Ioan Pelivan - Părinte al mişcării naţionale din Basarabia - Romania ...

12 ION CONSTANTIN • ION NEGREI • GHEORGHE NEGRU
şi, în sfârşit, drama cumplită trăită de Ioan Pelivan în perioada cea mai
neagră a regimului comunist, în închisoarea de la Sighet, unde a şi murit,
deşi, în timpuri normale, el ar fi avut tot dreptul să primească onorurile
cuvenite pentru ceea ce a oferit nu numai Basarabiei, ci întregului neam
românesc.
Cu rădăcini adânci, înfipte în glia strămoşească lăsată drept moştenire
de Ştefan cel Mare şi Sfânt, Ioan Pelivan, încă din primii ani de şcoală şi
ca elev la Seminarul Teologic din Chişinău s‐a situat în primele rânduri
ale „promoţiei de luptători” pe tărâm naţional. Iniţiator al „Pământeniei
basarabene”, după ce a primit botezul politic, el a înfruntat curajos
vicisitudinile vremii, făcând la vârstă fragedă cunoştinţă cu regimul
închisorilor şi condiţiile exilului la Arhanghelsk.
Prin activitatea publicistică şi în calitate de redactor şef al ziarului
„Basarabia” s‐a făcut tot mai cunoscut opiniei publice şi frontului mişcării
de afirmare a românismului, devenind unul din membrii de frunte ai primei
grupări naţionale la Chişinău. În asemenea condiţii avea să‐l cunoască la
Vălenii de Munte pe Nicolae Iorga, cel ce era hărăzit să devină Titanul
istoriografiei române şi unul dintre cei mai de seamă luptători, susţinători
ai Unirii şi făuritori ai României Mari.
Prin capitole bine rânduite şi temeinic argumentate autorii au pus în
valoare semnificaţia protestului lui Ioan Pelivan, în 1912, faţă de manifestările
prilejuite de centenarul anexării Basarabiei de către Rusia ţaristă.
În egală măsură lucrarea ilustrează rolul remarcabil al lui I. Pelivan la
afirmarea ideii Unirii Basarabiei cu patria mamă într‐o perioadă extrem de
grea cum a fost cea a primului război mondial, când a îndeplinit funcţia de
Preşedinte al Comitetului judeţean Bălţi al Partidului Naţional Moldovenesc
şi a fost membru al biroului de organizare a Sfatului Ţării.
Spre meritul lor, autorii monografiei au insistat şi asupra unui aspect,
aparent secundar, care însă a dovedit calităţile şi tăria de caracter ale lui
Ioan Pelivan, cel ce avea să pună mai presus de orice interesul naţional,
renunţând la postul de preşedinte al Sfatului Ţării în favoarea lui Ion
Inculeţ, post ce‐i fusese propus de Biroul de organizare a Sfatului Ţării.
În economia lucrării, în mod firesc, evenimentele, dar, mai cu seamă,
activitatea laborioasă desfăşurată de Ioan Pelivan, pe care a pus‐o în slujba
Unirii, au ocupat un spaţiu generos, pe măsura faptelor şi a personalităţii în
jurul căreia s‐au plămădit şi înfăptuit ele.
Dintre aspectele desprinse în temeiul documentelor de arhivă studiate
de către autori, merită a fi supuse atenţiei cititorilor atmosfera şi emoţiile
trăite de contemporani, cu ocazia primirii la Iaşi a delegaţiei solilor
basarabeni, purtători ai stindardului Unirii ce urma să fie remis guvernului