Nr. 6 / 2009 - Revista Pădurilor

În acest sens, după specie şi modul de dispunere
în spaţiu a trunchiurilor, se pot distinge:
a. Goticul. Îl regăsim în special la pădurile
echiene de molid şi brad. Trunchiurile drepte ale
acestor arbori, înalte şi uşor conice, cu linii verticale
ce urcă şi se apropie, sugerează fuga, îndepărtarea,
la fel ca la catedralele gotice la care coloanele
ghidează privirea spre înălţimi, iar coroanele în
arcuri frânte formează cerul de deasupra noastră.
b. Clasicul este specific pădurii de fag, unde
regăsim toate virtuţile cardinale ale stilului -
armonie, echilibru, închidere a formelor, limitare,
mişcarea în cerc - redate într-un registru coloristic
luminos, aproape apolinic. Impresionează în primul
rând cilindricitatea trunchiurilor, simetria frunzelor,
alternanţa suprafeţelor curbe cu suprafeţele drepte,
luminozitatea formelor şi a volumelor.
c. Alte stiluri. Ne referim aici la unele stiluri
deschise, întâlnite la structurile amestecate, cum sunt
barocul şi expresionismul, care însă apar mai mult
accidental, în biotopuri ecotonice, sau de limită. De
regulă, ele sunt deosebit de expresive, ecologic bine
realizate, dar silvicultural neproductive.
Felul în care apreciem aceste stiluri, impresia pe
care ne-o lasă, depinde şi de modul în care ne este
direcţionată privirea:
- când privirea merge în sus spre transcendent,
căutând lumina într-o tragică dorinţă de a atinge
infinitul şi de a ne apropia de Dumnezeu, ne aflăm
în plin gotic, pe terenul catolicismului;
- când privirea coboară, odată cu razele de
lumină ce vin de sus şi ne învăluie ca o apă aurie,
caldă şi blândă, ne aflăm în plin ortodoxism;
- când privirea merge pe orizontală, spre interiorul
pădurii, sondând întunericul şi nepătrunsul, ne aflăm
pe terenul epicului şi al mitologicului, eventual al
altor forme de manifestare a culturalului.
Văzută pe verticală, pădurea este lirică, poetică,
sacrală; văzută pe orizontală ea este epică, epopeică,
misterioasă, profană.
Când este undă, mişcare universală, plurienul
poate fi asimilat cu cosmicul, sau cu mioriticul,
după limbajul propriu al poporului român. Această
pădure devine pentru români, în plan filosofic,
spaţiu transcendent, mit, religie. Pădurea unienă
este mai transparentă şi poate avea în basme funcţie
de zid despărţitor între două lumi, cea bună şi cea
rea, sau ca obstacol în calea unor acţiuni homerice
(de ex. o perie, care se transformă într-o pădure
deasă, de netrecut).
Dar pădurea nu este numai formă; ea este în
acelaşi timp culoare, sunet, mişcare pe verticala
timpului şi a spaţiului. Din combinarea acestor
elemente rezultă o multitudine de peisaje, cu tot
atâtea stări de spirit speciale. Gândit metaspaţial,
ca impresie şi reflectare în psihicul uman, peisajul
silvestru ni se relevă astfel ca o realitate care
depăşeşte forţa de seducţie a lumii materiale,
primind acea dimensiune proprie, cunoscută dar
nemenţionată încă, pe care, pentru prima dată o
definim printr-o sintagmă aparent opozabilă ideii de
pădure: „dimensiunea spiritual-estetică”.
Este dimensiunea care ne-a condus la elaborarea
unei semantici silvaneşti, care se referă atât la
peisajul împădurit (sau cu pădure, în proporţie
semnificativă), cât şi la arborele individual, privit
ca element de peisaj, purtător de suflet colectiv. Sub
acest aspect, arborele (specia) este o metaforă, ce
poate fi tratat şi ca un veritabil personaj (liric, sau
epic) pe scena virtuală a unei păduri spiritualizate.
Prezenţe vii, cu mare potenţial psihogen, singuri
sau în colectivitate, arborii pot fi protagoniştii
următoarelor tipuri de peisaj:
a. Ca realitate concretă, fizico-geografică: peisaj
ritmic (ondulatoriu), curbiliniu, zdrenţuit (zimţat),
de tip portal şi geometric;
b. Ca stare de spirit (prezenţă virtuală,
transfigurată: peisaj consonantic, sacral, romantic
(mitologizant), paradisiac şi clasic (echilibrat).
În natură, toate aceste tipuri interferează sau
se suprapun, peisajul fiind după Amiel „o stare de
spirit”, sau, spunem noi, viziuni proprii, personale,
asupra naturii contaminate de ideile pe care fiecare
dintre noi le avem despre artă.
Vom arăta, în încheiere, că fiind cosmos şi
templu (biserică) în acelaşi timp, în plan filosofic
pădurea conţine şi ideea de Bine absolut, idee
străveche lansată încă de Platon, prin expresia
„Kalokagathon”. De aici rezultă şi tripla valenţă
fenomenologică sub care se prezintă pădurea
arhetipală: ca fenomen geografic, ecobiologic şi
spiritual-estetic.
18 REVISTA PĂDURILOR Anul 124 2009 Nr. 6