Ioan Pelivan - Părinte al mişcării naţionale din Basarabia - Romania ...

IOAN PELIVAN PĂRINTE AL MIŞCĂRII NAŢIONALE DIN BASARABIA 255
Societăţii Renaşterea Română, al Fundaţiei Principele Carol ş.a.m.d. Sever
Zotta îl considera un „nobil fără trufie, boier mândru dar drept, cărturar
înţelept şi modest, om bun şi milostiv, prieten sincer şi credincios, creştin
evlavios şi monarhist mistic, o rară manifestare a geniului rasei noastre
şi ultimul cavaler al Basarabiei”. La moartea lui Paul (Pavel) Gore, în
decembrie 1927, Nicolae Iorga a scris despre el: „În cei zece ani de la
reunirea Basarabiei la trupul ţării celei vechi, un om a trăit acolo, pe care
încetul cu încetul lumea l‐a uitat, fiindcă el nu aducea nici o pretenţie şi nu
hrănea nici o ambiţie, fiindcă era dispus să îndure toate nedreptăţile, să se
acomodeze cu toate ignorările. Dar şi fiindcă pentru dânsul România Unită
nu era un lucru neaşteptat, care să‐l arunce în arenă cu pofta nestăpânită
de a înrâuri şi de a guverna, pe care o au naturile nedeprinse cu puterea,
şi în sângele cărora nu e nimic din tradiţiile strămoşeşti de participare la
cârmuire. Fiindcă era un drept, bun şi credincios boier moldovean, de
cinstită origine răzăşească al ţării de naştere pentru dânsul şi pentru neamul
său până în cele mai depărtate timpuri. Astfel, în mijlocul triumfurilor celor
mai neaşteptate şi celor mai nedrepte, Pavel Gore s‐a resemnat a fi, fiindcă
aşa voiau vremurile, nimic. Cu mândria omului de rasă, sub sfârcul de bici
al insultei, el s‐a închis cu gândurile lui, între gândurile oamenilor celor
mai nobili, cuprinse în cărţi. În acest refugiu intangibil de vulgarităţile care
strigă în lungul străzilor, de tiraniile care izbesc cu picioarele în uşi, omul
care n‐a fost nimica în Basarabia liberă, de care visase în cei mai buni ani
ai vieţii sale, a stat ani întregi mândru ca un rege pe vremea când nu erau
încă prim‐miniştri. N‐a ieşit de acolo, decât pentru a primi şi a întovărăşi
câte un cărturar ca dânsul cu o conversaţie aleasă, în care din când în când
cădea câte o discretă picătură de melancolie asupra oamenilor şi asupra
vremurilor. Şi soarta, mai bună decât lumea, i‐a făcut suprema graţie de
a nu‐l târî prin bolile care degradează, ci de a‐l ţintui la masa lui de lucru,
dintr‐o singură şi nobilă lovitură. Dar atâta ştiinţă fără nevoie de a se arăta,
şi atâta valoare despreţuind a se dovedi înaintea judecătorilor pe cari‐i dă
vremea, nu se va mai întâlni în acea ţară. Şi de aceea, cine poate înţelege
o asemenea vieaţă, să dea o lacrimă pentru prietenul mieu Pavel Gore”. A
fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ilie din Chişinău, care mai târziu
a fost demolată.
Gheorghe (Gurie) Grosu (n. 1 ianuarie 1877, Nimoreni, jud. Lăpuşna –
d. 14 noiembrie 1943, Bucureşti) a manifestat de mic copil înclinaţii pentru
învăţătura religioasă. Formarea sa culturală a fost puternic marcată de educaţia
primită atât în familie, cât şi la şcoală. Iubirea faţă de biserică, Gheorghe a
preluat‐o de la tatăl său, Ştefan, cântăreţ în strană în satul Nimoreni, care îl