Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Teritoriul fostei provincii romane Dacia Felix, subordonată
o perioadă efemerului regat gotic, revine în timpul lui
Theodosius, parţial, prin înfrângerea goţilor ca forţă militară,
sub administraţia directă a Imperiului Roman, ai cărui luptători
şi delegaţi administrativi vorbeau limba latină vulgară,
favorizând geneza limbii române ca limbă de origine latină. Fără
îndoială că factorul de ordin religios a împlinit un rol major în
această geneză, cât timp toţi propovăduitorii creştini, veniţi din
cadrul imperiului, foloseau aceeaşi limbă latină vulgară.
Desigur, pe lângă limba în care s-a făcut propovăduirea
religiei creştine pe teritoriul ţării noastre, ne interesează fondul
credinţei. De reţinut, ca fiind de mare importanţă, este faptul că,
în timp ce pe întreg teritoriul Imperiului Roman a dominat o
efervescenţă cruntă a divergenţelor de credinţă, ereziile
tulburând şi determinând erezii, teritoriul ţării noastre s-a
bucurat de o admirabilă linişte şi unitate deplină în organizarea
şi desfăşurarea vieţii religioase, în autentic spirit creştin.
Se cuvine a recunoaşte că această atmosferă paşnică şi
rodnică se datorează împăraţilor bizantini, care, din proprie
iniţiativă şi datorită credinţei lor echilibrate, au angajat lupte
categorice şi ferme, atât împotriva păgânismului, cât şi a
ereziilor creştine. Pare-se că lui Theodosie, pe bună dreptate, zis
şi „cel Mare”, i-a revenit cea mai grea perioadă de rătăcire şi
lupte eretice.
Sinodul I a avut mari merite în stabilirea adevărurilor de
credinţă la rang de dogme, dar a lăsat în urma sa grave probleme
în rândul maselor de credincioşi, agitate şi dezorientate de
diverşi eretici.
În această situaţie critică, şi spre redresarea ei, intervine ca
factor salvator împăratul Theodosie, care a luat hotărârea şi a
întreprins organizarea celui de al doilea Sinod ecumenic.
107