L-am luat Mântuitor al meu!

Gânduri şi atitudini cu privire la î nvierea Domnului
Pentru creştini, ziua de duminică este o zi deosebită nu
prin ea însăşi, ci prin faptul că marchează un eveniment unic
în semnificaţia sau importanţa lui: învierea Domnului Isus
Hristos.
Chiar de la începutul lucrării publice, Domnul Hristos Şia
prevestit atât moartea cât şi învierea Lui. Cu prilejul celei
mai importante sărbători, care era Tastele iudeilor"', când
Domnul Hristos a făcut prima curăţire a templului, le-a
răspuns celor care-I cereau un semn al puterii sau autorităţii
Lui cu aceste cuvinte care se refereau de fapt la trupul Lui:
'Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica" (Ioan 2.19)
în ţinutul Cezareii lui Filip (Matei 16.21), după schimbarea la
faţă (Matei 17. 9, 23), şi în cursul ultimei sale călătorii la
Ierusalim (Matei 20.17-19),
au fost alte locuri şi împrejurări în care Mântuitorul
a făcut această declaraţie solemnă cu privire la moartea şi învierea Lui, dorind să-i ajute să înţeleagă nu numai
pe ucenicii sau ascultătorii Lui de odinioară, dar şi pe noi cei din vremea de azi, că moartea şi învierea Lui
reprezintă momentele sau evenimentele majore ale lucrării de mântuire.
Atitudinea acelor femei de odinioară care au pornit în zorii dimineţii cu miresme pregătite şi care au
găsit piatra răsturnat^ şi mormântul gol, deoarece Domnul Hristos înviase, ne arată câteva aspecte ale viaţii
creştine şi anume: iubirea faţă de Domnul Hristos este un lucru frumos, un lucru scump şi apreciat de
Mântuitorul, care, atunci când se afla ca invitat în casa lui Simon fariseul, a făcut această afirmaţie despre
femeia păcătoasă: 'Păcatele ei care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte
puţin "(Luca 7.47).
în lumina acestor cuvinte, este potrivit să ne punem câteva întrebări de cercetare: îl iubim pe Domnul
Isus Cum se manifestă iubirea noastră faţă de El Cât de mult îl iubim Numai cu genunchii plecaţi şi întrun
duh de smerenie, în faţa Aceluia care a înviat şi care este viu, putem da un răspuns în concordanţă cu voia
Lui.
Slujirea Domnului Hristos este un alt aspect pozitiv al vieţii creştine, de asemenea evidenţiat şi
apreciat de El, aşa cum citim într-un loc din Cuvânt: 'Dacă îmi slujeşte cineva să mă urmeze şi unde sunt Eu,
acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va cinsti "(Ioan 12.26)
în acest sens, Cuvântul ne arată că 'mai erau şi nişte femei care fuseseră tămăduite de duhuri rele şi de
boli: Măria, zisă Magdalina din care ieşiseră şapte draci, Ioana nevasta lui

Cuza, ispravnicul lui Irod, Suzana şi multe altele care
îi slujeau cu ce aveau "(Luca 8. 2-3). Aceste femei
credincioase de altădată, ale căror nume au rămas sau
nu consemnate pe paginile Scripturii, sunt o mărturie
sau o pildă vie pentru toţi creştinii, prin felul cum L-
au iubit, L-au preţuit,şi L-au slujit pe Domnul Hristos.
Să preţuim şi noi pe surorile de credinţă din
adunările sau bisericile locale în care ne-a aşezat
Dumnezeu, care asemenea acelor femei îl cinstesc pe
Domnul Hristos şi îi slujesc cu iubire şi devotament.
Atitudinea femeilor în dimineaţa învierii, ne arată însă
şi câteva aspecte negative ce caracterizează viaţa
multor creştini din vremea pe care o trăim, astfel: -
uitarea cuvintelor Domnului Hristos, având ca urmare
îngrijorarea; când uităm cuvintele Mântuitorului,
întotdeauna ne vom lovi de două lucruri: pe de o parte
de mărimea şi greutatea obstacolului care ne apare
adeseori pe calea vieţii de credinţă, iar pe de altă parte
de neputinţa noastră de a-1 înlătura, care ne va face să
ridicăm aceeaşi întrebare ca şi femeile care se
îndreptau spre mormânt: 'Cine ne va prăvăli piatra ".
Este bine să reţinem că uitarea cuvintelor sau
făgăduinţelor lui
Dumnezeu şi îngrijorarea
noastră, nu vor fi în stare
niciodată să dea piatra
sau obstacolul la o parte.
Numai privind,, dincolo
de aceste piedici, la
Domnul Hristos care a
înviat ca un "Biruitor " le
putem trece prin credinţă,
oricât de mari şi de
grele ar fi ele.
- Un alt lucru pe care-1
El, pentru a fi primiţi de El şi pentru a-I fi plăcuţi Lui
prin faptele sau meritele noastre, aşa cum din
nefericire fac mulţi dintre semenii noştri care sunt creş
tini cu numele, dar nu şi cu
inima, care au o religie sau
o tradiţie, dar nu au un
Mântuitor personal.
Ce bine însă că
învierea Domnului
Hristos face să strălucească
şi mai mult
harul lui Dumnezeu, care
în mila Lui nemăsurată,
a răsturnat sau a
îndepărtat piatra,
deschizându-ne drumul
până la El.
Cuvântul ne spune că, atunci când
Domnul Hristos şi-a dat duhul, perdeaua din templu s-
a rupt prin mijloc de sus până jos, fără intervenţia
vreunui om, iar în dimineaţa învierii piatra de la
intrarea în mormânt a fost înlăturată de un mesager
ceresc, de un înger, de asemenea fără intervenţia
omului. Deci totul de la Dumnezeu şi nimic din partea
omului. Acesta este harul lui Dumnezeu. Privind şi
cugetând la harul lui Dumnezeu arătat în învierea
Domnului Hristos, ca şi femeile care în dimineaţa
învierii s-au plecat cu feţele până la pământ, este
potrivit şi pentru noi să ne plecăm inimile cu smerenie
şi cu recunoştinţă în faţa Mântuitorului nostru Cel
înviat din morţi şi viu în vecii vecilor.
'Bucuraţi-vă" ! a fost salutul sau cuvântul
divin, cu care Domnul Hristos cel înviat le-a
întâmpinat pe femeile întristate şi îngrijorate de lîngă
mormânt, reuşind să transforme drumul lor de
întoarcere într-un drum al bucuriei, într-un drum pe
care mergeau nişte femei aducătoare de veşti bune.
Bucuraţi-vă şi dumneavoastră, iubiţi cititori !
Domnul Hristos a înviat ! Domnul Hristos este viu !
Glorie Lui !
observăm la acele femei credinciose este cheltuiala
inutilă pe care au făcut-o ele pentru pregătirea şi
transportarea miresmelor necesare pentru ungerea
trupului Domnului Hristos.
Atunci când nu-L cunoşteam pe Domnul Hristos,
eram gata să facem cât mai multe jertfe sau eforturi
religioase pentru a ne apropia de

1
„Ocara îmi rupe inima, şi
sunt bolnav; aştept să-i fie
cuiva milă de mine, aştept
mângâietori şi nu găsesc
nici unul. "
(Psalmul 69.20)
Trăim vremuri foarte grele, în care mulţi fraţi
sunt confruntaţi cu diverse probleme, adică suferinţe,
necazuri, lipsuri, dureri, nemulţumiri, neplăceri,
supărări etc.
Aceste probleme afectează starea
sufletească şi influenţează negativ creşterea vieţii
spirituale a fraţilor în cauză, ducând la scăderea
potenţialului de lucru şi luptă pe tărâmul Evangheliei.
Sufletele simt nevoia şi chiar însetează după
ceva care să le aducă împlinire şi caută sau aşteaptă
pe cineva în stare să-i ajute, să-i îmbărbăteze şi să-i
încurajeze.
Ceea ce este necesar celor aflaţi în aceste
situaţii se rezumă la un singur cuvânt:
„MÂNGÂIERE".
Se pune o îndreptăţită întrebare: „Ce este
mângâierea Cine o poate da, cum şi când se poate
obţine
Răspunsurile la aceste nelămuriri se pot da
numai cu ajutorul Sfintelor Scripturi.
Prin mângâiere putem înţelege: cuvinte de
îndemn şi sfaturi date unor persoane descurajate şi
disperate, cuvinte de îmbărbătare, alinare şi sprijin,
vizite şi părtaşii în situaţii grele; orice sprijin material şi
moral acordat în situaţii grele (plângeţi cu cei ce
plâng).
Mângâierea o poate da numai cine are o
chemare deosebită în acest scop din partea lui
Dumnezeu. Cine vrea să acorde mângâiere trebuie să
posede calităţi divine, adică să fie plin de dragoste, de
bunătate, de milă, de îndurare.
Mângâierea devine pe deplin folositoare
numai în nevoie, deci la timpul potrivit şi se exprimă
prin cuvinte calde şi dulci care să deschidă şi să
transforme inimile.
îmi amintesc de o împrejurare în care doi
fraţi au făcut o vizită inopinată la o familie ce trecea
printr-o situaţie grea. La sfârşitul vizitei, capul familiei
a spus: „Bine aţi făcut că aţi venit. Ne aflam la
marginea unei prăpăstii, era suficient să privim în jos
şi am fi ajuns în fundul ei!"
Pentru prima dată problema mângâierii s-a
pus pe vremea patriarhilor, când pământul era
blestemat de Domnul, oamenii fiind nevoiţi să
trudească pentru a putea să trăiască. Această
situaţie devenise atât de incomodă încât toţi au început
să tânjească după mângâiere, după alinare.
Când i s-a născut primul copil, patriarhul
Lameh a avut o călăuzire divină ca să-i pună numele
Noe (mângâiere), spunând: „Acesta ne va mângâia
pentru osteneala şi truda mâinilor noastre, care vin
din acest pământ pe care l-a blestemat Domnul"
(Genesa 5.29).
Noe a căpătat milă înaintea Domnului, a
umblat cu Dumnezeu, a ajuns neprihănit şi sfânt şi
prin el Dumnezeu a făcut lucruri mari pe pământ.
Şi Iov a avut nevoie de mângâietori, din
cauza suferinţelor pe care le-a îndurat, dar cei
chemaţi să-l mângâie s-au dovedit a fi mângâietori
supărăcioşi (Iov 16.2).
, împăratul David a trecut prin situaţii grele şi avea
nevoie de mângâietori, ba chiar îi căuta dar n-a găsit
nici unul (Psalmul 69.20).
înainte de venirea Domnului Isus, poporul
evreu era greu încercat şi foarte întristat din cauza
situaţiei în care se găsea. în această stare el avea
nevoie de mângâiere, şi Domnul Dumnezeu a trimis
îndemnul acesta: „Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul
meu..." (Isaia 40.1), iar ca un ecou la acest mesaj,
proorocul Zaharia spunea: „Domnul a răspuns cu
vorbe bune, cu vorbe de mângâiere" (Zaharia 1.13).
Şi pe vremea naşterii Domnului Isus,
poporul evreu era tot în stare de întristare şi suferinţă,
ducând lipsă de mângâietori. Bătrânul Simeon spune
că aşteaptă mângâierea lui Israel (Luca 2.25).
Mângâierea aşteptată de el era însuşi
Domnul Isuse care la vazut când a intrat în Templu.
Când cetatea Ninive trecea printr-o situaţie
grea, urmând să fie nimicită, se punea întrebarea:
„Unde să-ţi caut mângâietori" (Naum 3.7).
Când copiii lui Dumnezeu trec prin situaţii
grele, îşi pun întrebarea: „Cine ne poate mângâia"

