L-am luat MÃ¢ntuitor al meu!

More documents

Recommendations

Info

suferinţelor Sale. Tot aşa cum în Vechiul Testament ne sunt prezentate diverse tipuri ale unei singure şi unice jertfe, avem, de asemenea, plasate în faţa noastră în Scriptură, suferinţele cu caractere diferite, asupra cărora suntem chemaţi şi noi să medităm, nepierzând niciodată din vedere faptul că ele constituie, în ansamblul lor, suferinţa Domnului Hristos, cunoscută ca Om aici jos, pe pământ, El care a fost în cel mai înalt grad „om al durerii" (Isaia 53.3). El a suferit în fiinţa Sa în întregime, în trupul Său, în inima Sa şi în sufletul Său; este evident că nu se pot separa unele de altele aceste diverse suferinţe ale Sale: Domnul Hristos nu le-a traversat separat unele de altele, cu toate că a avut fără îndoială momete când El a resimţit mai intens pe unele decât pe altele, cu toate că - insistăm încă, atât de important este acest punct - suferinţele Sale ispăşitoare prezintă un caracter absolut unic. Ne-am înşela dacă am gândi că suferinţele îndurate din partea oamenilor au luat sfârşit, pentru Domnul Hristos, la ceasul al şaselea; fără îndoială, din acel moment şi până în ceasul al nouălea, oamenii n-au putut să manifeste nimic din ura lor împotriva lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos, dar oare El nu a suferit, poate mai dureros încă, de tot ceea ce-I făcuseră până la ceasul al şaselea Domnul Hristos a suferit în trupul Său, încercând tot ce este inerent conditiei umane în această lume: El a cunoscut oboseala, epuizarea atunci când nu avea „unde-Şi odihni capul", foamea şi setea (Ioan 4.6, Luca 9.58, Luca 4.2, Ioan 4.7). Dar, de asemenea, El a îndurat teribilele suferinţe despre care au vorbit profeţii: „Plugarii au arat pe spinarea Mea, au tras brazde lungi pe ea" şi „Mi-am dat spatele înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări şi de scuipări" (Psalmul 129.3, Isaia 50.6). Şi ce suferinţe trebuie să fi îndurat, în trupul Său, atunci când El a fost „răstignit (pe o cruce)... prin mâna celor fărădelege" (Faptele Apostolilor 2.23)! Chinul crucificării antrenează suferinţe fizice despre care noi nu avem decât o slabă idee. Mâinile şi picioarele Sale străpunse de cuiele brutal înfipte de soldaţii romani, carnea sfâşiată şi distrusă, plină de vânătăi, Preaiubitul nostru Mântuitor a vrut să le traverseze în toată intensitatea lor, refuzând „vinul amestecat cu fiere" sau „vinul amestecat cu smirnă" care avea ca scop, se spune, să dea o oarecare insensibilitate celor ce se găseau în chinuri (Matei 27.34, Marcu 15.23). Dar oricât de mari au fost suferinţele Sale fizice, cele pe care le-a cunoscut în inima Sa şi în sufletul Său au fost cu mult mai profunde şi mai dureroase. Sentimentele inimii Sale, desfăşurate în tot lungul drumului Său într-o manieră atât de mişcătoare şi în acelaşi timp atât de eficace, nu au găsit nici un ecou în inimile oamenilor, rămaşi insensibili. Şi, obiect al urii şi al dispreţului creaturii Sale, El putea spune Dumnezeului Său, Tatălui Său, prin gura psalmistului: „...ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra Mea... ei Mă ocărăsc... ei Mă bat jocoresc. Cei ce stau la poartă vorbesc despre Mine, şi cei ce beau băuturi tari Mă pun în cântece... Tu ştii ce ocară, ce ruşine şi batjocură Mi se face; toţi potrivnicii Mei sunt înaintea Ta". Şi apoi cum suferă El în inima Sa, arătând că: „Pe când Eu îi iubesc, ei îmi sunt potrivnici", şi amintind că „Ei îmi întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea Mea" (Psalmul 69.9-12,19, Psalmul 109.4,5)! înţelegem că inima omenească a Mântuitorului a fost lovită, zdrobită printr-o astfel de suferinţă, după cum ne-o dovedeşte un psalm profetic: „Ocara îmi rupe inima Şi sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de Mine, dar degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul" (Psalmul 69.20). Şi totuşi El avea să cunoască în străfundul inimii Sale o suferinţă încă mult mai mare. Cu mult mai îndreptăţit decât robul evreu, El putea spune şi dovedi totodată că era slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu: „Eu iubesc pe stăpânul Meu..." (Exodul 21.5); era ceasul în care El trebuia să fie părăsit de
