cont mai ales
de problemele şi criteriile de ordin religios, întrucât în acest fel,
adâncim istoria propriei noastre religii, şi a Bisericii noastre
Ortodoxe. Aşa se explică şi faptul că, în cursul nostru, ţinem
cont de şirul anilor, al secolelor şi al unor perioade, acordând
însă atenţie deosebită evenimentelor de ordin religios, ce privesc
atât credinţa, cât şi Biserica noastră, printre care Sinoadele
ecumenice. Să ne oprim acum asupra celui de-al patrulea, din
timpul împăratului Marcianus.
Spre a cunoaşte condiţiile istorice în care s-a desfăşurat
Sinodul al IV-lea, de la sine înţeles că se impune a reda
amănunte privind situaţia politică, respectiv conducerea centrală
a imperiului, cuprinzând date deosebit de interesante.
O prezentare amănunţită, şi complet edificatoare, o avem
din partea celebrului bizantinolog A.A. Vasiliev, din partea
căruia reţinem următoarele amănunte interesante: „Problema
gotă a devenit, la sfârşitul secolului IV şi începutul celui de-al
V-lea, realmente periculoasă pentru imperiu. Cu toate acestea,
elementul got al armatei bizantine continuă a exercita o anumită
influenţă în imperiu şi, astfel, la mijlocul secolului al V-lea,
barbarul Aspar, susţinut de goţi, reuşi un ultim efort de a
restaura vechea dominaţie, instaurând doi împăraţi: Marcianus
(450-457) şi Leon I (457-474).” (Vasiliev, 1932, 133).
Constatăm cu acest prilej situaţia precară a imperiului, a
cărui conducere depindea de mari conducători de armate, uneori
din rândul popoarelor barbare, printre care goţii au fost cei ce au
decis. Ei erau încadraţi în imperiu, dovadă că se creştinaseră. Se
aminteşte, astfel, că Aspar de etnie alană, fiind adept al
arianismului, nu s-a putut instaura ca împărat, nefiind acceptat
nici de Biserică, nici de opinia publică. El a reuşit totuşi să-şi
138