Credem că Dumnezeu care a făcut toate
lucrurile, a pregătit şi o posibilitate de mângâiere, în
Domnul Isus, pentru a veni în sprijinul copiilor Săi
încercaţi, iar Sfânta Scriptură ne ajută să cunoaştem
modul în care primim astfel de mângâieri.
Din Sfânta Scriptură aflăm că Cel dintâi
care ne poate da mângâiere este însuşi Dumnezeu.
Apostolul Pavel în 2 Corinteni 1.3-4 ne
spune: „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus
Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei
mângâieri, ne mângâie în toate necazurile noastre".
Deci, avem făgăduinţa minunată că
Dumnezeu este alături de noi în necazuri şi suferinţe,
ne mângâie prin mijloacele sale şi nu ne lasă
niciodată să ne pierdem nădejdea.
în aceeaşi epistolă şi acelaşi capitol ni
se spune că şi Domnul Isus
participă la mângâierea noastră
când suntem încercaţi. Chiar
suferinţele sunt îngăduite ca să
avem parte de mângâieri după
aceea.
în consecinţă, necazurile
şi suferinţele sunt trimise pentru ca
să fim mângâiaţi, şi pentru ca la
rândul nostru, să învăţăm cum să
mângâiem pe fraţii noştri care trec
pe unde am trecut noi mai înainte.
Duhul Sfânt care este
pus la îndemâna noastră poartă
numele de Mângâietor şi, prin
urmare, misiunea Lui este să ne
mângâie. El are menirea să ne
aducă aminte de cuvintele lui
Dumnezeu potrivite situaţiei prin
care trecem, cuvinte care ne ajută,
şi ne mângâie, şi ne îmbărbătează.
Mângâiere putem primi * şi
din citirea Sfintelor Scripturi.
în epistola către Romani • apostolul Pavel
spune: „Tot ceea ce a fost scris mai înainte, a fost
scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin
răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau
Scripturile, să avem nădejde" (Romani 15.4).
Ştim din propria experienţă ce mult bine
ne^a făcut citirea Cuvântului lui Dumnezeu şi câtă
mângâiere am primit în situaţiile grele prin care am
trecut. Despre mama lui Moody se spune că, rămasă
văduvă cu 9 copii, a căzut într-o stare de deznădejde,
pe care a depăşit-o îngenunchind şi rugându-se
Domnului cu multe lacrimi. Când a deschis Biblia, a
citit versetul din leremia 49.11 unde se spune: „Lasă
pe orfanii tăi! Eu îi voi ţinea în viaţă, şi văduvele tale
să se încreadă în Mine". Citirea acestui verset i-a
umplut inima de mângâiere, s-a încredinţat în mâinile
lui Dumnezeu, şi
El a ajutat-o să-şi crească copiii şi chiar să ajungă
mari lucrători în câmpul Evangheliei.
Mângâieri dau şi mamele. Lucrul acesta îl
cunoaştem din viaţa de familie, dar îl arată şi
Cuvântul lui Dumnezeu. în cartea proorocului Isaia
66.13 citim: „Cum mângâie pe cineva mamă-sa, aşa
vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!"
Ce mult face mângâierea unei mame! în adunări
avem nevoie de mame spirituale care să mângâie pe
fraţii încercaţi.
Mângâieri îşi pot da şi credincioşii unii
altora. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Mângâiaţi-vă
unii pe alţii" (1 Tesaloniceni 4.17).
Considerăm că fiecare credincios, ca mădular al
Bisericii Domnului Isus, poate şi trebuie să mângâie
pe fraţii care trec
prin încercări. în 2 Corinteni 1.5,6
ni se spune că suntem mângâiaţi
în încercările noastre, ca să
putem mângâia la rândul nostru
pe cei care trec prin aceleaşi
suferinţe ca şi noi.
După ce a înviat pe
Eutih, Pavel l-a adus în adunare
unde predica şi lucrul acesta a
însemnat o mare mângâiere pentru
toţi fraţii.
După ce au fost eliberaţi
din închisoarea din Filipi, Pavel şi
Sila au intrat în casa Lidiei şi au
mângâiat pe fraţi (Faptele
Apostolilor 16.40).
Aflat în temniţă apostolul
Pavel a primit un dar de la fraţii
din Filipi şi aceasta a fost un prilej
de mare bucurie şi mângâiere
pentru el, avînd în vedere că
trecea prin mari lipsuri (Filipeni
4.14). De asemenea, el
a fost mângâiat atunci când Tit a
venit bucuros din Corint, pentru că acesta i-a povestit
de primirea bună pe care i-au făcut-o fraţii credincioşi
(2 Corinteni 7.7). Unii creştini din Colose au fost
numiţi oameni de mângâiere de către apostolul Pavel
(Coloseni 4.11).
Ca credincioşi, ne bucurăm că Dumnezeu
ne mângâie inimile şi ne întăreşte în orice lucru şi
cuvânt bun, şi că ne-a dat prin tiarur'Său o mângâiere
veşnică (2 Tesaloniceni 2.16,17).
Dorim ca bunul Dumnezeu să mângâie pe
toţi copiii Lui cu harul Său, ca să nu se întristeze sau
să cadă de oboseală atunci când trec prin felurite
încercări, iar la rândul lor fraţii încercaţi să poată
mângâia pe cei ce trec prin situaţii asemănătoare,
pentru ca astfel să încheiem cu bine călătoria pe
pământ şi să ajungem cu toţii acasă
la Domnul.

în Sfânta Scriptră vedem că Dumnezeu este
Acela care a instituit familia (Efeseni 3. 14- 15).
După ce 1-a creat pe Adam a văzut că nu este bine ca
omul să fie singur şi a creat-o pe Eva, "ca un ajutor
potrivit pentru om". Adam a primit-o plin de
admiraţie: "Iată, în sfârşit aceea care este os din
oasele mele şi carne din carnea mea!" (Genesa 2.
23). Dumnezeu îi binecuvântează şi le spune că vor
fi una. între ei era o deplină armonie. Creatorul îi
întâlnea zilnic, în răcoarea dimineţii. El i-a pus mai
întâi sub ascultare, dându-le voie să mănânce din toţi
pomii din grădină, în afară de pomul cunoştinţei
binelui şi răului.
m Nu ştim cât a durat această perioadă de fericire a
primei familii, dar vedem că, prin neascultare - atât a
omului cât şi a femeii - a căzut pradă păcatului.
Femeia nu primise porunca de a sta de vorbă cu
diavolul şi totuşi se angajează la aceasta, dând curs
sfatului pe care el i-1 strecoară cu viclenie în inimă şi
trăgându-1 în această tragedie şi pe soţul ei. Odată
înfăptuit păcatul neascultării, omul a fost .schimbat în
toată făptura lui: a văzut răul şi s-a
îngrozit; a văzut binele şi nu 1-a putut face. De
aceea, s-a ascuns. Dumnezeu nu o caută pe Eva, ci
pe Adam, care-i răspunde că s-a ascuns pentru că i-a
fost frică. La întrebarea lui Dumnezeu, dacă a
mâncat din pomul cunoştinţei binelui şi răului, Adam
se dezvinovăţeşte aruncând vina pe femeia pe care
Dumnezeu i-o dăduse şi el o primise ca pe un dar. în
om s-a produs o transformare şi răul a pătruns în el,
iar apoi, prin el, în toate generaţiile care au urmat.
Mai târziu, când răul în lume ajunge la culme,
Dumnezeu se adresează lui Noe, spunându-i să-şi
facă o corabie pentru a se salva pe sine şi familia sa.
Este interesant să vedem că, deşi numai despre Noe
se spune că era un om neprihănit, Dumnezeu
Se ocupă de toată casa slujitorului
Lui. Orice slujitor al lui Dumnezeu
este una cu toţi cei din familia sa, fie
credincioşi, fie necredincioşi. Noe şi
familia lui sunt salvaţi de la potop,
dar după aceea lumea se împarte ift
două: o parte care urmează voia lui
Dumnezeu şi o alta care nu ascultă de
El.
în istoria omenirii greu încercată
de păcat şi neascultare, vine Domnul
Isus, Dumnezeu întrupat, pentru a-1
ridica pe om din starea sa decăzută.
în Biblie
se arată faptul că, după ce a fost
mântuit capul familiei, au fost mântuiţi şi cei din
casa lui sau că "mântuirea a intrat şi în casa aceasta"
(Zacheu - Luca 19. 1-10; Corneliu -Faptele
Apostolilor 10; temnicerul din Filipi -Faptele
Apostolilor 16. 16-34).
Astăzi multe familii de credincioşi numără
în mijlocul lor şi membri neîntorşi la Dumnezeu.
Adesea ne întrebăm "de ce". Pentru ca Dumnezeu
să-şi împlinească făgăduinţa "tu şi casa ta veţi fi
mântuiţi", trebuie mai întâi ca cei ce îl cunosc să-I
împlinească voia şi apoi vor putea primi ce le-a

fost făgăduit (Evrei 10. 36). Cine spune că L-a primit pe Domnul
Isus ca Mântuitor, dar nu duce în casă o viaţă după voia lui
Dumnezeu, a stricat mărturia Domnului; cei din casă observă
acest lucru. în acest caz, Dumnezeu va face ceea ce spune în Osea
6. 4: "Poporul Meu piere
din lipsă de cunoştinţă. Fiindcă ai lepădat cunoştinţa Mea
şi Eu te voi lepăda şi nu-Mi vei mai fi preot. Fiindcă ai uitat Legea
Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe copiii tăi!". Deci celor care
uită să trăiască după voia lui Dumnezeu, le va uita şi Dumnezeu
copiii. Cum ar trebui să se poarte părinţii credincioşi ca să-i
câştige pentru Dumnezeu pe copiii lor Răspunsul îl găsim în
Psalmul 101, versetul 2b: "voi umbla cu inima fără prihană în
mijlocul casei mele". Copiii trebuie să vadă viaţa lui Dumnezeu
din trăirea practică, nu numai din vorbe, din rugăciuni. Părinţii
sunt îndemnaţi să-i înveţe pe copii voia lui Dumnezeu, aşa cum ni
se spune în cartea Deuteronom 6. 4-9. Oamenii lui Dumnezeu
vorbesc Cuvântul lui Dumnezeu; dar în multe familii, vorbăriile
goale şi lumeşti au luat locul Cuvântului şi atunci copiii trăiesc
cum ar trăi în lume. Unii părinţi cultivă în relaţia cu copiii lor mici
anumite falsuri, minciuni, păcate, ca în lume: Moş Crăciun,
Iepuraşul, Barza. Ca să nu mai vorbim despre desenele animate de
la TV cu care îi intoxică zi de zi. Nu e de mirare că, atunci când
sunt mai mari, ei acceptă prietenia cu lumea. în familiile formate
de Dumnezeu se duce o viaţă după voia Lui; El este Stăpânul.
în ceea ce priveşte formarea familiei, Cuvântul ne spune
răspicat ca nimeni să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cei
necredincioşi (2 Corinteni 6. 14), poruncă ce priveşte totalitatea
reiaţilor noastre, dar mai ales căsătoria. Căsătoria celor credincioşi
se face numai în Domnul:, şi ce a unit Dumnezeu, omul nu trebuie
să despartă. Tânărul şi tânăra care vor să se căsătorească trebuie să
se adreseze direct lui Dumnezeu, fără să-I pună condiţîf Este
extraordinar de minunat când tânărul primeşte de la Dumnezeu
darul pe care I L-a cerut: "Cine găseşte o nevastă bună găseşte
fericirea; este un dar pe care îl,capătă de la Domnul."(Proverbe
18. 22). Ce minunat este să-I cerem lui Dumnezeu darul şi să-1
primim din mâna Lui: "Casa şi averea le moştenim de la părinţi,
dar o nevastă pricepută este un dar de la Domnul." (Proverbe 19.
14). Dacă cineva, înainte de căsătorie, îşi formulează dorinţele
prin firea pământească şi după căsătorie vrea să le realizeze după
firea cea nouă obţinută prin naşterea din nou, acest lucru este
imposibil; se ajunge la despărţire. Nu căsătoria, ci numai crucea
ne ajută să trecem din Adam în viaţa de înviere (Romani 6. 6, 7).
Cine e pe tărâmul învierii este viu pentru Dumnezeu şi acţionează
numai după voia Lui, în toate domeniile.
în Noul Legământ, ca familii în
care domneşte Dumnezeu, bărbatului i
se cere un singur lucru: să-şi iubească
soţia aşa cum Domnul Hristos a iubit
Biserica. Bărbatul trebuie deci să
trăiască numai ca să iubească şi să protejeze.
Capul lui este Domnul Hristos,
iar autoritatea lui asupra soţiei şi în
familie se manifestă numai prin
dragoste. Soţia se supune, nu ca urmare
a unei porunci, ci ca urmare a dragostei
care se coboară din Dumnezeu în soţul
ei, aşa cum rezultă din 1 Corinteni 4. 7.
Ce înseamnă ca un bărbat să-şi iubească
soţia înseamnă să trăiască întocmai
după îndemnurile date la 1 Corinteni 13.
4-7. Felul de exprimare al dragostei
constă în rugăminţi, niciodată porunci,
în dispariţia mâniei, a iu-ţimii şi - în
unele cazuri rare, e drept - a bătăii. Prin
acest fel de dragoste a bărbatului, soţia
se supune şi trăiesc împreună după
ia lui Dumnezeu
în consecinţă, am putea afirma
că familia se sprijină pe doi stâlpi solizi
: dragostea bărbatului şi ascultarea
soţiei. Dar ascultarea se bazează pe
dragoste. Soţul trebuie să trăiască pentru
Dumnezeu şi pentru soţie. Atunci nu va
mai fi nici o nepotrivire, ci împreună
vor putea spune: "Pentru mine a trăi este
Hristos!".
Apoi, copiii sunt o
binecuvântare de la Domnul (Psalmul
127. 3). El ni i-a dat ca să-i creştem spre
slava Sa. Felul nostru de viaţă trebuie să
respecte cu stricteţe voia lui Dumnezeu,
astfel încât să nu ne lăsăm copiii în
Egipt.
El să ne ajute pe fiecare să
putem spune oricând: "Dumnezeu
domneşte în casa mea.".

