GAVRIL CIUBAN - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

Gavril Ciuban - 60
stimat în taină. Recurg la această destăinuire pentru a justifica oarecum
de ce intru atât de târziu în posesia plachetei dumisale şi cum se face că,
oarecum surprinzător, am lăsat-o necomentată. Fântâna cu ghinturi e
o carte postmodernă în tot ce are acest curent (stare, modă, orientare)
mai semnificativ. Chiar dacă la noi unda de şoc a postmodernismului
(în datele deplin lămurite de lucrarea criticului Matei Călinescu) a venit
cu întârziere, se pare că el (curentul) trebuie să-şi consume până la
capăt propriile calităţi şi defecte. Noua plachetă a lui Ciuban e (oricât
ar părea de neadevărat prin dimensiunea versului sau abluţiunea lui de
paraziţii ajutători) sora geamănă a cărţii celeilalte, apărută la Dacia
în 1992 – Cultivatorul de pietre şi tandra dihanie – şi continuarea ei.
Dacă acolo poetul „cultiva omizi pe ruinele clipei”, în noua carte
el „înalţă singurătăţii... la numai o lungime de toamnă”, aici scribul
e un „ţăran ajuns grâu”, ce a învăţat bine lecţia drept care e vai şi
amar „de sublocotenentul tânăr/ care se trage de pingele cu/ recrutul
cu cercel în ureche”. Stilistic vorbind, e vorba, poate, de noile lecţii
ale postmodernismului, de câştigul – cât este! – din lupta care o dă
mereu poetul cu limitele sale. Ciuban – mereu tot mai surprinzător în
asimilări pentru cine-l vede rar şi-l citeşte şi mai rar! – a înţeles singur,
de la o carte la alta (fenomen ce se întâmplă doar poeţilor buni!), că
poezia din cuvinte ne e de-ajuns câtă vreme nu ştii să strigi râului
„trezeşte-mă tu şi pe mine” la momentul când, bolnav de abstracţiuni,
versuitorul pare rătăcit printre ele. Creatorul ştie acum că poezia
ca orice discurs omenesc este o ordine a cuvintelor din care zidim
edifi cii. Unii pot, alţii nu. Ciuban poate şi ştie, îl mână pe el într-acolo
un instinct rar (talentul) şi truda de autocunoaştere răzbătătoare deşi
„la noi în poezie mâna de lucru e ieftină”, cum adevărat el însuşi scrie,
iar „doamna Neagră”, din când în când, se face că vine. În noua sa carte
Ciuban pune între cuvinte şi lucru exact atâta distanţă cât să rămână loc
pentru semnificare, căci nu e căutare teribilistă a spune că eşti „bărbatul
tuturor anotimpurilor” din moment ce recunoşti că fiece poet autentic
poate fi „un ultim dezertor din largul destinului”.
Ar fi, apoi, cum descopăr în poezia tipărită a lui Ciuban
(„tipărită” zic, pentru că cea din sertar şi de la cafenea nu o ştiu!) marea
Documentar biobibliografic aniversar 89