Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
primul rând străini care de la Renaştere până în prezent s-au
aplecat cu răbdare şi pasiune asupra ei pentru a-i surprinde
acceleraţiile şi a-i defini semnificaţiile. Înălţat pe suportul unei
sinteze între moştenirea etatică romană, cea culturală grecoelenistică,
creştinism şi diverse elemente de civilizaţie orientală,
Bizanţul s-a dovedit de o excepţională adaptabilitate şi vitalitate
îndeplinindu-şi mai bine de un mileniu rostul său de intermediar
necesar între Orient şi Occident între lumea veche şi lumea
modernă” (Andea, 1995, 3).
Reţinând că e vorba de o perioadă de peste o mie de ani,
ceea ce înseamnă o victorie istorică de o mare importanţă, ne
interesează această istorie nu numai pentru poziţia sa
prestigioasă în istoria universală, ci şi pentru importanţa care o
are pentru istoria noastră naţională.
Începutul istoriei Imperiului Bizantin pluteşte în
incertitudine chiar şi pentru analiştii săi contemporani. În
încercarea de stabilire a momentului de început al acestei istorii,
unii pornesc de la Constantin cel Mare, de la data întemeierii
noii capitale a imperiului (324), alţii de la Iustinian I, de la data
urcării sale pe tron (527), sau de la data decretului de închidere a
Universităţii din Atena (529), care pune capăt celei din urmă
manifestări superioare a vieţii păgâne. Alţii consideră mai
potrivit a se porni de la moartea lui Theodosius cel Mare (395),
când Imperiul se împarte între cei doi fii ai săi. Dar totodată se
poate stabili începutul istoriei bizantine şi dintr-un punct de
vedere cultural, pentru că delimitările acesteia au o anume
precizie care ne este absolut necesară pentru a analiza cât mai
profund posibilitatea ca Bizanţul să fi fost unul din spaţiile pe
care s-a clădit ceea ce istoricii de azi denumesc „o istorie
atemporală”. Istoriei bizantine, prin perioadele sale diversificate,
nu i se poate stabili un început exact şi nici un sfârşit anume,
10