Şcoala de gândire dominantă în 1917
obişnuise 3 mari gânditori ai vremii, cu concepţia că
Biblia ar fi o înşiruire de istorisiri imaginare, în acel
an, Albert Einstein publicase un articol în care
dezvăluia teoria lui generală a relativităţii, pe care o
alinia la concepţia cosmogonică la modă atunci, cea a
caracterului static al universului (Cosmologia staţi),
care este infinit ca vârstă, nu are un început, acest
început nu poate fi deci căutat. Se credea, la acea
vreme, că stelele se mişcă aproape întâmplător, fără
să se îndrepte, cel puţin aparent, către noi şi fără să se
îndepărteze de noi. Nebuloasa constituia, de fapt, nori
de gaze care aparţineau galaxiei noastre, iar universul
era, pur şi simplu, Calea Lactee.
La aceste idei, Einstein a adăugat un
"Factor de corecţie" care să dea consistenţă
teoriei lui.
în acelaşi an (1917) un tânăr arheolog
american, William F.Albricht, tocmai se lăsase
sedus de teoriile necredinţei germane, numite
"criticism raţionalist", potrivit cărora cele mai
multe din istorisirile Vechiului Testament erau
legende, inventate după mii de ani de la data
când se susţinea că s-ar fi, produs acele fapte
istorice.
Potrivit acestui fel de gândire, relatările
privind viaţa lui Avraam, Isaac şi Iacov n-ar fi fost
scrise în epoca de aramă ci mult mai târziu.
în 1918 Albricht a scris un articol despre
caracterul mitic al istorisirilor biblice cu privire la
viaţa patriarhilor.
El cita Geneza 14 care vorbeşte de conflictul
armat în care a fost angajat Avraam. Albricht spunea
că este o istorisire fabricată, motivată de ţeluri
politice: să sprijine pe evrei în conflictul cu popoarele
învecinate.
Şi în 1917, Clive Staples Lewis, tânăr ofiţer
în armata engleză, se declara un ateu
înverşunat, hotătât să nu mai admită nici o "iluzie
romantică".
"Religia - zicea el - e bună doar pentru
oamenii needucaţi, care nu gândesc".
în anii următori, după 1920, aceşti trei
savanţi şi-au schimbat felul de a gândi, chiar în
temeiul propriilor lor descoperiri.
în cazul lui Einstein, descoperirile privind
ecuaţiile teoriei relativităţii fuseseră stabilite încă din
1915.
în temeiul descoperirilor lui, Edding-ton,
Frichman, de Sitter şi Lemaître au demonstrat că
ecuaţiile lui Einstein se neagă pe ele însele dacă
universul nu are un început.
Dar dacă universul are un început, el trebuie
să aibă şi un începător: în acest caz nu
este loc nici pentru
ateism, nici pentru
panteism. Este loc numai
pentru Dumnezeul
Bibliei.
în anul 1927,
astronomul Edwin
Hubble, deja dovedise că
nebuloasa conţinea stele
şi, mai mult,
că galaxiile, localizate în spaţiul cosmic departe de
galaxia noastră, se depărtează de noi cu viteze foarte
mari.
Şi astfel, s-a fundamentat ideea universului
în expansiune care este, de fapt, o confirmare a teoriei
relativităţii.
Comunitatea ştiinţifică a făcut, în mod
treptat, o întoarcere de 180°: nu un univers infinit de
bătrân, ci un univers care are un început.
în această nouă lumină, Einstein a renunţat
la concepţia lui cosmogonică anterioară.
După aceea, Einstein a scris nu numai
despre faptul că universul are în mod necesar un
început, ci şi-a exprimat dorinţa "de a

cunoaşte pe Dumnezeul care a
creat lumile" ... "Mă interesează
nu cutare sau cutare fenomen, în
spectrul cutărui sau cutărui
element. Aş vrea să cunosc
gândirea Lui, căci tot ce rămâne
sunt amănunte."
în această perioadă,
Einstein a fost vizitat de
celebrul violonist Iehudi
Menuhin, elevul renumitului
compozitor şi violonist
român, George Enescu.
Menuhin i-a «fMfegpă îl
uimeşte şi-1 fascinează
contemplarea divinităţii.
- Adu-mi, te rog, o
dovadă că există Dumnezeu, a
spus Einstein.
Menuhin, fără să scoată
un cuvânt, şi-a luat vioara şi a
executat cu multă măiestrie, o
piesă muzicală din repertoriul său.
-îlată dovada. Fenomenul
n-a apărut în univers la
întâmplare. Fenomenul are un
originator. Acesta este Dumnezeu
- a zis Iehudi.
- M-ai convins! - aşa a
răspuns Einstein.
Mai departe, în 1929,
Albricht făcea săpături arheologice
pe linia de movile din
epoca de aramă din zona unde
Biblia descrie luptele lui Avraam
împotriva lui Chedorlaomer şi a
coaliţiei celor 5 prinţi. "Experţii"
susţineau că zona citată n-a fost
locuită niciodată, că istorisirile
biblice sunt, pur şi simplu,
legende.
Dar, iată, cu prilejul
săpăturilor, Albricht a găsit o
inscripţie pe care era înscris
numele "Arioc", un participant
în coaliţia pe care a avut-o de
înfruntat Avraam.
Mai mult, pe inscripţii s-
au găsit şi numele lui Avraam,
Eber, Laban; in-
scripţiile au fost datate la 2000
î.H.
Cele descoperite hfjn
schimbat felul de a gândi lui
Albricht; el a început să creadă în
istoricitatea reiat
ţărilor biblice.
De aceea, în 1956
Albricht scria: "Nu încape nici o
îndoială că arheologia confirmă în
mod substanţial istoricitatea
Vechiului Testament.".
Experienţe similare au
făcut şi alţi arheologi care şi-au
început investigaţiile în
necredinţă şi s-au convins că
Biblia, nu prejudecăţile lor,
cuprinde adevărul. Exemplu:
William Ramsey, Leonard
Woodlley şi alţii.
Tot în 1929 C. S. Lewis,
renumit profesor la
Universitatea din Oxford, asculta
conferinţa unui prieten al său
ateist care spunea despre
Evanghelii:
"Sunt astfel scrise că aproape
să crezi că faptele descrise s-au
petrecut
aievea."
Această declaraţie 1-a
zguduit. După o perioadă de
aprige lupte sufleteşti,
cercetarea Bibliei 1-a ajutat să
devină nu numai unul care
crede în Dumnezeu ci chiar
un creştin convins. O mare
influenţă asupra schimbării
felului de gândire a avut-o
citirea zilnică a Evangheliei
după Ioan în limba originală -
greaca. "Am citit poezii,
romane, literatură fantastică,
legende, mituri - toată viaţa
mea. Evanghelia după Ioan
nu seamănă cu nici una din
ele: este unică".
Şi, după ce a devenit creştin,
C.S.Lewis a ajuns "Misionarul
scepticilor": el a avut pe inimă să
încredinţeze de realitatea
Persoanei şi lucrării Domnului
Isus Hristos, pe cei care au
îndoieli, care nu ştiu ce să creadă.
"Un om nu poate
totdeauna să apere adevărul; dar
trebuie totdeauna să se hrănească
cu adevărul** — spunea Lewft. '
Adevărata credinţă nu
înseamnă numai acceptarea
existenţei lui Dumnezeu, ci
primirea Domnului Isus ca Stăpân
şi Mântuitor al vieţii.

Niciodată nu vom şti să insistăm
suficient asupra importanţei adunărilor
de rugăciune şi asupra privilegiului de
a ne aduna în jurul Domnului Isus pentru
a prezenta lui Dumnezeu Tatăl
rugăciuni, mijlociri, laude, pentru a
realiza
dependenţa noastră de
Dumnezeu; pentru a simţi
împreună slăbiciunea
noastră; pentru a recunoaşte
cât de mult avem
nevoie de a fi păziţi,
susţinuţi şi încurajaţi, de a
fi menţinuţi în adevăr, în
dragoste, într-o deplină
răbdare a nădejdii.
Suntem îndemnaţi să
ne rugăm fără încetare.
Acest îndemn ce se
adresează fiecăruia individual,
AU se aplică el,
într-un mod cu totul
deosebit şi rugăciunilor
adunării, adică rugăciuni
nilor care trebuie să cuprindă pe toţi fraţii
şi pe toate surorile, viaţa interioară a
adunării, mărturia ei şi apoi pe toţi
oamenii O, iubiţi fraţi, câte nevoi, câte
subiecte de rugăciune! Acest cuvânt
„rugaţi-vă neîncetat", cât de mult ar
trebui să ne strângă în comun în adunările
noastre!
însuşi faptul de a ne găsi
împreună în acelaşi loc, în jurul
Domnului Isus, fiind iubiţi toţi de El cu
aceeaşi dragoste care ne ţine aşa
de strâns, nu trebuie să ne atragă inimile şi să le
unească într-un acelaşi simţământ
De unde vine atunci faptul că aceste
adunări de rugăciune, intens dorite şi binecuvântate
de Dumnezeu, sunt, în general, atât de puţin
frecventate
Să căutăm mai întâi cauza în noi înşine; nu
e vorba de un simptom al acelui „căldicel" din
Laodicea despre care vorbeşte Domnul Isus
bisericilor Să recunoaştem lucrul acesta şi să ne
smerim. Ard inimile noastre pentru Domnul Isus
cum ardeau cele ale ucenicilor care mergeau spre
Emaus
înainte de a ne îndrepta spre adunare, cerem
noi Domnului Isus subiectele, nevoile, persoanele,
pentru care adresăm rugăciunile noastre lui
Dumnezeu, şi îşi asigură fiecare dintre noi o deplină
libertate de a comunica adunării ceea ce are pe inimă
şi de a se ruga în public cu toată simplitatea Chiar
cel mai simplu frate poate să o facă. Nu am
experimentat noi cum o rugăciune făcută de un astfel
de frate, prin câteva cuvinte şi pentru un singur
subiect, dar exprimată cu sinceritate, a adus toate
inimile la unison De asemenea, este de dorit ca
subiectele de rugăciune pe care le formulează un
frate sau mai mulţi fraţi înainte de adunare să fie
cunoscute şi comunicate, pentru ca toţi să fie în temă
înainte de a se aşeza pe genunchi. Se întâmplă
adesea, peste tot în adunările mari, că unii încearcă o
anumită surpriză când, într-o rugăciune, se vorbeşte
despre o plecare sau despre o boală a unui frate sau a
unei surori, evenimente pe care ei nu le-au aflat.
Câteodată, nici măcar numele, pronunţat probabil
neclar, nu a fost înţeles de toţi, aşa că după adunare
ei se interesează despre cine este vorba.
De aceea, se pare că ar fi bine ca, înainte de
a începe rugăciunile, fraţii îndemnaţi să se roage
pentru anumite nevoi speciale care poate că nu sunt
cunoscute şi înţelese de toţi, să expună în câteva
cuvinte aceste nevoi, pentru ca ele să devină obiect
al cererilor ce se vor face în adunare şi pentru ca
DEVARUMLRESTIN