toţi acei pe care îi iubise, de toţi, chiar şi de Dumnezeul Său! Cine ar putea să înţeleagă ce şi cât a suferit în inima Sa în acest ceas suprem Traversând focul judecăţii, El a inspirat astfel de imagini: „...Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate oasele Mi se despart; Mi s-a făcut inima ca ceara, şi se topeşte înăuntrul meu Mi se usucă puterea ca lutul, şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii: M-ai adus în ţărâna morţii", şi iarăşi: „Căci rele fără număr Mă împresoară, M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele; şi nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului Meu, şi Mi se moaie inima." (Psalmul 22.14,15, Psalmul 40.12). Cât de dureroase au fost suferinţele cunoscute de scumpul nostru Mântuitor în sufletul Său sfântLîn drumul Său pe pământul acesta, în ciuda a tot ceea ce a putut întâlni, El se bucura fără încetare de o fericită comuniune cu Dumnezeul şi Tatăl Său, ceea ce II făcea să zică: „De aceea inima Mi se bucură, sufletul Mi se veseleşte..." (Psalmul 16.9). Dar acest drum L-a condus la cruce şi gândind la ceea ce avea să urmeze, El se adresează Tatălui Său: „Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice... Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta..." Tulburarea pătrunde sufletul Lui sfânt, de o desăvârşire insondabilă: El nu putea să dorească experimentarea () acestui ceas „teribil", al părăsirii Sale. Totuşi, El adaugă imediat: „Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta! Tată, proslăveşte Numele Tău!" (Ioan 12.27,28a). Prin faptul că El a venit în această lume ca să împlinească şi să isprăvească lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o s-o facă, prin ascultare deplină, Numele Tatălui era proslăvit! Nimic nu L-ar fi putut opri din drum, El va merge până la capăt, oricare ar fi suferinţele pe care urma să le îndure! Apoi, i-a luat pe ucenicii Săi şi „a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani". Adresându-se lui Petru, Iacov şi Ioan, le-a zis: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte..." (Matei 26.36-46, Marcu 14.32-42). în gând, El era sub greutatea morţii, plata păcatului, puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu! înainte de a suporta încercarea fără egal care va fi pentru El ceasul părăsirii, El o poartă în duh înaintea Tatălui Său, în părtăşie cu El. El nu va putea merge la Golgota fără să treacă mai întâi prin Ghetsimani: acolo, moartea era înaintea Lui în toată oroarea ei; şi ce tristeţe profundă îi umple sufletul - o tristeţe „ca de moarte" - în timp ce, în agonia luptei Sale, El întrevede momentul când va trebui, părăsit de Dumnezeu, să ridice păcatul lumii „prin jertfa Sa" (Evrei 9.26). Apoi, la cruce, la Golgota, când El intră „în adâncul apelor", exprimă prin Duhul, profetic, ceea ce, prin anticipare, suportase în Ghetsimani: „Mă înconjuraseră legăturile morţii, şi Mă îngroziseră râurile pieirii" (Psalmul 18.4). Dar să ascultăm şi acest strigăt de profundă şi cumplită suferinţă: „Scapă-Mă, Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi, şi nu Mă pot ţinea; am căzut în prăpastie, şi dau apele peste Mine" (Psalmul 69.1,2). Şi în timp ce El îndura încă suferinţa infinită şi insondabilă a celor trei ore de întuneric - dar cine ar putea vorbi despre ele - a venit momentul să se împlinească ceea ce anunţase profetul: „El Şi-a dat viaţa (sufletul) ca jerfă pentru păcat". Da, „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă" (Isaia 53.10). Domnul Hristos, dându-Şi ca jertfă trupul Său atât de sfânt şi de curat, - pe care-1 primise de la Dumnezeu la intrarea Sa în lume, ceea ce este o mărturie a jertfei Sale desăvârşite, -Şi-a dat şi sufletul Său ca jertfă pentru păcat. „Prin Duhul cel veşnic", El „S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu" (Evrei 9.14). Conduşi de Duhul Sfânt, să medităm asupra acestor pasaje din Cuvânt şi să stăruim puţin, oricât ar fi de imperfect, asupra a ceea ce. a suferit Domnul Hristos pentru noi. Şi inimile noastre, adânc mişcate, să ne conducă la o oroare sfântă faţă de păcat - care L-a costat atâtea suferinţe pe Preaiubitul nostru Mântuitor - şi la o viaţă de ascultare, prin care vom putea da mărturie despre dragostea noastră pentru Acela care ne-a iubit aşa de mult! Şi fie ca, cuprinşi de El şi de dragostea Lui, să fim aduşi în situaţia de a dori cu cea mai mare căldură a inimilor noastre, momentul când îl vom vedea în faţă, şi când El „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora" (Isaia 53.11). Te adorăm, iubit Isus, Slăvitul nostru Salvator! Prin sângele-Ţi la cruce curs, Trăieşte azi al Tău popor. Te adorăm, Te adorăm* Te adorăm, Slăvite Domn!
Page 4 and 5: Gânduri şi atitudini cu privire l
Page 6 and 7: 1 „Ocara îmi rupe inima, şi sun
Page 8 and 9: în Sfânta Scriptră vedem că Dum
Page 10 and 11: Şcoala de gândire dominantă în
Page 12 and 13: Niciodată nu vom şti să insistă
Page 14 and 15: Am citit despre o doamnă care tră
Page 16 and 17: pe temeiul jertfei Domnului Isus es
Page 20 and 21: în vara anului 1913, am absolvit
Page 22 and 23: "Şi ne iartă nouă greşelile noa
Page 24 and 25: faţa ta alţii să fie lăudaţi.
Page 26: soluţie pentru firea noastră vech

L-am luat MÃ¢ntuitor al meu!

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?