Ioan Pelivan - Părinte al mişcării naţionale din Basarabia - Romania ...

CAPITOLUL XIV
IOAN PELIVAN LA CONFERINŢA DE
PACE DE LA PARIS (1919–1920)
1) Rolul lui I. Pelivan în delegaţia română la Conferinţa Păcii
La 18 ianuarie 1919, la Paris, în prezenţa delegaţilor din 27 de ţări,
preşedintele Franţei Raymond Poincaré a deschis Conferinţa de pace, având
ca obiectiv principal rezolvarea problemelor litigioase dintre statele învinse
şi cele învingătoare în războiul mondial, organizarea politică a Europei
postbelice, identificarea soluţiilor pentru refacerea economiei fostelor state
beligerante.
România, care suferise în Primul Război Mondial mari pierderi
materiale şi umane, a fost reprezentată la conferinţă de o delegaţie oficială
în frunte cu Ion I.C. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri. Din
delegaţie mai făceau parte Victor Antonescu, ministrul României la Paris,
Nicolae Mişu, ministrul României la Londra, generalul Constantin Coandă,
Alexandru Vaida‐Voevod, delegat al Consiliului Dirigent din Transilvania,
Constantin Diamandi. Delegaţia oficială era asistată de o competentă
comisie de experţi. Ulterior, componenţa nominală a delegaţiei oficiale
a suferit modificări, în activitatea ei fiind antrenate direct sau indirect şi
alte persoane oficiale, precum şi specialişti (experţi) în diferite domenii,
inclusiv Nicolae Titulescu, dr. Ioan Cantacuzino etc. 1
Ca rezultat al destrămării Imperiilor Austro‐Ungar, Rus şi Otoman, pe
harta politică a Europei au apărut noi state naţionale. Forul păcii era chemat
să recunoască apariţia acestor state naţionale: Polonia, Cehoslovacia,
Austria, Ungaria şi întregirea teritorială a altora, inclusiv a României.
Deoarece, la baza hotărârilor privind organizarea postbelică a Europei,
Conferinţa de la Paris a pus principiul naţionalităţilor, principala preocupare
a diplomaţiei româneşti la Forumul Mondial al Păcii era recunoaşterea de
către aliaţi, prin tratate, a frontierelor statului român rezultate din actele
de unire ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Regatul României,
ceea ce de fapt egala cu recunoaşterea suveranităţii şi integrităţii teritoriale
1
Vezi: Gheorghe E. Cojocaru, Recunoaşterea internaţională a Marii Uniri, în
„Cugetul”. Revistă de istorie şi ştiinţe umaniste, nr. 4, 1991, p. 34.