Afi?eaz? documentul PDF

Ioan Octavian RUDEANU
suverani care au fost mari atât prin caracterul lor, cât şi prin
opera lor militară şi politică.” (Iorga, 1974, 62)
Problema este de ordin universal, nu numai naţional,
constituind dovada cea mai elocventă a gravei erori pe care o
reprezintă implicarea rezultată, mai ales la nivelul
responsabilităţii totale, din declararea unei religii sau confesiuni
religioase ca ideologie fundamentală a unui stat.
Consecinţele sunt pe deplin edificatoare: catolicismul a
generat războaie religioase, islamismul, în trecut şi astăzi, a
determinat năvăliri înfiorătoare, nu numai asupra rivalilor, ci şi a
propriilor fraţi de credinţă, victime nevinovate.
Privitor la istoria noastră naţională, Principatele Române, în
plin Ev Mediu creştin, se puteau declara state ortodoxe, dată
fiind unanimitatea credincioşilor, (ceea ce astăzi nu mai
corespunde realităţii). După cum bine ştim, simpla declaraţie a
Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, ca singură Biserică naţională,
a provocat tulburări de opinii şi proteste dureroase. Ceea ce a
proclamat Theodosie I în imperiul său a fost întemeiat sau
justificat datorită străduinţei sale de a instaura unitatea pe baza
credinţei statornicite de către sinoade.
Pe lângă acest merit, pentru care Theodosie I merită titlul
glorios de „cel Mare”, el mai este demn de apreciat pentru
stimularea vieţii spirituale, într-un moment crucial în istoria
culturii bizantine, întrucât deschide următoarea problemă: cum
se explică faptul că, deşi modesta colonie grecească Bizanţ
dispare ca localitate, fiind înlocuită de Constantinopolul latin şi
devenind capitală a Imperiului Roman, istoria vorbeşte totuşi de
Imperiul Bizantin, cultura bizantină, de Bizantinologie, şi nu de
Imperiul Roman şi de cultura latină
O slabă aluzie s-a înregistrat prin alternanţa termenilor
„Sinodul niceo-constantinopolitan” şi „Sinodul
112