Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Iisus ca simplu exponent al Cuvântului divin, o fire abstractă,
contestându-I firea omenească întrutotul realizată, având trup
adevărat şi gândire raţională, asemenea fiecărui om, încât să
poată comunica cu oamenii şi a-i îndruma spre calea mântuirii.
Evident că şi această erezie a fost combătută şi condamnată
de Sinodul al II-lea, dar aceasta nu înseamnă că a fost radical
înlăturată. Reminiscenţe ale tuturor sectelor au persistat, dar şi
lupta împotriva lor a fost dusă cu insistenţă, fiind categoric
susţinută şi de împăratul Theodosie al II-lea.
Fapt curios şi interesant, devenit problemă pentru Sinodul al
III-lea, este afirmarea şi ridicarea pe scena vieţii religioase a
celebrului Nestorie, care în faza sa primă de angajare împotriva
ereziilor, datorită strălucitelor rezultate obţinute, a fost
supranumit „mâncătorul de eretici”. Cunoscându-i activitatea şi
meritele, Theodosie al II-lea insistă şi numeşte episcop al
Constantinopolului pe modestul călugăr Nestorie, funcţie ce o ia
în primire la 10 aprilie 428, adică în apropierea celui de-al IIIlea
Sinod.
Din nefericire, Nestorie cel vestit ca „mâncător de eretici”
devine fondatorul unei noi şi scandaloase erezii,
„nestorianismul”, pe care-l prezint în termenii binecunoscutului
teolog bizantin, Ioan I. Rămureanu: „Nestorie susţinea că în
Iisus Cristos există două persoane, persoana divină a Fiului lui
Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, şi
persoana umană, sau istorică a lui Iisus Cristos, cu care s-a
născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie s-a
numit dioprosopism sau nestorianism. Această concepţie
eretică despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos ducea
la o afirmaţie că Dumnezeu-Tatăl a avut doi fii.
Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria nu a născut
pe fiul lui Dumnezeu, ca să merite să fie numită «Născătoarea
131