Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Luând cunoştinţă de mulţimea curentelor diversioniste, la
care se mai adaugă puternica erezie a lui Apolinarie din
Laodiceea, denumită apolinarism, ne putem da seama de lupta şi
importanţa celui de al doilea Sinod şi de valoarea contribuţiei
împăratului Theodosie, care, înspăimântat şi revoltat de aceste
rătăciri, a iniţiat, a susţinut desfăşurarea activităţii Sinodului şi a
onorat pe toţi participanţii săi.
Sinodul a reuşit completarea şi desăvârşirea Crezului cu cele
5 ultime articole, de mare importanţă rămânând 7 canoane,
dintre care al treilea a prevăzut ca „episcopul de Constantinopol
să aibă întâietate de onoare după episcopul Romei, considerând
că Constantinopolul trebuie recunoscut drept Roma cea Nouă.”
Din nefericire, cel de-al treilea canon stă la originea
schismei mari din 1054. Biserica Romei a acceptat cu uşurinţă
articolele Crezului, la care a adăugat ulterior dogma filioque, dar
a respins toate canoanele. Natural că, în acest fel, s-a inaugurat o
sciziune care, pe parcurs, s-a adâncit, în loc de a se remedia. Ea
este prezentă şi astăzi, căci toate conflictele ecumenice se
încheie cu declaraţii de bune intenţii, dar fără nici o înaintare
spre frăţeşti şi bune relaţii.
Incontestabil din punct de vedere dogmatic, Sinodul al
doilea a reuşit pe deplin stabilirea principalelor dogme ce stau la
baza Creştinismului, prin crezul ce se reproduce solemn la toate
sfintele liturghii.
Depăşind această latură, se cuvine a lua cunoştinţă de opinia
istoricului laic Nicolae Bănescu, ce conchide următoarele:
„Politica religioasă a lui Theodosie cel Mare a fost salutată cu
entuziasm de scriitorii bisericeşti. În ce priveşte sectele, ea n-a
dat însă rezultatele aşteptate. Ereziile continuă şi ele se vor
înmulţi, chiar vor agita mereu spiritele, tulburând unitatea
religioasă a imperiului. Dar unde acţiunea lui Theodosie a avut
109