Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
Din cele de până acum am putut constata că istoria
Bizanţului ilustrează pe deplin cei doi parametri, cu o mare şi
profundă deosebire ştiinţifică între ei. Dacă ar fi să ne oprim
asupra războiului, respectiv al războaielor permanentizate, n-am
rămâne instructiv cu nimic de reţinut pentru zilele noastre, n-am
învăţa nimic, fiindcă războiul este cu totul altceva decât a fost în
trecut, atât prin mijloace, cât şi prin consecinţe.
Dacă privim istoria Bizanţului prin prisma războaielor, a
concurenţei dintre forţele militare, nu avem altă concluzie decât:
„Homo homini lupus”, al lui Plaut, reactualizată de Bacon şi
Hobbes, din care nu avem nimic de reţinut, căci orice război al
viitorului nu se va mai încheia cu „învins şi victorios”, ci cu
înfrângerea şi distrugerea tuturor.
Aceasta fiind situaţia fără a exclude istoria nefericitelor
războaie, se cuvine o aplecare preferenţială, chiar dominantă
spre istoria spirituală a măreţului Imperiu Bizantin.
Theodosie al II-lea ne oferă prilejul de a lua cunoştinţă de
aspectul esenţial al culturii bizantine care constă în
paralelismul şi concurenţa dintre elenism şi latinism în viaţa
culturală a Bizanţului. Fără a cerceta şi a pătrunde acest aspect
nu se poate cunoaşte cu adevărat istoria Bizanţului.
Odată mai mult, ne putem mândri, ca români, cu faptul că
istoricul nostru, Nicolae Iorga, a surprins şi a stăruit asupra
acestui aspect, prin referinţele asupra vieţii lui Theodosie al IIlea,
ceea ce nu înseamnă că este singurul împărat cu merite pe
plan cultural. Nicolae Iorga însă prin el, a găsit prilejul de a
ilustra cele două curente, realmente bine conturate în timpul
domniei sale, după cum rezultă, edificator, din următorul text:
„Şcoala de la Atena aparţinea acelui grup de filosofi care a dat
imperiului pe soţia lui Theodosie al II-lea, Atenais, devenită
prin botez Eudochia, prinţesă cu ambiţii literare, care a făcut să
126