Ioan Pelivan - Părinte al mişcării naţionale din Basarabia - Romania ...

56 ION CONSTANTIN • ION NEGREI • GHEORGHE NEGRU
ca, în felul acesta, „căzând” în luptă „pentru patrie şi ţar”, poliţia imperială
să se poată dispensa de prezenţa lor indezirabilă. Ioan Pelivan a avut, însă,
şansa să rămână la Viatka, graţie unor împrejurări incidentale, reuşind să
facă aici chiar şi un scurt stagiu la tribunal. În primăvara anului 1905, fiind
eliberat din armată, din cauza unei boli la ochi, este transferat, ca ajutor de
grefier, la tribunalul din Kazan.
După dezastrul războiului ruso‐japonez (1904‐1905), în ianuarie 1905
izbucneşte revoluţia rusă, ea se extinde şi se aprofundează prin revoltele
marinarilor din flota imperială ţaristă din Marea Baltică şi Marea Neagră,
precum şi prin declanşarea grevei generale, care a cuprins mai întâi centrele
industriale ale Imperiului Rus, extinzându‐se apoi asupra căilor ferate,
universităţilor etc. Astfel de mişcări s‐au desfăşurat la Petrograd, Odesa,
Kronştadt, etc.
Intelectualitatea rusă discuta aprins evenimentele ce se produceau în
Rusia şi căuta să întrevadă viitorul poporului rus, precum şi a popoarelor
cuprinse în hotarele imperiului. Gândurile care‐l frământau pe Ioan Pelivan
în aceste timpuri, tulburi de astfel, transpar dintr‐o scrisoare (din 29 iunie
1905) adresată prietenului său Nicolae Murea din Chişinău. „Mult m‐au
oprit pe mine gândurile D‐tale despre punerea (situaţia) lucrurilor în Rusia
în momentul de faţă.
Eu cred că dacă ai mai citi, afară de „Bessarabeţ” sau „Drug”, încă
vr‐o gazetă, cu altă îndrumare, precum e „Sîn Otecestva”, „Naşa Jizni”,
„Rusi”, „Vecerniaia Pocita”, „Slovo”, „Iujnîie Zapiski” etc., apoi mai bine
ţi‐ai lămuri treaba”.
Prietenul de la Kazan, prin prisma propriei experienţe şi a lecturilor
făcute, prezenta astfel situaţia politică din Rusia: „Mai întâi, ştiinţa
„dreptului de stat” (constituţional) – vezi Esmen, Korkunov, Gradovski,
Pîpin, Sveşnikov, Filippov şi a., – a dovedit în mod nedesminţit, că structura
de stat cea mai bună şi justă este aceea, în care legile se scriu şi treburile
se fac nu după voia unui singur om sau a câtorva oameni, ci a majorităţii
întrejii populaţii.
Acest lucru demult a devenit axiomă. Istoria a dovedit că în ţările
autocratice (de pildă, în statale europene până la constituţionalism) nu
poate fi nici libertate de cuvânt, nici de confesiune, nici de grevă, nici de
asociaţii, nici de adunări etc., etc.
Aceste bunuri sunt cucerite numai cu doborârea absolutismului (în
Occident). Regimul Turciei, Persiei şi altor state asiatice nu admite nici un
fel de libertate.
De aceea aceste state şi sunt osândite să dispară, căci viaţa şi spiritul
poporului se stâng prin acest regim.