Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
de geniu”. Se cuvine a reţine că istoria Creştinismului confirmă
un adevăr de mare valoare pentru viaţa spirituală în general, şi
pentru cea creştină, ortodoxă, în particular, că o minoritate
activă depăşeşte o majoritate comodă şi inertă. Acest adevăr
constituie pentru noi un avertisment destul de serios şi periculos,
dacă-l desconsiderăm. Adică noi, Ortodoxia, ca şi toate
Bisericile tradiţionale, deşi suntem într-o majoritate, dacă
rămânem pasivi sau propovăduind ne situăm mult sub nivelul
minorităţilor dinamice, putem suporta consecinţe neplăcute în
viitor.
Revenind la secolul al IV-lea prin A.A. Vasiliev, luăm
cunoştinţă de fapte noi, nemaiîntâlnite, în vasta bibliografie
bizantinologică. În primul rând, faptul că ceea ce adunăm ca
realizări ale secolului nu revin numai lui Constantin cel Mare, ci
şi lui Diocleţian, deoarece: „Când examinăm reformele lui
Diocleţian şi ale lui Constantin constatăm că cele mai
importante sunt: stabilirea unei stricte centralizări, crearea unei
administraţii numeroase şi separarea puterii civile de cea
militară. Dar, în acestea nu trebuie văzut nici instituţii noi, nici
schimbări surprinzătoare. Guvernarea romană fusese introdusă
pe linia centralizării din timpul lui August.” (Vasiliev, 1932).
În al doilea rând, se menţionează şi meritul lui Aurelian, ţinând
cont că: „Perioadele de dezordine şi anarhie militară ale
secolului III provocaseră şi reuşiseră să-l degradeze. Aurelian
restabili provizoriu unitatea şi, pentru aceste merite,
documentele şi consemnările timpului l-au onorat cu titlul de
«restaurator al imperiului» (Restitutor Orbis).” (Vasiliev, 1932)
Datorită celor semnalate, se impune a lua în vedere cele ce
urmează:
1. În secolul IV, Imperiul Bizantin era o parte integrantă a
Imperiului Roman.
120