L-am luat Mântuitor al meu!

elevii, participam la slujbele religioase, care parcă
nu se mai sfârşeau. Ca să nu mă plictisesc, într-o
astfel de săptămână am citit Evanghelia după Ioan,
în timpul slujbei, căci ni se da voie; mi-a plăcut,
deoarece prin această lectură mi s-a dat posibilitatea
să respir un aer moral ales; totuşi, neavând pe
cineva care să mă îndrume în a pricepe adevărul
mântuirii, cu mare lucru nu m-am ales din această
lectură.
La seminar învăţam multe lucruri despre
Biblie, dar Biblia însăşi n-o citeam; excepţie:
întâmplarea istorisită mai sus. Când eram în clasa a
opta a ţinut câteva predici în capela seminarului
pedagogul Gheorghe Cornilescu, care era student la
litere şi teologie. El cunoscuse şi primise adevărul
Evangheliei în timpul războiului 1917-1918 în
Moldova. Colegii mei vorbeau despre aceste predici
ca despre ceva deosebit. Eu însă n-am ascultat nici
una din ele, deoarece duminica mă duceam în oraş:
cântam în corul bisericii Kalin-derul, dirijat de
profesorul meu de muzică bisericească, Popescu -
Pasarea.
Tot pe când eram în clasa a opta, într-una
din orele de curs, profesorul nostru de exegeză a
Noului Testament, arhimandritul Scriban, mi-a spus
că la biserica Cuibul cu Barză e un preot, care, prin
predicile lui a izbutit să atragă mulţi ascultători.
Aceasta era în anul 1921. Mă gândesc că aceste
cuvinte ale profesorului Scriban erau - poate fără ca
el
să-şi fi dat
bine seama *r
ca un deget
care, în bezna
atmosferei de
la seminar,
arăta spre o
lumină ce
înceg puse să
lumineze.
Cu cât înaintam
în
vârstă, cu atât deveneam mai lumesc, deşi primisem
educaţie religioasă. în vacanţă jucam cărţi pe bani
(poker mai ales), biliard, table, popice; mă duceam
la baluri, la nunţi, la petreceri; nu-mi erau străine
nici unele păcate,
despre care nu poţi vorbi fără înconjur. Cu toate
acestea urma să mă fac preot la Pucioasa ca să
îndeplinesc dorinţa tatălui meu. Mă gândeam ca,
după îmbrăcarea hainei preoţeşti, să-mi corectez
purtarea. Totuşi cugetam că la mine acasă voi
putea să-mi permit unele petreceri, care ar fi fost
nepotrivite în văzul tuturor.
Dacă mă uit în urmă, să văd ce atitudine
aveam eu faţă de credinţă în ultimele clase de
seminar, pot să precizez următoarele: admiteam
existenţa lui Dumnezeu, dar nu-mi batem capul cu
lucrurile de dincolo; eramjfc admiraţia moralei
Evangheliei şi vedeam ¡8*+ propovăduirea ei o
acţiune folositoare. în discuţiile cu colegii, unii îşi
arătau pe faţă convingerile lor ateiste. Mi-aduc
aminte că într-o astfel de discuţie eu am spus
următoarele cuvinte: "O să mă fac preot şi-o să
propag învăţătura Evangheliei, dar aceasta nu pentru
că ar exista rai sau iad; nu, ci pentru frumuseţea şi
înălţimea moralei respective".
.Cât de departe eram de adevărata credinţă
!
Păstrez o bună amintire despre următorii
profesori care mi-au impus, fie prin atitudinea lor
morală, fie prin cunoştinţele lor, fie prin metodele şi
procedeele lor în predarea materiei: Radu
Dobrescu, la matematică, D. Teodorescu şi
Popescu-Pasarea la muzică, I. Scurtu la germană,
Cezar Papacostea la latină şi greacă. Dintre colegii
de clasă, cei mai apropiaţi de mine au fost: Ion
Maşala, care a devenit profesor de latină şi Marin
Diaconescu, care s-a făcut preot în Piteşti.
Menţionez că, pe când eram în clasa a
doua de seminar, m-am îmbolnăvit de Krup şi am
fost internat în spitalul Colentina, la secţia de boli
contagioase. Era gata să mă asfixiez, dar Domnul
mi-a păstrat viaţa, cum mi-a păstrat-o şi în
refugierea mea în Moldova, unde bolile, îndeosebi
tifosul exantematic şi febra recurentă, secerau
zilnic sute de vieţi din rândurile oştirii şi ale
populaţiei civile. Deşi bolile amintite bântuiau cu
furie, pe mine nu m-au atins câtuşi de puţin.
Domnul mă păstra în viaţă, ca să-L cunosc prin
Evanghelie.
va urma