Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
este mort, şi nimeni nu s-ar apuca să-l reînvie. Orice legătură
cu tradiţia este ruptă în partea aceasta. Nu va fi părăsit acest
nume de Roman, care a ajuns, apoi, numele Romeului de limbă
romanică, trăind într-o «Romanie» politică, diferită de
«Romaniile» populare, şi a devenit, mai târziu, acel Rum al
turcilor, care mai desemnează şi astăzi Rumelia. Limba greacă
a rămas biruitoare, în domeniile mai înalte ale civilizaţiei, în
vreme ce imperiul rămâne ceea ce fusese întotdeauna, un
aglomerat de popoare, cârmuite după legile romane şi după un
ideal politic, care se formase la Roma.” (Iorga, 1974, 163)
Deşi încă nu avem destul de clară lupta subterană dusă între
latinism şi elenism, începem să înţelegem, totuşi, de ce nu
vorbim de constantinopolism, ci de bizantinism, şi vorbim de
o istorie a Bizanţului, deşi Bizanţul, ca localitate, nu mai există.
Istoria Bizanţului, ca de altfel şi cea a omenirii, are două
feţe: una vizibilă şi determinabilă, şi alta ascunsă şi
problematică. În concret, viaţa religioasă are, ca faţă luminată,
Ortodoxia şi Biserica ei, iar ca faţă întunecată, frământarea
sectară a ereziilor.
La fel este şi cultura bizantină, având o faţă perfect evidentă
prin toate operele spirituale realizate, şi o alta ascunsă, mai puţin
cunoscută, a concurenţei dintre cele două curente: latinismul şi
elenismul.
O adevărată istorie trebuie să ţină cont, pe cât posibil, de
ambele laturi ale conţinutului ei.
114