Afi?eaz? documentul PDF

Istorie şi spiritualitate în Bizanţul timpuriu
Cele reproduse ar merita să facă parte din Epistolele
apostolice ale Noului Testament. Am subliniat normative care
atunci, şi poate mai mult astăzi, sunt de o actualitate
excepţională, propunând înţeleapta îndrumare că: Cei ce cred în
Hristos, chiar dacă se deosebesc în gândire, să rămână uniţi
în viaţă şi în comunitatea lor. Cu aceste idei, Constantin cel
Mare se dovedeşte un precursor autentic al ecumenismului
contemporan.
Caracterul ecumenist al gândirii lui Constantin se confirmă
şi în scrisoarea ce o adresează celor ce n-au putut participa la
Sinodul din Niceea, cu următorul început: „Constantin
Biruitorul, Măritul şi Augustul, către Biserici: Încredinţândumă
eu, din fericita întorsătură pe care au luat-o lucrurile la noi,
dovedim cât bine se poate ascunde în puterea lui Dumnezeu,
socotit-am că cea mai frumoasă ţinută pe care mi-aş pune-o, în
viaţă, ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica
universală să poarte în ele o singură gândire în faţa lui
Dumnezeu, stăpânul nostru, al tuturor.” (Eusebiu de Cezareea,
1991, 132)
În primul rând, să luăm tăria de credinţă a împăratului, care
trebuie să dea de gândit atât laicilor, cât şi clericilor din zilele
noastre. În al doilea rând, să reţinem meritul lui Constantin de a
semnala ceea ce face ca un Sinod să poată fi numit ecumenic, şi
anume el trebuie să însemne unitatea de credinţă şi de viaţă a
celor ce se consideră adepţi, respectând întru totul cele hotărâte
de sinoade. Altfel, acestea rămân doar simple evenimente
istorice ale vieţii creştine.
Calitatea de mare apostol al Creştinismului, a împăratului
Constantin se oglindeşte şi în finalul unei scrisori adresate
clericilor: „Iată, deci, ce va trebui să urmaţi voi, cu cuvenită
grijă, în caz că sfinţiile voastre veţi binevoi să mă ajutaţi întru
101