GAVRIL CIUBAN - Biblioteca judeţeană "Petre Dulfu"

Gavril Ciuban - 60
sihastru care bântuie munţii, văile şi codrii bolborosind versuri ca pe
rugăciuni.
„Badea Ciuban”, cum îi place să se adreseze el însuşi sieşi, şi-a făgăduit
o carte la cei patruzeci de ani ai săi. Şi-a dăruit-o; poate, deci, exclama,
laolaltă cu prietenii săi: „Bade Ciubane, iată c-a-nceput să curgă apă şi
la moara noastră”.
Închipuiţi-vi-l pe Măria Sa Codrul ieşind falnic din Biblioteca
municipală; închipuiţi-vă un râu şcolit, apoi o păpădie erudită, un
soldat vorbind în dodii, o pasăre-poetă şi veţi reuşi să-l înţelegeţi mai
bine pe poetul Ciuban şi ţipătul său de spaimă „de a nu aţipi în vreun
înţeles” şi invocaţia sa: „Poezie, le este dor singurătăţilor mele de
tine!” Sfi ala sa în faţa creaţiei este sfi ala codrului citit, a râului şcolit,
a prăpastiei erudite, a soldatului tehui, a păsării-autor de versuri
puşi să-şi iscălească scornelile: „deşi nici o stea n-a plesnit iar la
râu/ aceleaşi rânduri de păsări oprite/ în dreptul uitării prin care vă
scriu...” Poetul are intuiţia uitării ca timp oprit, ca tâmpă eternitate,
eternitate dulceagă în care zace în aşteptarea unui semnal, a unui semn
izbăvitor. Pomenitelor căderi în tăcerea din viaţa poetului le corespund
căderile în uitare din poezia sa, când viaţa împrumută ceva din pustiul
spitalelor – „M-am mutat într-o linişte cu pereţi de spital”- sau din
mecanica goală a cazărmilor. Metafora cazonă este, de altminteri,
omniprezentă în textele sale. Frecvenţa ei este simptomatică: este
reflexul liric al omului care vrea să se smulgă înserierii, îndobitocirii
şi aservirii sistemului totalitar.
Ţipătul este marca trezirii din coşmarul acestei prăbuşiri în hăul uitării.
Căutând să-şi fixeze identitatea în raport cu un spaţiu anume şi cu neamul
său de „umezi drumeţi/ săpători şi lemnari”, poetul vorbeşte despre
„ţipătul cu braţe ce începusem a fi” şi o face în poeme sincopate, pline
de sfială şi de o mândră smerenie. Sunt poeme care aparţin unei prime
faze – să-i zicem „juvenile” – marcată, între altele, de o naivă încredere
în poezie: poezia este o zi de cristal (...)/ o statuie de omăt/ pe care lumina
nu o poate topi”. Într-o a doua fază – „adultă” – poetul capătă încredere
în sine, metafora câştigând în prestanţă şi expresivitate ca în superbul
Cântec pentru domnişoara L sau în ciclul de Contemplaţii în care
Documentar biobibliografic aniversar 85