L-am luat Mântuitor al meu!

A examina câte ceva din suferinţele
Domnului Hristos - şi noi nu vom putea
niciodată să o facem decât cu o foarte mare
slăbiciune şi cu multă imperfecţiune - ne conduce
la a medita unul dintre subiectele cele
mai serioase şi dificile care există. înţelegem
bine că pătrundem pe un teren sfânt pe care nu
putem să avansăm decât cu reverenţă şi teamă,
având picioarele descălţate. Şi totuşi este un
subiect care ar trebui să ne preocupe adeseori.
Pentru că acest subiect va alimenta, sus, în cer,
laudele răscumpăraţilor, laude care se vor
înălţa atunci când ei îl vor vedea pe
Miel „în mijlocul tronului", „junghiat", nu se cuvine
oare ca el să fie deja, în prezent, tema centrală a
laudelor noastre, atunci când anticipăm acest moment
al cântării noi, spre slava Celui care „a fost
junghiat" (Apocalipsa 5.6,9) Pe de o parte, un suflet
care a fost hrănit cu Domnul Hristos şi s-a preocupat
intens cu suferinţele pe care le-a cunoscut aici pe
pământ, va fi îndemnat să-L adore. Pe de altă parte,
nimic nu ne va determina într-o adevărată separare
pentru Domnul Hristos, nimic nu ne va ridica
deasupra mizeriilor şi tristeţilor sub care gemem,
nimic nu ne va permite să realizăm un bogat şi viu
creştinism, ca amintirea a ceea ce Domnul Hristos a
suferit şi ca meditarea asupra acestui subiect. Nu
vom cita decât un singur exemplu dintre multele din
Scriptură: ceea ce apostolul Petru scrie în versetele
18-21 (vezi în mod deosebit versetul 19) din
capitolul întâi al primei sale epistole, constituie
motivul cel mai puternic de punere în practică a
îndemnurilor din versetele 13-17 ale aceluiaşi
capitol.
Scriptura ne prezintă diferite aspecte ale
suferinţelor Domnului Hristos: cele pe care le-a
îndurat din partea oamenilor şi cele pe care le-a
îndurat din partea lui Dumnezeu. Obiect al urii
oamenilor, de-a lungul drumului Său, observând
mizeria omului, lucrările lui condamnabile, El a
suferit pentru că era Lumina şi, pe de altă parte,
constatând consecinţele dureroase ale păcatului, El
a suferit din
iubire. Tot
din iubire a
suferit şi
pentru poporul
Israel,
deoarece
înţelegea mai dinainte nenorocirea profundă pe care
o va cunoaşte rămăşiţa lui Israel, la sfârşitul zilelor.
Dar El a îndurat pe cruce suferinţe cu un caracter cu
totul deosebit: acolo, Domnul Hristos „a fost făcut
păcat pentru noi" şi, „a suferit odată pentru păcate,
El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi" (2 Corinteni
5.21,1 Petru 3.18). în acest ceas suprem, Dumnezeu a
trebuit să-Şi întoarcă faţa de la El şi să-L părăsească!
Suferinţele celor trei ore de întuneric au fost necesare
pentru că în acest fel a fost reglată problema
păcatului, pentru că a fost pusă temelia pe care se
află împlinirea întregului plan al lui Dumnezeu, şi
pentru că Dumnezeu trebuia să fie pe deplin
glorificat într-o lume în care fusese dezonorat prin
neascultarea primului om.
Cu toate acestea, fără a pierde din vedere
caracterul deosebit, unic, al suferinţelor îndurate de
Domnul Hristos ca jertfă ispăşitoare, nu vom şti să
izolăm unele de altele diferitele aspecte ale