toate inimile, cunoscându-le şi simţindu-le, să poată,
într-un singur gând, să înalţe o caldă rugăciune către
S-a observat adesea că atunci când o
strângere pentru rugăciune a fost convocată pe
motivul unei dificultăţi sau a unei încercări speciale
într-o adunare, fraţii şi surorile au fost mult mai
numeroşi decât la adunările de rugăciune obişnuite.
Ei ieşeau de la această strângere de rugăciune cu sentimentul
prezenţei Domnului, simţindu-se eliberaţi
datorită faptului că au predat nevoia lor în manile Lui.
Putem, de asemenea, să ne manifestăm
regretul că există puţină comunicare între adunări cu
privire la lucrarea Domnului. Aceste neajunsuri pot fi
îndreptate de fraţii noştri care vizitează adunările, fie
la sfârşitul voiajului lor, fie prin informări. Dările de
seamă ar putea să completeze rugăciunile pentru
lucrare, de care fraţii noştri izolaţi şi încercaţi au
nevoie urgentă. Aceasta ne provoacă pe noi ca să ne
rugăm mai mult pentru toate adunările şi să ne
ostenim pe genunchi pentru cei care trec prin lupte şi
încercări.
Dar, o repetăm: să ne cercetăm mai întâi
inimile noastre. Nu am abandonat cumva dragostea
dintâi, ca biserica din Efes în ce măsură am menţinut
noi dragostea şi afecţiunea frăţească Purtăm noi
sarcinile unii altora Ne deschidem noi larg inima
fraţilor şi surorilor, luând parte la greutăţile lor, la
necazurile
lor, la bucuriile lor, suportâdu-ne
unii pe alţii în
pace Dacă dragostea
pentru aceştia ne umple
inimile, atunci din prisosul
ei va vorbi gura şi în orele
noastre de rugăciune, în
adunări.
Rugăciunile să nu.
fie o enumerare prea lungă
şi prea rapidă a nevoilor
noastre; inimile noastre nu
le-ar putea realiza şi n-ar
putea lua parte la ele în
profunzime; nu vom păstra
nici măcar o amintire despre
ele. Plecând de la adunarea
de rugăciune, noi n-am
putea spune ca David: „Un
lucru cer de la Domnul şi-1
doresc fierbinte". Dumnezeu
îşi
aminteşte rugăciunile pe care I le-am făcut noi; nu
trebuie ca şi noi să ne amintim de ele, pentru ca
inimile noastre să fie pregătite să primească de la El
binecuvântările pe care I le-am cerut
Să nu uităm, de asemenea, că seara, după o
zi de muncă şi oboseală, este de dorit ca adunările de
rugăciuni să nu se prelungească prea mult. Persoanele
vârstnice, la capătul unei ore de rugăciuni,
consecutive care ocupă duhul şi inimile, încearcă
întotdeauna o oboseală pe care o suportă cu dificultate.
Câteodată ei nu pot să-şi ţină încordată atenţia
până la sfârşit. De aceea, rugăciunile nu trebuie să fie
prea lungi. Este nevoie de o pauză între ele, pentru ca
duhul să se odihnească.
Există desigur în adunările noastre de
rugăciune, o recunoaştem şi ne smerim, o anumită
rutină, o lipsă de simplitate, şi câteodată chiar o lipsă
de dependenţă de Duhul. Dar nu am pornit la
criticarea orelor de rugăciune; ci ne judecăm pe noi
înşine ca să fim sprijin unul pentru altul. Dacă suntem
doar un muc care fumegă, nu îl stingem; căutăm să-1
înviorăm pentru a ne încălzi la flacăra sa dulce.
Să dăm slavă Domnului pentru toate
binecuvântările pe care El ni le acordă în şi prin
adunările noastre de rugăciune, nu datorită nouă, ci
datorită a ceea ce este El. Să nu neglijăm acest lucru.
„Să veghem unii asupra
altora, ca să ne îndemnăm la
dragoste şi la fapte bune. Să
nu părăsim adunarea noastră,
cum au unii obicei; ci să ne
îndemnăm unii pe alţii, şi cu
atât mai mult, cu cât vedeţi că
ziua se apropie." (Evrei
10.24,25)
încheind, eu slăvesc pe
Domnul că mi-a dat puterea să
asist mai mult de şaizeci de
ani la orele de rugăciune ale
adunării de care m-am
bucurat, şi le-am simţit din ce
în ce mai mult necesitatea,
îndemn, în mod cu totul
deosebit, pe tineri să nu le
neglijeze.

Am citit despre o doamnă care trăise o viaţă
de păcat. Nu avea nici cincizeci de ani, când a fost
atinsă de o boală gravă, care sfârşea cu încheierea
rosturilor ei pe pământ. Apăsată de vina păcatelor în
care trăise şi de perspectiva unei judecăţi drepte din
partea lui Dumnezeu, ar fi dorit să ştie ce poate face cu
mulţimea păcatelor ei. în harul Lui, Dumnezeu o
căuta. Un credincios, aflând de boala şi de
frământările acelei doamne, i-a făcut o vizită şi i-a
mărturisit cu căldură adevărul biblic că Domnul Isus
este Mântuitorul păcătoşilor. „Toţi proorocii mărturisesc
despre El că oricine crede în El, capătă, prin Numele Lui,
iertarea păcatelor" (Faptele Apostolilor 10.43). însetată
după iertare, femeia a înţeles că Domnul Isus Şi-a dat
viaţa pe cruce ca înlocuitor al păcătoşilor şi că, pentru
a fi iertată de toate păcatele sale, simpla credinţă în
Mântuitorul îi este de ajuns. Crezând, pe temeiul celor
arătate de Scriptură, ea a primit încredinţarea că are
păcatele iertate. Ce bucurie. Ce mulţumiri aduse
Tatălui şi Domnului Isus pentru iertarea păcatelor!
Dumnezeu a îngăduit ca acea doamnă să mai trăiască
un timp şi să confirme cu viaţa ei că, iertată fiind, a
înţeles că păcatul nu mai are ce căuta în viaţa ei. Se
apropia ziua morţii. Adânc impresionată de măreţia
iertării primite, a spus familiei: „Pe crucea mea de la
mormânt să nu-mi scrieţi numele. Scrieţi atât:
,JERTATĂ".
Tema discuţiilor noastre este triplă: Iertare,
Izbăvire, Slujire. Adevărata viaţă creştină începe cu
iertarea păcatelor. Creştinismul adevărat nu este nici o
problemă de naştere, nici de apartenenţă la un anume
cult sau denominaţiune religioasă, nici de practicare a
anumitor ceremonii, nici de implicare în acţiuni
caritabile. Creştinismul adevărat înseamnă a
avea pe Domnul Isus ca Mântuitor personal^Ja
momentul când un păcătos a crezut că Domnul Isus a
murit pe cruce şi pentru păcatele lui, el înţelege că
este deplin iertat de toate păcatele. Ce binecuvântat
sună în inima lui cuvintele:
Ferice zi când pe Isus
MB
L-am luat Mântuitor al meu!
O, ce zi, ziua cana
Isus mi-a şters păcatele!
Suferinţele şi moartea pe cruce a Domnului
Isus Hristos reprezintă faptul central al învăţăturii
biblice. Revelaţia Scripturii dezvăluie mai multe
semnificaţii ale suferinţelor şi jertfei pe cruce a
scumpului nostru Mântuitor, dintre care enumerăm:
- moartea Lui ca înlocuitor al păcătoşilor pe cruce,
- moartea Lui este sfârşitul Legii pentru cei mântuiţi
prin jertfa Lui,
- moartea Lui a adus răscumpărare din păcat,
- moartea Lui a dus împăcarea omului cu
Dumnezeu,
- moartea Lui a împlinit cerinţele dreptăţii lui Dum
- moartea Domnului Isus a însemnat condamnarea
păcatului în firea pământească,
- moartea Domnului Isus pe cruce absolvă de
judecata lui Dumnezeu pe cei ce cred,
- moartea Domnului Isus Hristos şi primirea de către
Tatăl a jertfei Lui a însemnat victoria asupra
păcatului, lumii şi asupra lui Satan.
Iertarea păcatelor, sub aspectul învăţăturii
(doctrinei) este strâns legată de adevărul Scripturii că
Domnul Isus a murit pe cruce în calitate de înlocuitor
al păcătoşilor. Acest act este denumit într-un limbaj
al căiţii „doctrina substituţiei': Hristos a murit pentru
păcătoşi şi în locul lor. Atât în Vechiul cât şi în Noul
Testament sunt numeroase texte care menţionează în
mod expres faptul că Domnul Isus avea să aducă
jertfa Sa pentru păcătoşi, în locul lor. De pildă:
„Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,
zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă
pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi."
(Isaia 53:5). Un alt text: "El a purtat păcatele noastre în
trupul Său pe lemn " (l Petru 2:24). Sau: „ V-am învăţat
înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit
pentru

altă satisfacţie.
Singurul argument
pe care îl acceptă
Dumnezeu cu privire
la păcatele
cuiva este: „sângele
lui Isus Hristos,
Fiul Lui, curăţeşte
orice păcat". Un
om poate fi ori
iertat, prin faptul
că Hristos 1-a
înlocuit pe cruce
pe el, un păcătos
care a crezut în
Domnul Isus, ori
cu păcatele încă
asupra lui, expus
judecăţii şi pedeppăcatele
noastre, după
Scripturi" (1 Corinteni 15:3).
A murit pentru păcatele
noastre - înseamnă: a murit în
locul celor ce se pot bucura de
iertarea păcatelor. Hristos -Jertfa
pentru păcătoşi satisface deplin
cerinţele şi manifestă deplin
nemărginirea dragostei lui Dumnezeu
faţă de păcătoşi. Hristos a
fost sfântul lui Dumnezeu, a fost
desăvârşit, fără păcat. O asemenea
jertfă cerea Dumnezeu pentru
absolvirea păcătoşilor de pedeapsă:
o jertfă perfectă. Slăvit să fie
Scumpul nostru Mântuitor că a
fost, ca om pe pământ, perfect în
toate căile Lui. Dar jertfa Lui
trebuia să aibă şi un preţ infinit,
pentru că planul lui Dumnezeu
avea în vedere nu mântuirea unui
singur păcătos pe principiul
echivalenţei, ci recuperarea a mai
mulţi fii pentu slavă (Evrei 2.10);
deci Hristos avea de înlocuit în
calitate de Mântuitor o mulţime de
păcătoşi. De aceea, pentru iertarea
mea şi a d-tale, iubite cititor, s-a
plătit un preţ infinit. De aceea,
orice om care vine la Domnul
Isus cu păcatele sale, cu
fărădelegile sale este iertat, iertat
deplin.
Ai venit tu la Domnul
Isus în calitate de păcătos, iubite
cititor
Non bis in idem
„Domnul Isus a purtat păcatele
noastre în trupul Lui pe lemn",
înseamnă că Domnul Isus a fost
pedepsit cu plata păcatului
(moartea) în locul meu sau al
dumitale. Acest fapt este plin de
semnificaţie! Este un principiu de
drept roman, descris de dictonul
latin non bis in idem. Ce înseamnă
acest dicton Simplu, şi anume că
nu se poate aplica de două ori o
pedeapsă pentru aceeaşi vină.
Principiile justiţiei divine sunt
mult mai profunde, mult mai clare
şi mult mai statornice decât
principiile justiţiei umane. Dacă
păcatele cuiva au fost asupra
Domnului Isus când a murit pe
cruce, atunci Dumnezeu a fost pe
deplin satisfăcut cu
privire la plata
acelor păcate şi El
nu va mai cere, de
la nimeni, nici o
sei veşnice, dacă nu primeşte pe
Domnul Isus ca Mântuitor personal.
Cale de mijloc nu există.
în legătură cu iertarea
păcatelor vom deosebi trei
gânduri de căpetenie:
a. - temeiul iertării
b. - extinderea iertării
c. - trăsăturile iertării
Temeiul iertării este în
exclusivitate Jertfa de la cruce
a Domnului Isus, faptul că,
cruce, El a murit în calitate
înlocuitor al păcătoşilor. La cruce,
Domnul Isus Hristos era Mielul
lui Dumnezeu, care ridica păcatul
lumii. La cruce, El răspundea
întrebării puse de Isaac în Geneza
22.7,8
-Tată!
- Ce este, fiule, i-a răspuns
Avraam. Isaac a zis din nou:
- Iată focul şi lemnele, dar unde
este Mielul pentru arderea de tot
- ţ1u|e, a. răspuns A'vraam,
Dumnezeu însuşi va purta de grijă de
Mielul pentru arderea de tot. Şi, întradevăr,
Dumnezeu a purtat
"şi pdartă de grijă ca Mielul
înlocuitor al păcătoşilor să fie
predicat tuturor oamenilor, pentru
ca ei, crezând în El, să fie iertaţi.
Ce temei sigur are iertarea oferită
de Dumnezeu în Domnul Isus!
Jertfa Domnului Isus este absolut
necesară şi deplin suficientă
pentru a aduce iertare deplină de
toate păcatele oricărui urmaş al lui
Adam care vine la El! Nu se cer
fapte, daruri, ceremonii, acte
filantropice, aderare la vreo
formaţie religioasă, oricât de
frumoasă şi de elevată ar fi ea.
Temeiul iertării nu îl reprezintă
meritele personale sau meritele de
asociere, temeiul iertării îl
reprezintă meritele lui Hristos şi
ale jertfei Lui. în El, deci, să ne
încredem, iubiţi cititori şi ascultători!
Extinderea iertării. Iertarea
oferită de Dumnezeu Tatăl

