Nr. 6 / 2009 - Revista Pădurilor

Fiind format într-un asemenea climat de studiu
şi exigenţă, nu mi-a fost greu să mă încadrez după
absolvire în calitate de viitor cadru didactic în
această atmosferă cu adevărat universitară.
Chiar dacă parcursul ierarhiei didactice,
datorită condiţiilor politice şi sociale, nu mi-a fost
întotdeauna favorabil, pot spune că sunt totuşi
mulţumit şi împăcat. Poate că acest lucru m-a
ambiţionat şi mai mult şi m-a obligat să muncesc
şi mai asiduu. Faptul că după 21 de ani de activitate
la disciplina de Silvicultură am fost obligat să
mă transfer la Pedologie şi Staţiuni Forestiere îl
consider până la urmă un avantaj, care mi-a permis
să încerc să adaptez cunoştinţele despre soluri şi
staţiuni la nevoile Silviculturii.
De un real folos în pregătirea mea profesională
mi-au fost şi noile discipline introduse în planul
de învăţământ după anul 1990 şi anume Ecologie
generală şi forestieră, Silvicultură în alte zone
geografice şi Elemente de geologie şi geomorfologie.
Foarte profitabili sub raport profesional şi
uman mi-au fost şi cei 2 ani petrecuţi în calitate de
profesor asociat la secţia Geniu Rural, Ape şi Păduri
din cadrul Universităţii Naţionale din Zair (actuala
R.D. Congo), secţie înfiinţată de Facultatea de
Silvicultură de la Universitatea Laval din Quebec,
Canada. Aici am avut posibilitatea să-mi lărgesc
orizontul de specialitate prin cunoaşterea pădurilor
ecuatoriale, cele mai complexe ecosisteme de pe
glob, care constituie o adevărată şcoală vie pentru
Silvicultură. Tot aici am cunoscut o serie de profesori
canadieni de la Universitatea Laval precum şi din
Belgia, Germania, Polonia, Haiti etc. şi am reuşit să
fac cunoscută şcoala românească de Silvicultură. La
vârsta aceea, de 35 de ani, cu ambiţia şi dorinţa de
afirmare, l-am impresionat pe profesorul canadian
Marius Pineau, decanul facultăţii noastre, care
m-a gratulat cu calificativul de L’enfant terrible
de la sylviculture roumaine. Cei 2 ani petrecuţi în
Zair m-au îmbogăţit şi sub raport cultural, social şi
uman, constituind un reper în existenţa mea.
În sfârşit, anul petrecut în calitate de profesor
asociat la École Nationale de Génie Rural, des Eaux
et des Forêts de la Nancy – Franţa, obţinut după un
concurs cu 12 candidaţi din diverse ţări, îl consider
punctul culminant al carierei mele didactice.
Aici, la această prestigioasă şcoală superioară de
Silvicultură, una dintre cele mai vechi din Europa,
la care între anii 1850 şi 1950 au absolvit peste 100
de ingineri silvici din România, mi-am dat seama ce
înseamnă un învăţământ silvic de calitate desfăşurat
într-o societate normală, aşezată, unde numărul de
studenţi dintr-un an era cuprins între 30 şi 40, într-o
ţară posesoare a 14 mil. ha de pădure şi unde în
cadrul disciplinei de Silvicultură am efectuat 34 de
zile de marcări şi 5 turnee de câte o săptămână întrun
an prin toată ţara.
Şi, pentru că dragostea dintâi nu se uită şi e
cea mai intensă, eu mă consider totuşi un produs
al disciplinei de Silvicultură graţie prof. Emil
G. Negulescu şi Ovidiu Petruţiu, dar mai ales a
regretatului prof. Victor Stănescu, cel care nu a avut
şansa de a fi omagiat la vârsta de 70 de ani aşa cum
ar fi meritat, fiind după umila mea părere unul dintre
cei mai străluciţi Silvicultori ai acestei ţări.
Acum, la împlinirea celor şapte decenii de viaţă,
ţin din toată inima să aduc omagiul meu şcolii ca
instituţie şi educaţie şi mai ales slujitorilor săi, care
au contribuit la devenirea mea ca om şi profesionist
(atâta cât este).
Nu în ultimul rând ţin să mulţumesc din suflet
soţiei mele, specialist în informare şi documentare
forestieră, care, de-a lungul întregii mele activităţi,
mi-a fost un sprijin şi ajutor de nădejde, contribuind
la formarea mea ca specialist, dar mai ales ca om.
Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru onoarea
ce mi-aţi făcut-o şi vă asigur de întregul meu respect
şi de întreaga mea gratitudine.
Prof. univ. dr. ing. Dumitru Romulus Târziu
Membru corespondent al ASAS
56 REVISTA PĂDURILOR Anul 124 2009 Nr. 6