L-am luat Mântuitor al meu!

toate inimile, cunoscându-le şi simţindu-le, să poată,
într-un singur gând, să înalţe o caldă rugăciune către
S-a observat adesea că atunci când o
strângere pentru rugăciune a fost convocată pe
motivul unei dificultăţi sau a unei încercări speciale
într-o adunare, fraţii şi surorile au fost mult mai
numeroşi decât la adunările de rugăciune obişnuite.
Ei ieşeau de la această strângere de rugăciune cu sentimentul
prezenţei Domnului, simţindu-se eliberaţi
datorită faptului că au predat nevoia lor în manile Lui.
Putem, de asemenea, să ne manifestăm
regretul că există puţină comunicare între adunări cu
privire la lucrarea Domnului. Aceste neajunsuri pot fi
îndreptate de fraţii noştri care vizitează adunările, fie
la sfârşitul voiajului lor, fie prin informări. Dările de
seamă ar putea să completeze rugăciunile pentru
lucrare, de care fraţii noştri izolaţi şi încercaţi au
nevoie urgentă. Aceasta ne provoacă pe noi ca să ne
rugăm mai mult pentru toate adunările şi să ne
ostenim pe genunchi pentru cei care trec prin lupte şi
încercări.
Dar, o repetăm: să ne cercetăm mai întâi
inimile noastre. Nu am abandonat cumva dragostea
dintâi, ca biserica din Efes în ce măsură am menţinut
noi dragostea şi afecţiunea frăţească Purtăm noi
sarcinile unii altora Ne deschidem noi larg inima
fraţilor şi surorilor, luând parte la greutăţile lor, la
necazurile
lor, la bucuriile lor, suportâdu-ne
unii pe alţii în
pace Dacă dragostea
pentru aceştia ne umple
inimile, atunci din prisosul
ei va vorbi gura şi în orele
noastre de rugăciune, în
adunări.
Rugăciunile să nu.
fie o enumerare prea lungă
şi prea rapidă a nevoilor
noastre; inimile noastre nu
le-ar putea realiza şi n-ar
putea lua parte la ele în
profunzime; nu vom păstra
nici măcar o amintire despre
ele. Plecând de la adunarea
de rugăciune, noi n-am
putea spune ca David: „Un
lucru cer de la Domnul şi-1
doresc fierbinte". Dumnezeu
îşi
aminteşte rugăciunile pe care I le-am făcut noi; nu
trebuie ca şi noi să ne amintim de ele, pentru ca
inimile noastre să fie pregătite să primească de la El
binecuvântările pe care I le-am cerut
Să nu uităm, de asemenea, că seara, după o
zi de muncă şi oboseală, este de dorit ca adunările de
rugăciuni să nu se prelungească prea mult. Persoanele
vârstnice, la capătul unei ore de rugăciuni,
consecutive care ocupă duhul şi inimile, încearcă
întotdeauna o oboseală pe care o suportă cu dificultate.
Câteodată ei nu pot să-şi ţină încordată atenţia
până la sfârşit. De aceea, rugăciunile nu trebuie să fie
prea lungi. Este nevoie de o pauză între ele, pentru ca
duhul să se odihnească.
Există desigur în adunările noastre de
rugăciune, o recunoaştem şi ne smerim, o anumită
rutină, o lipsă de simplitate, şi câteodată chiar o lipsă
de dependenţă de Duhul. Dar nu am pornit la
criticarea orelor de rugăciune; ci ne judecăm pe noi
înşine ca să fim sprijin unul pentru altul. Dacă suntem
doar un muc care fumegă, nu îl stingem; căutăm să-1
înviorăm pentru a ne încălzi la flacăra sa dulce.
Să dăm slavă Domnului pentru toate
binecuvântările pe care El ni le acordă în şi prin
adunările noastre de rugăciune, nu datorită nouă, ci
datorită a ceea ce este El. Să nu neglijăm acest lucru.
„Să veghem unii asupra
altora, ca să ne îndemnăm la
dragoste şi la fapte bune. Să
nu părăsim adunarea noastră,
cum au unii obicei; ci să ne
îndemnăm unii pe alţii, şi cu
atât mai mult, cu cât vedeţi că
ziua se apropie." (Evrei
10.24,25)
încheind, eu slăvesc pe
Domnul că mi-a dat puterea să
asist mai mult de şaizeci de
ani la orele de rugăciune ale
adunării de care m-am
bucurat, şi le-am simţit din ce
în ce mai mult necesitatea,
îndemn, în mod cu totul
deosebit, pe tineri să nu le
neglijeze.