pe temeiul jertfei Domnului Isus este o
iertare completă! în Psalmul 103 găsim
următorul îndemn: „Binecuvântează,
suflete, pe Domnul, şi nu uita nici una
din binefacerile Lui! El îţi iartă toate
fărădelegile tale."
Această expresie „toate" este
atotcuprinzătoare: pentru un om
mântuit, toate păcatele lui au fost
„aruncate în marea uitării", aşa că
Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte
de ele. „Toate" acoperă trecutul nostru,
prezentul nostru şi viitorul nostru. Când
spunem că ne-au fost iertate toate
păcatele trecute, prezente şi viitoare,
suntem conştienţi de faptul că un suflet
nemântuit ar putea înţelege superficial -
această afirmaţie. Un iertat deplin nu se
joacă cu păcatul pentru că „harul lui
Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi
oamenii, ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea
şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de
acum cu cumpătare, dreptate şi e val vie,
aşteptând fericita noastră nădejde...(Tit
2.11,12). Este limpede: viaţa curată,
viaţa nouă, vine nu ca să fim iertaţi, ci
pentru că am fost iertaţi. Ce măreaţă
extindere a iertării! O iertare care este
demnă de slăvitul ei temei, sângele
scump şi sfânt al Domnului Isus.
Caracterul iertării:
- este o iertate divină întemeiată
pe hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu;
- este o iertare deplină: nu
rămâne mei un păcat în afara razei ei de
acţiune;
- este o iertare în dar:
cei iertaţi intră în lucrarea deplin
înfăpuită, lacarenueste nimic de
adăugat; .
este o iertare
definitivă, căci lui Dumne
zeu nu-Ipare rău de darurile şi
de chemarea făcută;
- este o iertare
ireversibilă
- este o iertare activă în sensul că cel iertat îşi schimbă din
tentâii atitudinea faţă de păcat, el trăieşte o viaţă noua.
Ar mai fi multe lucruri de spus despre iertare. în cele
prezentate mai sus, ne-am referit la iertarea de vinovăţia păcatului.
De multe ori, noi suntem iertaţi de vina păcatului, dar consecinţele
păcatelor pot rămâne în vieţile noastre. Pe de altă parte, deşi
suntem iertaţi deplin de vina păcatelor, ori de câte ori, din
se produce un eveniment tragic in viaţa noastră, pentru că păcatul
afectează sau chiar întrerupe părtăşia noastră cu Mântuitorul. De
aceea se spune: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi
drept ca să ne ierte". Aici este vorba de iertarea Tatălui pentru
reintrarea noastră în părtăşie cu El. Credincioşia şi dreptatea este
nu faţă de noi, ci faţă de Domnul Isus, care a plătit deplin preţul
pentru iertarea noastră. Apoi, este iertarea care ne scoate de sub
disciplina pe care Dumnezeu ne-o poate aplica pentru cuminţirea
noastră.
Subiectul nostru leagă iertarea de izbăvire şi de slujire.
Dumnezeu ne-a iertat nu ca să trăim oricum. Jertfa de la cruce
aduce nu numai iertarea păcatelor, ci şi izbăvirea de sub puterea
păcatului. Cum Prin Duhul Sfânt, care pecetluieşte pe orice om
iertat de Dumnezeu. Duhul Sfânt şi Cuvântul Lui.
Dumnezeu lucrează o înnoire din temelii a vieţii. Astfel,
credincioşii capătă putere nu numai să zică MJ păcatului, ci şi să
trăiască frumos, după modelul desăvârşit care este Hristos. Puterea
de a birui ispitele şi păcatul, de a ne împotrivi uneltirilor Celui
Rău, ne stă la îndemnă clipă de clipă, privind la Domnul Isus,
„Căpetenia şi Desăvârşirea Credinţei noastre" (Evrei 12.2).
Privirea la Domnul Isus este privirea care dă sănătate, putere şi
biruinţă. Privim la Domnul nostru în Cuvânt, în clipele de
rugăciune, în strângerile la olaltă cu sfinţii. Izbăvirea de sub
puterea păcatului este lucrarea lăuntrică a Duhului Sfânt în vieţile
noastre, care ne dă putere în chip progresiv, să manifestăm
caractere creştine, adică să semănăm cu Modelul nostru desăvârşit:
Domnul Isus Hristos.
Câteva cuvinte şi despre slujire. Slujirea este o frumoasă
trăsătură a caracterului creştin; ea este, de fapt, o trăsătură a
caracterului eristic. Domnul Isus a fost Slujitorul Desăvârşit. El L-a
slujit în chip perfect pe Tatăl şi chiar şi acum, El mijloceşte puterea
nevoie de lucrători, de
vestitori ai Cuvântului, de
credincioşi gata să acorde
o caldă strângere de mână
unui suflet care este în nevoie,
sau să ducă un
cuvânt de mângâiere celor
ce suferă.
In concluzie,
Dom-nul Se bucură când
cei iertaţi trăiesc o viaţă
nouă de oameni izbăviţi,
dezvoltă în vieţile lor
caractere eristice şi învaţă
de la El cum, unde şi când
să slujească.

A examina câte ceva din suferinţele
Domnului Hristos - şi noi nu vom putea
niciodată să o facem decât cu o foarte mare
slăbiciune şi cu multă imperfecţiune - ne conduce
la a medita unul dintre subiectele cele
mai serioase şi dificile care există. înţelegem
bine că pătrundem pe un teren sfânt pe care nu
putem să avansăm decât cu reverenţă şi teamă,
având picioarele descălţate. Şi totuşi este un
subiect care ar trebui să ne preocupe adeseori.
Pentru că acest subiect va alimenta, sus, în cer,
laudele răscumpăraţilor, laude care se vor
înălţa atunci când ei îl vor vedea pe
Miel „în mijlocul tronului", „junghiat", nu se cuvine
oare ca el să fie deja, în prezent, tema centrală a
laudelor noastre, atunci când anticipăm acest moment
al cântării noi, spre slava Celui care „a fost
junghiat" (Apocalipsa 5.6,9) Pe de o parte, un suflet
care a fost hrănit cu Domnul Hristos şi s-a preocupat
intens cu suferinţele pe care le-a cunoscut aici pe
pământ, va fi îndemnat să-L adore. Pe de altă parte,
nimic nu ne va determina într-o adevărată separare
pentru Domnul Hristos, nimic nu ne va ridica
deasupra mizeriilor şi tristeţilor sub care gemem,
nimic nu ne va permite să realizăm un bogat şi viu
creştinism, ca amintirea a ceea ce Domnul Hristos a
suferit şi ca meditarea asupra acestui subiect. Nu
vom cita decât un singur exemplu dintre multele din
Scriptură: ceea ce apostolul Petru scrie în versetele
18-21 (vezi în mod deosebit versetul 19) din
capitolul întâi al primei sale epistole, constituie
motivul cel mai puternic de punere în practică a
îndemnurilor din versetele 13-17 ale aceluiaşi
capitol.
Scriptura ne prezintă diferite aspecte ale
suferinţelor Domnului Hristos: cele pe care le-a
îndurat din partea oamenilor şi cele pe care le-a
îndurat din partea lui Dumnezeu. Obiect al urii
oamenilor, de-a lungul drumului Său, observând
mizeria omului, lucrările lui condamnabile, El a
suferit pentru că era Lumina şi, pe de altă parte,
constatând consecinţele dureroase ale păcatului, El
a suferit din
iubire. Tot
din iubire a
suferit şi
pentru poporul
Israel,
deoarece
înţelegea mai dinainte nenorocirea profundă pe care
o va cunoaşte rămăşiţa lui Israel, la sfârşitul zilelor.
Dar El a îndurat pe cruce suferinţe cu un caracter cu
totul deosebit: acolo, Domnul Hristos „a fost făcut
păcat pentru noi" şi, „a suferit odată pentru păcate,
El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi" (2 Corinteni
5.21,1 Petru 3.18). în acest ceas suprem, Dumnezeu a
trebuit să-Şi întoarcă faţa de la El şi să-L părăsească!
Suferinţele celor trei ore de întuneric au fost necesare
pentru că în acest fel a fost reglată problema
păcatului, pentru că a fost pusă temelia pe care se
află împlinirea întregului plan al lui Dumnezeu, şi
pentru că Dumnezeu trebuia să fie pe deplin
glorificat într-o lume în care fusese dezonorat prin
neascultarea primului om.
Cu toate acestea, fără a pierde din vedere
caracterul deosebit, unic, al suferinţelor îndurate de
Domnul Hristos ca jertfă ispăşitoare, nu vom şti să
izolăm unele de altele diferitele aspecte ale

suferinţelor Sale. Tot aşa cum în Vechiul Testament
ne sunt prezentate diverse tipuri ale unei singure şi
unice jertfe, avem, de asemenea, plasate în faţa
noastră în Scriptură, suferinţele cu caractere diferite,
asupra cărora suntem chemaţi şi noi să medităm,
nepierzând niciodată din vedere faptul că ele
constituie, în ansamblul lor, suferinţa Domnului
Hristos, cunoscută ca Om aici jos, pe pământ, El care
a fost în cel mai înalt grad „om al durerii" (Isaia
53.3). El a suferit în fiinţa Sa în întregime, în trupul
Său, în inima Sa şi în sufletul Său; este evident că nu
se pot separa unele de altele aceste diverse suferinţe
ale Sale: Domnul Hristos nu le-a traversat separat
unele de altele, cu toate că a avut fără îndoială
momete când El a resimţit mai intens pe unele decât
pe altele, cu toate că - insistăm încă, atât de important
este acest punct - suferinţele Sale ispăşitoare prezintă
un caracter absolut unic. Ne-am înşela dacă am gândi
că suferinţele îndurate din partea oamenilor au luat
sfârşit, pentru Domnul Hristos, la ceasul al şaselea;
fără îndoială, din acel moment şi până în ceasul al
nouălea, oamenii n-au putut să manifeste nimic din
ura lor împotriva lui Dumnezeu şi a Domnului
Hristos, dar oare El nu a suferit, poate mai dureros
încă, de tot ceea ce-I făcuseră până la ceasul al
şaselea
Domnul Hristos a suferit în trupul Său,
încercând tot ce este inerent conditiei umane în
această lume: El a cunoscut oboseala, epuizarea
atunci când nu avea „unde-Şi odihni capul", foamea şi
setea (Ioan 4.6, Luca 9.58, Luca 4.2, Ioan 4.7). Dar,
de asemenea, El a îndurat teribilele suferinţe despre
care au vorbit profeţii: „Plugarii au arat pe spinarea
Mea, au tras brazde lungi pe ea" şi „Mi-am dat spatele
înaintea celor ce Mă loveau, şi obrajii înaintea celor
ce-Mi smulgeau barba; nu Mi-am ascuns faţa de ocări
şi de scuipări" (Psalmul 129.3, Isaia 50.6). Şi ce
suferinţe trebuie să fi îndurat, în trupul Său, atunci
când El a fost „răstignit (pe o cruce)... prin mâna
celor fărădelege" (Faptele Apostolilor 2.23)! Chinul
crucificării antrenează suferinţe fizice despre care noi
nu avem decât o slabă idee. Mâinile şi picioarele Sale
străpunse de cuiele brutal înfipte de soldaţii romani,
carnea sfâşiată şi distrusă, plină de vânătăi,
Preaiubitul nostru Mântuitor a vrut să le traverseze în
toată intensitatea lor, refuzând „vinul amestecat cu
fiere" sau „vinul amestecat cu smirnă" care avea ca
scop,
se spune, să dea o oarecare insensibilitate celor ce se
găseau în chinuri (Matei 27.34, Marcu 15.23). Dar
oricât de mari au fost suferinţele Sale fizice, cele pe
care le-a cunoscut în inima Sa şi în sufletul Său au fost
cu mult mai profunde şi mai dureroase.
Sentimentele inimii Sale, desfăşurate în tot
lungul drumului Său într-o manieră atât de mişcătoare
şi în acelaşi timp atât de eficace, nu au găsit nici un
ecou în inimile oamenilor, rămaşi insensibili. Şi, obiect
al urii şi al dispreţului creaturii Sale, El putea spune
Dumnezeului Său, Tatălui Său, prin gura psalmistului:
„...ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine cad asupra
Mea... ei Mă ocărăsc... ei Mă bat
jocoresc. Cei
ce stau la
poartă vorbesc
despre Mine, şi
cei ce beau
băuturi tari Mă
pun în cântece...
Tu ştii ce
ocară, ce ruşine
şi batjocură Mi
se face; toţi
potrivnicii Mei
sunt înaintea
Ta". Şi apoi
cum suferă El
în inima Sa,
arătând că: „Pe
când Eu îi
iubesc, ei îmi sunt potrivnici", şi amintind că „Ei îmi
întorc rău pentru bine, şi ură pentru dragostea Mea"
(Psalmul 69.9-12,19, Psalmul 109.4,5)! înţelegem că
inima omenească a Mântuitorului a fost lovită,
zdrobită printr-o astfel de suferinţă, după cum ne-o
dovedeşte un psalm profetic: „Ocara îmi rupe inima Şi
sunt bolnav; aştept să-i fie cuiva milă de Mine, dar
degeaba; aştept mângâietori, şi nu găsesc nici unul"
(Psalmul 69.20). Şi totuşi El avea să cunoască în
străfundul inimii Sale o suferinţă încă mult mai mare.
Cu mult mai îndreptăţit decât robul evreu, El putea
spune şi dovedi totodată că era slujitorul desăvârşit al
lui Dumnezeu: „Eu iubesc pe stăpânul Meu..." (Exodul
21.5); era ceasul în care El trebuia să fie părăsit de

