Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
De importanţa Sinodului al III-lea ecumenic şi rolul
împăratului Theodosie al II-lea ne putem da seama numai luând
în considerare starea de spirit şi frământările religioase cu care
s-a încheiat secolul al IV-lea al primelor sinoade şi s-a intrat în
secolul al V-lea, al celui de-al III-lea Sinod.
În acest fel, e bine să reţinem că nu ne edificăm numai
asupra istoriei primelor secole de organizare bisericească a
Creştinismului, ci şi a ceea ce este specific întregii istorii a
bizantinismului: diversitatea şi contradicţia de opinii
dogmatice, urmate de lupte în curente şi comunităţi
religioase, în care s-au implicat de la cei mai modeşti
credincioşi creştini, până la cei mai înalţi ierarhi ai bisericilor.
Abia s-a slăbit rătăcirea arienilor, că a apărut erezia
pnevmatomahilor, care au trecut de la disputa fiinţei Fiului
Sfânt, la cea a Duhului Sfânt, deschizând o adevărată luptă de
contestare a dumnezeirii Sfântului Duh. Ereticii purtau numele
de macedonieni şi maratonieni, după numele principalilor
exponenţi, Macedoniu episcop de Nicomidia, şi Maratoniu
episcop hirotonisit de el. O explicaţie a acestei erezii ar fi
continuarea arianismului sub altă formă, de contestare a
divinităţii Sfântului Duh, ca astfel să fie afectată şi divinitatea
Mântuitorului. Prin opera Sfântului Vasile cel Mare, „Despre
Sfântul Duh”, această erezie a fost în bună parte înlăturată.
Sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, în care are
loc al III-lea Sinod ecumenic, mai cuprinde şi apolinarismul,
sectă iniţiată de Apolinarie de Laodiceea, care a susţinut ca
postulat hristologic „o singură fire întrupată a lui Dumnezeu
Cuvântul”, combătut de Sfântul Epifanie, episcopul Salaminei
din Cipru. Apolinarie contesta firea umană a lui Iisus, ce o avea
prin întrupare, îndepărtându-L de umanitate, spre a cărei
mântuire a venit pe Pământ. O idee periculoasă, concepând pe
130