L-am luat Mântuitor al meu!

1
„Ocara îmi rupe inima, şi
sunt bolnav; aştept să-i fie
cuiva milă de mine, aştept
mângâietori şi nu găsesc
nici unul. "
(Psalmul 69.20)
Trăim vremuri foarte grele, în care mulţi fraţi
sunt confruntaţi cu diverse probleme, adică suferinţe,
necazuri, lipsuri, dureri, nemulţumiri, neplăceri,
supărări etc.
Aceste probleme afectează starea
sufletească şi influenţează negativ creşterea vieţii
spirituale a fraţilor în cauză, ducând la scăderea
potenţialului de lucru şi luptă pe tărâmul Evangheliei.
Sufletele simt nevoia şi chiar însetează după
ceva care să le aducă împlinire şi caută sau aşteaptă
pe cineva în stare să-i ajute, să-i îmbărbăteze şi să-i
încurajeze.
Ceea ce este necesar celor aflaţi în aceste
situaţii se rezumă la un singur cuvânt:
„MÂNGÂIERE".
Se pune o îndreptăţită întrebare: „Ce este
mângâierea Cine o poate da, cum şi când se poate
obţine
Răspunsurile la aceste nelămuriri se pot da
numai cu ajutorul Sfintelor Scripturi.
Prin mângâiere putem înţelege: cuvinte de
îndemn şi sfaturi date unor persoane descurajate şi
disperate, cuvinte de îmbărbătare, alinare şi sprijin,
vizite şi părtaşii în situaţii grele; orice sprijin material şi
moral acordat în situaţii grele (plângeţi cu cei ce
plâng).
Mângâierea o poate da numai cine are o
chemare deosebită în acest scop din partea lui
Dumnezeu. Cine vrea să acorde mângâiere trebuie să
posede calităţi divine, adică să fie plin de dragoste, de
bunătate, de milă, de îndurare.
Mângâierea devine pe deplin folositoare
numai în nevoie, deci la timpul potrivit şi se exprimă
prin cuvinte calde şi dulci care să deschidă şi să
transforme inimile.
îmi amintesc de o împrejurare în care doi
fraţi au făcut o vizită inopinată la o familie ce trecea
printr-o situaţie grea. La sfârşitul vizitei, capul familiei
a spus: „Bine aţi făcut că aţi venit. Ne aflam la
marginea unei prăpăstii, era suficient să privim în jos
şi am fi ajuns în fundul ei!"
Pentru prima dată problema mângâierii s-a
pus pe vremea patriarhilor, când pământul era
blestemat de Domnul, oamenii fiind nevoiţi să
trudească pentru a putea să trăiască. Această
situaţie devenise atât de incomodă încât toţi au început
să tânjească după mângâiere, după alinare.
Când i s-a născut primul copil, patriarhul
Lameh a avut o călăuzire divină ca să-i pună numele
Noe (mângâiere), spunând: „Acesta ne va mângâia
pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin
din acest pământ pe care l-a blestemat Domnul"
(Genesa 5.29).
Noe a căpătat milă înaintea Domnului, a
umblat cu Dumnezeu, a ajuns neprihănit şi sfânt şi
prin el Dumnezeu a făcut lucruri mari pe pământ.
Şi Iov a avut nevoie de mângâietori, din
cauza suferinţelor pe care le-a îndurat, dar cei
chemaţi să-l mângâie s-au dovedit a fi mângâietori
supărăcioşi (Iov 16.2).
, împăratul David a trecut prin situaţii grele şi avea
nevoie de mângâietori, ba chiar îi căuta dar n-a găsit
nici unul (Psalmul 69.20).
înainte de venirea Domnului Isus, poporul
evreu era greu încercat şi foarte întristat din cauza
situaţiei în care se găsea. în această stare el avea
nevoie de mângâiere, şi Domnul Dumnezeu a trimis
îndemnul acesta: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul
meu..." (Isaia 40.1), iar ca un ecou la acest mesaj,
proorocul Zaharia spunea: „Domnul a răspuns cu
vorbe bune, cu vorbe de mângâiere" (Zaharia 1.13).
Şi pe vremea naşterii Domnului Isus,
poporul evreu era tot în stare de întristare şi suferinţă,
ducând lipsă de mângâietori. Bătrânul Simeon spune
că aşteaptă mângâierea lui Israel (Luca 2.25).
Mângâierea aşteptată de el era însuşi
Domnul Isuse care la vazut când a intrat în Templu.
Când cetatea Ninive trecea printr-o situaţie
grea, urmând să fie nimicită, se punea întrebarea:
„Unde să-ţi caut mângâietori" (Naum 3.7).
Când copiii lui Dumnezeu trec prin situaţii
grele, îşi pun întrebarea: „Cine ne poate mângâia"