toţi acei pe care îi iubise, de toţi, chiar şi
de Dumnezeul Său! Cine ar putea să
înţeleagă ce şi cât a suferit în inima Sa în
acest ceas suprem Traversând focul
judecăţii, El a inspirat astfel de imagini:
„...Am ajuns ca apa care se scurge, şi toate
oasele Mi se despart; Mi s-a făcut inima ca
ceara, şi se topeşte înăuntrul meu Mi se
usucă puterea ca lutul, şi Mi se lipeşte
limba de cerul gurii: M-ai adus în ţărâna
morţii", şi iarăşi: „Căci rele fără număr Mă
împresoară, M-au ajuns pedepsele pentru
nelegiuirile Mele; şi nu le mai pot suferi
vederea. Sunt mai multe decât perii
capului Meu, şi Mi se moaie inima."
(Psalmul 22.14,15, Psalmul 40.12).
Cât de dureroase au fost
suferinţele cunoscute de scumpul nostru
Mântuitor în sufletul Său sfântLîn drumul
Său pe pământul acesta, în ciuda a tot ceea
ce a putut întâlni, El se bucura fără
încetare de o fericită comuniune cu
Dumnezeul şi Tatăl Său, ceea ce II făcea
să zică: „De aceea inima Mi se bucură,
sufletul Mi se veseleşte..." (Psalmul 16.9).
Dar acest drum L-a condus la cruce şi
gândind la ceea ce avea să urmeze, El se
adresează Tatălui Său: „Acum sufletul
Meu este tulburat. Şi ce voi zice... Tată,
izbăveşte-Mă din ceasul acesta..."
Tulburarea pătrunde sufletul Lui sfânt, de
o desăvârşire insondabilă: El nu putea să
dorească experimentarea () acestui ceas
„teribil", al părăsirii Sale. Totuşi, El
adaugă imediat: „Dar tocmai pentru
aceasta am venit până la ceasul acesta!
Tată, proslăveşte Numele Tău!" (Ioan
12.27,28a). Prin faptul că El a venit în
această lume ca să împlinească şi să
isprăvească lucrarea pe care Tatăl I-a dat-o
s-o facă, prin ascultare deplină, Numele
Tatălui era proslăvit! Nimic nu L-ar fi
putut opri din drum, El va merge până la
capăt, oricare ar fi suferinţele pe care urma
să le îndure!
Apoi, i-a luat pe ucenicii Săi şi „a
venit cu ei într-un loc îngrădit, numit
Ghetsimani". Adresându-se lui Petru,
Iacov şi Ioan, le-a zis: „Sufletul Meu este
cuprins de o întristare de moarte..." (Matei 26.36-46, Marcu
14.32-42). în gând, El era sub greutatea morţii, plata păcatului,
puterea lui Satan, judecata lui Dumnezeu! înainte de a suporta
încercarea fără egal care va fi pentru El ceasul părăsirii, El o
poartă în duh înaintea Tatălui Său, în părtăşie cu El. El nu va
putea merge la Golgota fără să treacă mai întâi prin Ghetsimani:
acolo, moartea era înaintea Lui în toată oroarea ei; şi ce tristeţe
profundă îi umple sufletul - o tristeţe „ca de moarte" - în timp
ce, în agonia luptei Sale, El întrevede momentul când va trebui,
părăsit de Dumnezeu, să ridice păcatul lumii „prin jertfa Sa"
(Evrei 9.26).
Apoi, la cruce, la Golgota, când El intră „în adâncul
apelor", exprimă prin Duhul, profetic, ceea ce, prin anticipare,
suportase în Ghetsimani: „Mă înconjuraseră legăturile morţii, şi
Mă îngroziseră râurile pieirii" (Psalmul 18.4). Dar să ascultăm
şi acest strigăt de profundă şi cumplită suferinţă: „Scapă-Mă,
Dumnezeule, căci îmi ameninţă apele viaţa. Mă afund în noroi,
şi nu Mă pot ţinea; am căzut în prăpastie, şi dau apele peste
Mine" (Psalmul 69.1,2). Şi în timp ce El îndura încă suferinţa
infinită şi insondabilă a celor trei ore de întuneric - dar cine ar
putea vorbi despre ele - a venit momentul să se împlinească
ceea ce anunţase profetul: „El Şi-a dat viaţa (sufletul) ca jerfă
pentru păcat". Da, „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin
suferinţă" (Isaia 53.10). Domnul Hristos, dându-Şi ca jertfă
trupul Său atât de sfânt şi de curat, - pe care-1 primise de la
Dumnezeu la intrarea Sa în lume, ceea ce este o mărturie a
jertfei Sale desăvârşite, -Şi-a dat şi sufletul Său ca jertfă pentru
păcat. „Prin Duhul cel veşnic", El „S-a adus pe Sine însuşi jertfă
fără pată lui Dumnezeu" (Evrei 9.14).
Conduşi de Duhul Sfânt, să medităm asupra acestor
pasaje din Cuvânt şi să stăruim puţin, oricât ar fi de imperfect,
asupra a ceea ce. a suferit Domnul Hristos pentru noi. Şi inimile
noastre, adânc mişcate, să ne conducă la o oroare sfântă faţă de
păcat - care L-a costat atâtea suferinţe pe Preaiubitul nostru
Mântuitor - şi la o viaţă de ascultare, prin care vom putea da
mărturie despre dragostea noastră pentru Acela care ne-a iubit
aşa de mult! Şi fie ca, cuprinşi de El şi de dragostea Lui, să fim
aduşi în situaţia de a dori cu cea mai mare căldură a inimilor
noastre, momentul când îl vom vedea în faţă, şi când El „va
vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora" (Isaia 53.11).
Te adorăm, iubit Isus, Slăvitul nostru
Salvator! Prin sângele-Ţi la cruce curs,
Trăieşte azi al Tău popor. Te adorăm, Te
adorăm* Te adorăm, Slăvite Domn!

în vara anului 1913, am absolvit şcoala
primară din sat (cinci clase). Tata, văzând că am
înclinare spre cântarea bisericească şi că
deprinsesem bine săvârşirea slujbelor religioase, s-a
gândit să mă pregătească în vederea preoţirii mele la
Pucioasa, în locul dânsului; de aceea s-a hotărât să
mă dea la seminar. în septembrie 1913, am avut
concurs de admitere la seminariile "Nifon " şi
"Central" dinBuCureşd. La examenul'de admitere
am fost remarcat de profesorul Po-pescu -Pasarea
pentru că am cântat frumos. La "Nifon" am reuşit
solvent, iar la "Central" bursier. M-am dus la
"Central", cu toate că la "Nifon " aveam doi fraţi:
pe Corneliu în clasa a treia şi pe Tudorica în clasa a
opta. Mai târziu mi-a părut rău că n-am rămas la
"Nifon ": tânjeam de dor după fraţii mei.
La două trei săptămâni după începerea
cursurilor, într-o zi am fost examinat la limba
germană de profesorul Al. Vintu. M-a întrebat cum
se zice silitor pe nemţeşte. I-am răspuns: „fleissig".
Cerându-mi însă să scriu cuvântul pe tablă, am scris
întâi „fleisig şi apoi„flessig ".
Treci în genunchi, pasăre nenorocită", m-
a înfruntat profesorul.
Tare mâhnit am fost de acest insucces şi am
plâns mult. Nu ştiam cum să fac să-mi îndrept nota.
Mi-aduc aminte că am apelat atunci la ajutorul lui
Dumnezeu: m-am rugat fierbinte dintr-o nevoie
adâncă. (Nu ştiu să mă mai fi rugat până atunci
dintr-o nevoie mai mult simţită). Şi am fost ajutat.
Dintre obiectele de învăţământ îmi plăceau
geografia, muzica şi limbile străine
(germana, latina, greaca). Cam din clasa a treia am
început să învăţ singur şi limba franceză, căci la
seminarul "Central" această limbă nu figura printre
obiectele de învăţământ, îmi plăcea mult să citesc
literatură. în clasa a
treia am citit,
între altele,
câteva roma-\
ne ale lui Rădulescu-Niger,
cărţi care m-au impresiont mult.
Clasa a patra am luat-o la Iaşi, la seminarul
de acolo, ca pregătit în particular (aceasta a fost în
1917, când mă găseam refugiat în Moldova din
cauza războiului), Profesorii s-au arătat indulgenţi
faţă de noi, elevii refugiaţi.
Clasa a cincea am absolvit-o la Bucureşti, la
seminarul "Central", tot ca pregătit în particular,
după ce mă înapoiasem din refugiu. Clasa a şasea
am învăţat-o la seminarul "Central": cursurile au
durat doar câteva luni, căci începuseră târziu.
Clasele a şaptea şi a opta au avut durata normală şi
au fost urmate tot la seminarul "Central".
Cât timp am fost elev la seminar, nici un
profesor, nici un preot, nici un pedagog nu s-a
străduit să ne facă să-L cunoaştem pe Domnul Isus
ca Mântuitor personal. Lipsa aceasta se datora -
cred - faptului că nici ei nu cunoşteau din experienţă
proprie salvarea prin Mântuitorul Hristos. A existat
totuşi o excepţie, pe care o voi aminti puţin mai
departe.
în fiecare duminică sau zi de sărbătoare
eram duşi la biserică în capela seminarului, să
asistăm la slujba religioasă, care mi se părea lungă,
obositoare. în săptămâna mare de la începutul
postului Paştelui cursurile erau suspendate, iar noi,

