Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
de la Milano (313), de recunoaştere oficială a Creştinismului, şi
primele două sinoade ecumenice: Niceea (325) şi
Constantinopol (381).
Istoricul ce pare a fi acordat cea mai mare importanţă
acestui secol este A.A. Vasiliev, la contribuţia căruia facem apel
şi pe considerentul că a insistat şi relevat cele două coordonate
paralele ale Bizantinismului: latinismul şi elenismul.
Recunoscând prezenţa lor, şi mai ales cunoscând cât mai
temeinic contribuţiile lor, pătrundem spre aspectele esenţiale şi
mai valoroase ale Spiritualităţii bizantine.
Din introducerea capitolului II al monumentalei sale opere,
reţinem următoarele consideraţii deplin edificatoare: „Criza
culturii şi a religiei care traversează Imperiul Roman al
secolului al IV-lea este unul din fenomenele cele mai importante
ale istoriei universale. Antica civilizaţie păgână intră în conflict
cu creştinismul, care, este recunoscut de Constantin la începutul
secolului al IV-lea, fiind declarată de Theodosie cel Mare, la
sfârşitul aceluiaşi secolul, religie dominantă şi religie de stat. Se
poate presupune că aceste două elemente contradictorii,
reprezentând două concepţii radical opuse, nu ar putea, odată
intrate în conflict, niciodată să găsească mijlocul pentru un
acord, şi că ele s-ar exclude una pe alta. Totuşi, realitatea s-a
dovedit cu totul contrară. Creştinismul şi elenismul păgân s-au
contopit, puţin câte puţin, într-o unitate şi au dat, împreună,
naştere unei civilizaţii creştino-greco-orientale, care a primit
numele de bizantină. Centrul acestei ultime accepţiuni a fost
noua capitală a Imperiului Roman, Constantinopolul.”
(Vasiliev, 1932, 136)
A.A. Vasiliev consideră că Imperiul Bizantin nu este ceva
nou, ci continuarea Imperiului Roman vechi, care suferă o
transformare radicală, trecând de la păgânism la creştinism într-
118