Ioan Pelivan - Părinte al mişcării naţionale din Basarabia - Romania ...

IOAN PELIVAN PĂRINTE AL MIŞCĂRII NAŢIONALE DIN BASARABIA 99
Într‐un reportaj de la acest eveniment istoric, scriitorul şi publicistul
George Tofan schiţa în felul următor portretul celui care vorbea: „Dl Pelivan
e un bărbat bine făcut, în floarea vârstei, fiu de răzeş, răsărit din pământul
binecuvântat al Basarabiei, faţă liniştită, duioşie în glas, zâmbet dulce în
privire. Vorbeşte cu glas lin, într‐o românească literară... Câteodată, tonul
vocii sale liniştite se ridică; glasul tremură şi vorbitorul cumpătat aruncă o
granată: „Când s‐au luptat doi hoţi a suferit poporul moldovenesc” 7 .
Oratorul consideră că a sosit momentul potrivit să se rostească crudul
adevăr despre poporul său. În acest sens, face o incursiune retrospectivă
asupra evoluţiei Basarabiei pe parcursul veacului de stăpânire ţaristă,
insistând îndeosebi asupra nenorocirilor prin care a trecut neamul românesc
din acest spaţiu: „În acest moment istoric, voiesc, să‐mi îndrept privirile
îndărăt şi să ating puţin istoria poporului nostru, plină de lacrimi şi dureri”.
După părerea lui Ioan Pelivan, piatra de hotar în destinul populaţiei
dintre Prut şi Nistru îl constituie Tratatul de la Bucureşti semnat în urma
războiului ruso‐turc din 1806‐1812 şi scindarea statului moldovenesc. „În
anul 1812 noi am fost rupţi din trupul Moldovei şi anexaţi la statul rus. În
trecutul poporului nostru întotdeauna s‐a întâmplat astfel: când se luptau
între ei doi bandiţi – rusul şi turcul, – nici unul din ei nu suferea, ci suferea
nenorocitul nostru popor moldovenesc. Aşa s‐a întâmplat în anul 1812,
când Basarabia a fost ruptă de la trupul Moldovei ca să fie cedată ţarului rus.
Conducătorii poporului de atunci s‐au îngrozit, fiindcă, cu toate că Moldova
se găsea sub protectoratul turc, ea era liberă. Este drept, turcii luau a zecea
parte din munca poporului, dar turcul era cinstit: el ne prăda, dar nu‐şi băga
cizmele murdare în sufletul nostru. (Aplauze). Turcul ne dădea voie să ne
rugăm lui Dumnezeu în limba noastră şi în bisericile noastre, de care el nu
se atingea. Turcul ne‐a lăsat şcoala în forma în care am moştenit‐o de la
bunici cu predare în limba natală; el nu ne forţa să învăţăm turceşte. Acelaşi
lucru a fost şi în domeniul justiţiei şi administraţiei. Noi aveam legile
noastre, prin care ne ocârmuiam, noi aveam judecătorii noştri moldoveni,
pe care îi alegeam noi după regulile moştenite de la străbuni. Ocârmuitorii
se bucurau de iubirea poporului, fiindcă ei erau ridicaţi la acea cinste de
către popor. Şi aşa era bine. Iată de ce, când în anul 1812 s‐a aflat că cea
mai fertilă parte a Moldovei va trebui să treacă la Rusia, strămoşii noştri
s‐au tulburat. Ei ştiau că în Rusia ţăranii se găsesc în robie, că ei se vând ca
dobitoacele. De o mult mai mare libertate se bucurau ţăranii din Moldova,
decât în Rusia. Este drept, împăratul Alexandru I, „Binecuvântatul”, ne‐a
acordat în anul 1818 autonomie, dar, după 10 ani, împăratul Nicolae I, care
era un duşman al libertăţii, a suprimat‐o” 8 .
7
George Tofan, Sărbătoarea sărbătorilor, Chişinău, 1917, p.
8
Procesul‐verbal nr. 1, loc. cit., p. 66.