elevii, participam la slujbele religioase, care parcă
nu se mai sfârşeau. Ca să nu mă plictisesc, într-o
astfel de săptămână am citit Evanghelia după Ioan,
în timpul slujbei, căci ni se da voie; mi-a plăcut,
deoarece prin această lectură mi s-a dat posibilitatea
să respir un aer moral ales; totuşi, neavând pe
cineva care să mă îndrume în a pricepe adevărul
mântuirii, cu mare lucru nu m-am ales din această
lectură.
La seminar învăţam multe lucruri despre
Biblie, dar Biblia însăşi n-o citeam; excepţie:
întâmplarea istorisită mai sus. Când eram în clasa a
opta a ţinut câteva predici în capela seminarului
pedagogul Gheorghe Cornilescu, care era student la
litere şi teologie. El cunoscuse şi primise adevărul
Evangheliei în timpul războiului 1917-1918 în
Moldova. Colegii mei vorbeau despre aceste predici
ca despre ceva deosebit. Eu însă n-am ascultat nici
una din ele, deoarece duminica mă duceam în oraş:
cântam în corul bisericii Kalin-derul, dirijat de
profesorul meu de muzică bisericească, Popescu -
Pasarea.
Tot pe când eram în clasa a opta, într-una
din orele de curs, profesorul nostru de exegeză a
Noului Testament, arhimandritul Scriban, mi-a spus
că la biserica Cuibul cu Barză e un preot, care, prin
predicile lui a izbutit să atragă mulţi ascultători.
Aceasta era în anul 1921. Mă gândesc că aceste
cuvinte ale profesorului Scriban erau - poate fără ca
el
să-şi fi dat
bine seama *r
ca un deget
care, în bezna
atmosferei de
la seminar,
arăta spre o
lumină ce
înceg puse să
lumineze.
Cu cât înaintam
în
vârstă, cu atât deveneam mai lumesc, deşi primisem
educaţie religioasă. în vacanţă jucam cărţi pe bani
(poker mai ales), biliard, table, popice; mă duceam
la baluri, la nunţi, la petreceri; nu-mi erau străine
nici unele păcate,
despre care nu poţi vorbi fără înconjur. Cu toate
acestea urma să mă fac preot la Pucioasa ca să
îndeplinesc dorinţa tatălui meu. Mă gândeam ca,
după îmbrăcarea hainei preoţeşti, să-mi corectez
purtarea. Totuşi cugetam că la mine acasă voi
putea să-mi permit unele petreceri, care ar fi fost
nepotrivite în văzul tuturor.
Dacă mă uit în urmă, să văd ce atitudine
aveam eu faţă de credinţă în ultimele clase de
seminar, pot să precizez următoarele: admiteam
existenţa lui Dumnezeu, dar nu-mi batem capul cu
lucrurile de dincolo; eramjfc admiraţia moralei
Evangheliei şi vedeam ¡8*+ propovăduirea ei o
acţiune folositoare. în discuţiile cu colegii, unii îşi
arătau pe faţă convingerile lor ateiste. Mi-aduc
aminte că într-o astfel de discuţie eu am spus
următoarele cuvinte: "O să mă fac preot şi-o să
propag învăţătura Evangheliei, dar aceasta nu pentru
că ar exista rai sau iad; nu, ci pentru frumuseţea şi
înălţimea moralei respective".
.Cât de departe eram de adevărata credinţă
!
Păstrez o bună amintire despre următorii
profesori care mi-au impus, fie prin atitudinea lor
morală, fie prin cunoştinţele lor, fie prin metodele şi
procedeele lor în predarea materiei: Radu
Dobrescu, la matematică, D. Teodorescu şi
Popescu-Pasarea la muzică, I. Scurtu la germană,
Cezar Papacostea la latină şi greacă. Dintre colegii
de clasă, cei mai apropiaţi de mine au fost: Ion
Maşala, care a devenit profesor de latină şi Marin
Diaconescu, care s-a făcut preot în Piteşti.
Menţionez că, pe când eram în clasa a
doua de seminar, m-am îmbolnăvit de Krup şi am
fost internat în spitalul Colentina, la secţia de boli
contagioase. Era gata să mă asfixiez, dar Domnul
mi-a păstrat viaţa, cum mi-a păstrat-o şi în
refugierea mea în Moldova, unde bolile, îndeosebi
tifosul exantematic şi febra recurentă, secerau
zilnic sute de vieţi din rândurile oştirii şi ale
populaţiei civile. Deşi bolile amintite bântuiau cu
furie, pe mine nu m-au atins câtuşi de puţin.
Domnul mă păstra în viaţă, ca să-L cunosc prin
Evanghelie.
va urma

"Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri."
în Luca 11.4, această cerere sună astfel: "Şi
ne iartă nouă păcatele noastre, fiindcă şi noi iertăm
oricui ne este dator", iar în Matei 6.12, ea apare sub
forma: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri". Deci cele două locuri nu
sunt identice absolut.
După Biblie, copilul lui Dumnezeu stă pe
tărâmul siguranţei că păcatele îi sunt iertate. Acest
lucru ne este lămurit arătat în multe locuri din Sfânta
Scriptură. în Romani 4.7 scrie: "Ferice de aceia ale
căror fărădelegi sunt iertate şi ale căror păcate sunt
acoperite!" Tot astfel se spune şi în Efeseni 1.7 şi
Coloseni 1.14: În EL avem răscumpărarea, prin
sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului
Său". La Efeseni 4.32 şi Coloseni 3.13 scrie: "Iertaţivă
vbi unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe
voi îh Hristos''.
Copiii lui Dumnezeu ştiu deci că păcatele le
sunt iertate, fiind ispăşite prin sângele Mielului. De
aceea ei pot să mulţumească pentru faptul că
păcatele le sunt iertate.
Sunt însă mulţi oameni care, cu toate că se
numesc creştini, când aud pe cineva spunând cu
bucurie că păcatele îi sunt iertate, zic: "Asta nu poate
s-o ştie nimeni. Cine spune că este iertat, se înşeală,
este un fariseu mândru sau Oh sectant înfumurat".
Biblia vorbeşte însă altfel. Ea spune că, din
partea lui Dumnezeii, totul este încheiat, mântuirea
este săvârşită. "Dumnezeu era în Hristos, împăcând
lume cu Sine". Jertfa de sânge pentru mântuirea
noastră a fost adusă. Ceea ce trebuie să facem noi
este s-o primim prin credinţă. Poate că o asemănare
va înlesni priceperea acestui lucru. Unui copil mic i
se pune în leagăn de către unchiul lui un CEC, să
zicem de 10.000.000 de lei, pe care sâ-i folosească la
maturitate. Are copilul aceşti bani îi are şi nu-i are.
Câtă vreme este minor, el nu poate să facă nimic
cu ei; când însă a ajuns major, poate să facă ce vrea
cu ei. El merge cu carnetul la casă şi zice: "Daţi-mi
vă rog aceşti bani care sunt ai mei". Şi îi primeşte pe
toţi, cu dobândă la dobândă.
Aşa este şi cu mântuirea săvârşită pentru
noi de Domnul Isus prin jertfa de pe cruce, numai că
noi nu ştiam nimic despre ea. La început nici nu
credeam că avem nevoie de mântuire; când a venit
însă vremea să ne dăm seama că suntem nişte
păcătoşi pierduţi şi fără nădejde în lume, atunci am
alergat după iertare. Dacă venim la Domnul Isus,
credem în jertfa Lui şi să ne plângem sinceri
păcatele, atunci căpătăm iertarea lui Dumnezeu. Ea
ne aşteaptă de mult, ca s-o primim în dar. Cum, e aşa
de simplu Da, e aşa de simplu. Tocmai de aceea
mântuirea li se pare multora imposibilă, pentru că ea
este aşa de simplă. Dacă ar trebui ca ei să aducă vreo
jertfă, ar face-o; dar ca să creadă pur şi simplu în
jertfa săvârşită, li se pare prea uşor. Şi totuşi aşa este.
Toată greutatea jertfei L-a costat pe Domnul Isus,
pentru ca noi să ne-o însuşim cu atâta uşurinţă.
Domnul Isus a plătit ca preţ sângele Său pentru
mântuirea noastră, pentru ca noi să ne putem bucura
de mântuire ca de un dar.
Cine se îndreaptă spre Domnul cu pocăinţă
şi credinţă are ceea ce scrie Apostolul Pavel în
epistolele către Efeseni şi Coloseni: "în El (în
Hristos) avem răscumpărarea, prin sângele Lui,
iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său".
Ce este însă cu greşelile
Am auzit odată spunându-se că oamenii din
adunare au cinci porunci, şi anume: 1. Să nu bei. 2.
Să nu dansezi. 3. Să nu fumezi. 4. Să nu mergi la
teatru. 5. Să nu arăţi cumva că nu te-ai întors la
Dumnezeu. Se vede imediat că spusele acestea nu
sunt decât o glumă; totuşi, cuprind în ele şi ceva ce
este adevărat. Sunt, în adevăr, între cei credincioşi şi
mulţi care cred că dacă nu mai fac unul sau altul din
lucrurile care sunt la modă în lume, au şi înaintat în
sfinţenie; dar în acelaşi timp ei trăiesc în păcate pe
care nu le socotesc ca păcate.

Domnul Isus a spus că după aceasta va
cunoaşte lumea că suntem ucenicii Lui, dacă vom
avea dragoste unii pentru alţii. Iată unul din semnele
după care se cunoaşte că suntem ucenici ai Lui. Deci
faptul că ne-am lăsat de una sau alta nu dovedeşte
nimic.
Cum stăm în ceea ce priveşte dragostea,
adică dragostea de fraţi şi iubirea faţă de toţi oamenii
La acest capitol n-am rămas noi oare mult
îndatoraţi Sunt puţini credincioşi care ţin seama de
faptul că a iubi înseamnă a te socoti în locul celuilalt.
Cine iubeşte cu adevărat, se socoteşte în locul altuia
şi se sileşte să-1 ajute şi să-i slujească cât poate de
mult.
De ce nu se vede în adunarea noastră lucrul
acesta De exemplu, cineva se aşază pe cel dintâi
scaun de la capătul rândului, pentru că acolo el se
simte mai bine; iar când trebuie să facă loc altora să
treacă pe celelalte scaune din rând, se strâmbă,
fiindcă a fost deranjat! Este aceasta dragoste
Un lucru şi mai urât se petrece când cineva
vorbeşte de rău un frate sau o soră. Este aceasta
dragoste Şi nu se întâmplă oare astfel de ieşiri
foarte des Ah, cât de răspândită este vorbirea de rău
între fraţi şi surori! înseamnă aceasta dragoste
frăţească
O dragoste adevărată i se arată fratelui
atunci când îi spui adevărul în faţă, cu gând ca să-1
ajuţi şi să-i slujeşti; iar dacă el nu este de faţă, pui o
vorbă bună şi-i iei apărarea. Nu se face însă tocmai
dimpotrivă între credincioşi în faţă îi vorbeşti
prietenos, iar în dos îl vorbeşti de rău. Câtă pagubă
aduce acest lucru! Şi totuşi, dragostea trebuie să fie
semnul după care să se cunoască în adevăr că suntem
ucenicii Domnului Isus. Despre cea dintâi adunare
din Ierusalim, păgânii ziceau: "Cât de mult se iubesc
între ei!" Pot să spună acelaşi lucru oamenii de astăzi
din lume când se uită la cei credincioşi Ce luptă
este adesea în adunări şi în mediile creştine! Şi se
mai laudă cu faptul că ei nu mai beau, nu mai joacă
şi nu mai fumează! Nu este trist Gândindu-ne la
toate acestea, credem că avem toate motivele ca să
ne rugăm Tatălui: "Şi ne iartă nouă greşelile
noastre!"
în capitolul 25 al Evangeliei după Matei,
citim că Domnul Isus va zice, la judecată, celor de la
stânga: "Duceţi-vă de la Mine în focul cel veşnic,
care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!" De
ce
Pentru că ei n-au hrănit pe cei mici, nu leau
dat să bea când le-a fost sete, nu i-au îmbrăcat şi
nu i-au vizitat. Cu alte cuvinte, lor le-a lipsit
dragostea faţă de Domnul, mai întâi, şi apoi faţă de
ai Lui.
Aş vrea să mai amintesc un obicei rău. Câtă
critică, câtă judecată! Fratele care a vorbit este
criticat, pentru că a spus aceasta şi n-a spus aceea;
sora cutare este criticată, pentru că a spus undeva
ceva de care nu este sigură. Critică şi iar critică. O,
ce duh de judecare a altora domneşte între noi cei
credincioşi! Ce înseamnă aceasta Privită în lumină,
nu înseamnă decât mândrie.
într-adevăr, dacă eu cred că ştiu mai bine
decât fratele, dacă eu aduc toate lucrurile şi pe toţi în
faţa scaunului meu de judecată, atunci eu îmi
închipui că sunt mai răsărit decât alţii, ştiu mai bine
decât ei, ştiu chiar foarte bine. Nu este aceasta
mândrie şi încă o mândrie grosolană Cel smerit, nu
se grăbeşte să osândească pe altul. El ştie că are
destul de lucru cu sine însuşi; şi este mulţumit cu
faptul că Dumnezeu arată o infinită milă faţă de el.
Nu se îngrămădesc oare pe cuget greşeli
peste greşeli, şi încă greşeli
mari
Cum stă apoi lucrul cu pizma, cu
răutatea Unul pizmuieşte pe
altul. "Da, dacă aş avea şi eu
casă!" - "Da, dacă aş avea şi eu
timp ca tine!" - "Da, dacă aş avea
şi eu veniturile tale!" şi altele şi
altele. Scriptura spune că pizma
este putregaiul în oase. Ce
urâcios este lucrul acesta pentru
copiii lui Dumnezeu!
Ca să afli dacă eşti pizmaş
sau nu, ia seama la tine
însuţi şi vezi dacă poţi să suferi

faţa ta alţii să fie lăudaţi. Cineva laudă copiii bine crescuţi ai doamnei
A. Ce zice îndată doamna B - "O, să fi văzut de curând pe aceşti
copii! Eu am avut cu total altă impresie decât dumneata!" Sau altfel:
doamna C este recomandată şi recunoscută ca o bună gospodină. Dar
lucrul acesta nu poate să-1 sufere doamna D şi ea zice: "Aşa crezi
dumneata Ei bine, trebuie să-ţi spun..." Şi urmează apoi o judecată
cât se poate de aspră. Pizmaşul nu poate să sufere ca altul să fie lăudat,
ci ar vrea ca numai el să existe pe lume. Ah, greşeli peste greşeli! Cine
gândeşte astfel nu se cunoaşte de loc pe sine însuşi. Cine însă se vede pe
sine în lumina lui Dumnezeu, trebuie să-şi recunoască greşelile şi să se
roage, cerând iertare.
_ g
Dar zgârcenia Nu mai există oare zgârcenie între cei
credincioşi O, câţi au rămas în lanţuri în această privinţă, cu toate că ei
ştiu bine că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor!
Dar în ceea ce priveşte grija de a strânge legătura noastră cu Dumnezeu, cum stăm Cum stăm cu
citirea Bibliei şi cu rugăciunea Nu este oare şi aici multă neglijenţă şi nu se fac multe greşeli Cât de
desconsiderat este Cuvântai lui Dumnezeu! N-ai vreme pentru Cuvânt, iar pentru rugăciune abia dacă-ţi mai
faci timp; pentru a sta de vorbă cu vecinul, pentru a citi ziarul şi pentru alte mărunţişuri ai suficient timp, dar
pentru citirea Bibliei şi pentru rugăciune, nu, eşti prea ocupat.
Greşeli peste greşeli! Gândindu-ne la toate acestea, trebuie să ne îmbrăcăm ca Daniel, în sac şi în
cenuşă, şi să mărturisim: "Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de
la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi, proorocii, care au vorbit în Numele Tău,
împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţiilor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar
nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine" (Daniel 9.5-7). De aceea, să ne smerim şi să mărturisim
Domnului greşelile noastre. Orice dezvinovăţire n-are nici un preţ înaintea lui Dumnezeu. Am păcătuit. A
lipsit iubirea. Am fost mândri, pizmaşi, răi, trufaşi, nervoşi, zgârciţi. N-am făcut cinste Domnului cu felul
nostru da a fi şi cu purtarea noastră. Avem motive să ne fie ruşine, când privim la noi înşine şi la Adunarea
Domnului, şi de aceea este drept să spunem înaintea Tatălui: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre!" ••' ■
Această cerere mai cupinde alte cuvinte şi tocmai acele cuvinte fac din ea o cerere primejdioasă. La
Luca 11.4 o găsim formulată aşa: "fiindcă şi noi iertăm oricui ne este dator", iar în Matei 6.12: "precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri".
Cine rosteşte deci aceste cuvinte, se roagă ca Dumnezeu să-1 ierte pe el, aşa cum şi el iartă pe toţi
cei ce i-au greşit cu ceva. Cât de serios este lucrul acesta, vedem în pilda cu robul nemilostiv, de la Matei
18.21-35. Acolo citim: "Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: «Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu,
când va păcătui împotriva mea Până la şapte ori»"
Noi suntem tentaţi să ne uităm la Petru cu un zâmbet de compătimire. Ştim că Mântuitorul i-a
răspuns: "Nu de şapte ori, ci de şaptezeci de ori câte şapte". De aceea ni se pare că Petru se arată aici
nepriceput, când zice: "este destul de şapte ori" Dar avem noi în adevăr motiv să ne ridicăm mai presus decât
Petru Am ajuns noi în adevăr să iertăm de şapte ori pe un frate Mă îndoiesc.
închipuieşte-ţi că ai fi într-o adunare şi cineva care stă lângă tine se scoală în timpul predicii şi iese
afară. Când să iasă, te calcă pe picioare. Nu zici nimic. Nu-i iei în nume de rău. După ce s-a întors şi s-a
aşezat la locul lui, iar i-a venit să iasă afară şi iar te-a călcat pe picioare. Oare acum, a doua oară, n-ai să-i zici
nimic Hotărât că-1 vei vei face atent: "Ia seama, te rog, cum calci!" Dacă acelaşi lucru se petrece şi a treia
oară, mă tem că de astă dată ai să fii şi mai supărat şi ai să zici: "Dar ce ai de nu mai stai la un loc Este prea
de tot ceea ce faci!" Ai suporta cu calm să te deranjeze de şapte ori Eu cred că nu.
A ierta până la şapte ori este lucru mare. Şi totuşi, nu este de ajuns, pentru că Domnul Isus îi
răspunde lui Petru: "Eu nu-ţi zic până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte". Asta nu înseamnă de
patru sute nouăzeci de ori, ci mereu.

Vrăjmaşi ai Crucii
Căci v-am spus te multe ori, şl vă mai spun şl acum
plângând:
suni mulţi, care se poartă ea vrăjmaşi al crucii Iul Hristos"
(FIliptnl 3.181
Mergeam tăcut alături de bătrânelul
credincios ce mă invitase să-1 însoţesc în vizită, în
câteva sate de munte. îl însoţeam tăcut şi bucuros. Cu
faţa suptă, cu spatele puţin adus de povara anilor şi a
necazurilor, cu mersul grăbit, tuşind des, şi îmbrăcat
modest, ducea cu el o experienţă bogată, consistentă
şi demnă de o plăcută aducere aminte. Eu aveam pe
atunci 16 ani. într-o seară, la lumina focului de vatră,
am citit o parte din „Planul de mântuire", de Teodor
Popescu, şi l-am
comentat împreună.
Teolog
prin formaţie şi
pedagog prin
vocaţie, mă
familiariza cu
adevăruri de preţ
din Scriptură.
Deodată mă
pune să citesc
Filipeni 3.18.
Apoi mă întreabă
ce înţeleg eu prin
vrăjmaş al crucii.
Cine ar putea fi
vrăjmaşii pentru
care Pavel
plânge Din
antetul
epistolei reiese că ea era adresată credincioşilor. Cum,
credincioşii pot fi vrăjmaşi ai crucii Discuţia
devenea tot mai captivantă şi răscolitoare. O nouă
dimensiune a jertfei Domnului Isus se contura în
înţelegerea mea. Problema izbăvirii de păcat.
Problema morţii omului vechi. Suspinam în mine
după izbăvire şi aflam că eu o am. Atunci de ce mai
greşesc
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi
săvârşim păcate. Acestea pot fi omisive şi comisive.
"Omisive" - cînd cineva "ştie să facă binele şi nu-1
face; atunci el săvârşeşte un păcat" (Iacov 4.17). "A
şti" presupune discernământ, capacitatea de a avea
proiecţia cerebrală a faptei şi a consecinţelor ei.
"Omisive" sunt toate faptele bune care trebuie făcute
şi pe care nu le facem. "Comisive" sunt faptele rele
care nu trebuie făcute, şi pe care totuşi le facem,
împreună, ele sunt păcate. Păcate care curg dintr-un
izvor, numit "păcatul" (firea veche, omul vechi,
omul în Adam).
Domnul Isus a murit pe cruce ca "să ne
şteargă păcatele" şi "să ne elibereze de păcat" - iată
un gând adânc al înţelepciunii tainice a lui
Dumnezeu, adevăr care se întemeiază pe jertfa
Domnului Isus.
în relaţie cu păcatele acţionează sângele
Domnului Isus, căci "sângele lui Isus Hristos, ne
curăţeşte de orice păcat". în legătură cu sursa
păcatelor - firea veche, acţionează crucea. Prin
sângele Domnului Isus, eu capăt iertarea şi El este
Mântuitorul meu. Prin cruce, eu am căpătat izbăvirea
şi învăţ că El este Domnul meu. Prin lucrarea
ispăşitoare a Domnului Isus, eu capăt mântuirea şi
toate drepturile cereşti ce derivă din aceasta. Prin
lucrarea crucii în viaţa mea, eu devin apt pentru
slujire. Ca om mântuit, eu sunt chemat să slujesc,
căci "V-aţi întors la Dumnezeu, ca să slujiţi
Dumnezeului celui viu şi adfevărat, şi să aşteptări
din ceruri pe Fiul Său". Aceasta este raţiunea noastră
de a fi: "Să slujim de laudă slavei Sale". Dacă în noi,
însă, n-a operat crucea, noi "nu putem fi ucenicii
Lui". Suntem incompatibili cu lucrarea de slujire
pentru Dumnezeu, dacă n-am învăţat să ne "luăm
crucea în fiecare zi", şi n-am învăţat "lepădarea de
sine". "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine"
trebuie să fie experienţa noastră zilnică, "căci noi am
murit faţă de păcat".
Firea veche, într-un mod sugestiv de a
percepe lucrurile, este o tumoare a sufletului, o
excrescenţă nenaturală, ce a dereglat "metabolismul
sufletului". Gândirea, sentimentele şi voinţa noastră,
componente ce definesc sufletul, sunt pervertite.
Sentimentele noastre, ieşite de sub autoritatea
Duhului lui Dumnezeu, se dezvoltă necontrolat,
ducând la pasiuni, vicii sau stări vinovate. Firea
veche este grefată pe suflet, viciindu-i funcţiile şi
înăbuşindu-i dorinţele. Atât de mult s-a identificat cu
valorile sufletului, încât uneori ne este greu să ne
pronunţăm dacă cutare lucru vine din firea veche,
sau este expresia normală a omului natural. Firea şi-a
întins tentaculele, exprimându-se în afară, prin trupul
nostru. Dumnezeu are o singură

soluţie pentru firea noastră veche, omul nostru vechi
sau omul nostru în Adam: CRUCEA. Prin cruce, El
excavează, taie şi sorteşte morţii firea veche, păcatul.
Ori de câte ori eu nu permit crucii Domnului
Isus să opereze în mine, eu mă arăt vrăjmaş al
gândurilor lui Dumnezeu de a modela în mine chipul
Fiului Său. Eu mă arăt ostil intenţiilor lui Dumnezeu
privind înnoirea mea, privind transferarea în sufletul
meu a valorilor cerului.
Crucea stă la hotarul dintre două lumi: în
Adam şi în Hristos. Trecerea dintr-o lume în alta se ■
face prin cruce. Dacă tânjesc să fiu de folos lui
Dumnezeu, trebuie să mă învoiesc cu lucrarea crucii,
prin care capăt izbăvirea, învăţ să mă lepăd, învăţ ceea
ce Domnul Isus a câştigat pentru mine - moartea
omului vechi, păcatul, sursa păcatelor noastre.
Era noapte târzie. Gazda noastră ne-a
pregătit paturile. Se făcuse frig. Neobişnuit cu noile
aşternuturi, m-am trezit des. De fiecare dată, l-am
văzut pe fratele pe genunchi, lângă pat. Toată
noaptea a petrecut-o în rugăciune. Era un om în care
lucrase crucea Domnului Isus. Deseori, când mergea
în vizite la familii creştine, copii îi ieşeau sărind
înainte, Iar alţii fugeau în casă ca să-şi anunţe
părinţii: "Mamă, tată, ieşiţi repede afară! A venit
Domnul Isus!"
"Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri,
care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu
băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi
urmaţi-le credinţa" (Evrei 13.7).