Nr. 6 / 2009 - Revista Pădurilor

Un nou criteriu de caracterizare
ecologică a pădurilor: dimensiunea
spiritual-estetică 1
Constantin BÂNDIU
În infinitul creaţiilor naturale, pădurea nu este
o entitate oarecare, ci o fiinţă vie cu totul specială,
despre care putem spune metaforic că are un suflet,
iar acest suflet se poate percepe atât epifenomenal,
în ritmicitatea formelor, a volumelor, golurilor şi
culorilor, cât, mai ales, în funcţiile sale integratoare,
ca fiinţă colectivă. De aici atmosfera sa de mister,
de necunoscut, care ne întâmpină de îndată ce
i-am trecut pragul, de aici fascinanta sa mitologie
şi, tot de aici porneşte gândul în mişcarea sa către
infinit. Cel care trăieşte în spiritul pădurii simte în
subconştient o prezenţă vie reconfortantă, care-i dă
speranţă şi forţă de luptă împotriva stresurilor vieţii
şi, totodată, găseşte liniştea necesară vindecării sale.
Conectarea cu transcendentul, dialogul cu înaltul,
ca într-un templu, în pădure se produce.
Dar, dacă pădurea are suflet, ea ne îndeamnă să
şi simţim, să şi gândim frumos, ceea ce înseamnă „a
filosofa”. Iată cum, pătrunzând într-un alt spaţiu, în
metaspaţiu, ajungem la ceea ce se poate defini ca o
„silvosofie”.
La baza noii discipline stă o silvocalie, elaborată
de noi mai înainte (Scripcaru şi Bândiu, 1997;
Bândiu, 2004), care vede în frumuseţea pădurii o
stare specială de spirit, similară cu cea care rezultă
din contemplarea artelor. Văzută, deci, prin prisma
artei, ca o realitate de dincolo de noi, pădurea se
transfigurează, oferindu-ne o altă realitate, mai
eterică, spiritualizată, impregnată de emotivitate,
poezie şi mit. Este punctul final spre care tinde
silvocalia sau, metaforic vorbind, este o „închidere
a cercului”, după un periplu prin lumea ideilor, ceea
ce poate însemna şi „o silvosofie după silvocalie”,
cu toate consecinţele pragmatice care decurg de
aici, în principal prin modificarea paradigmelor
ecosistemice, care, în concepţia noastră, primesc o
nouă dimensiune: cea spiritual-estetică. 1
Înţelegând prin frumos ecosistemic perfecta
armonie dintre structură şi formă, dintre funcţie
1
Lucrare prezentată la simpozionul „Noi concepţii şi realizări în domeniul
ecologiei forestiere”, organizat de Secţia de Silvicultură a ASAS
pe 2 noiembrie 2009 cu prilejul împlinirii a 80 de ani de la naşterea
dr.ing. Nicolae Doniţă, membru titular al ASAS.
REVISTA PĂDURILOR Anul 124 2009 Nr. 6
şi substrat, dintre intrări şi ieşiri, proprietăţi care,
într-o formă modificată, redau principiul lui Platon
(„echivalentul Binelui este Frumosul”), pentru o
mai rotundă definire, vom mai adăuga o serie de
concepte, preluate din estetica lui Immanuel Kant:
„plăcere, în absenţa durerii”, „finalitate, în absenţa
scopului”, „universalitate, în absenţa normelor
particulare” şi „ordine, în absenţa legii”.
Aceste concepte, care, în fapt, exprimă esenţa
artei, aplicate la pădure devin principii călăuzitoare,
ajutându-ne să distingem între scop, necesitate şi
gratuitate: frumosul natural este o generoasă şi gratuită
ofertă făcută nouă, pentru a ne reda pe noi înşine şi a ne
vindeca de alienare şi a regăsi bucuria de a trăi.
Dar noua estetică, de tip silvestru, ne mai
permite să descoperim şi alte asemenea principii,
menite să constituie punctul de plecare, decalogul
unei silviculturi pe baze estetico-ecosistemice.
Acestea ar fi: 1. Idealitate, ca arhetip de frumuseţe
naturală, 2. Armonie, sau perfecţiune de organizare
structural-funcţională, 3. Pluralitate, 4. Durabilitatecvasieternitate,
5. Poartă de pătrundere în lumea
fabuloasă a visului şi a poeziei, 6. Spaţiu de regăsire
a miturilor copilăriei, 7. Invitaţie la înţelepciune
şi melancolică filosofare, 8. Spiritualitate, 9.
Sacralitate, topos purificator, 10. Speranţă pentru
binele, sau siguranţa ecologică de mâine.
Două sunt coordonatele arhitecturale ale
frumosului silvestru: o anumită succesiune a
formelor şi volumelor în timp şi spaţiu, deci ritmica
interioară, şi o îmbinare armonioasă a spaţiului gol,
din afară sau din interior, cu spaţiul împădurit, deci
ritmica exterioară, tradusă în peisaj. Privită din afară,
pădurea este componentă a peisajului geografic;
privită din interior, ea este undă, ondulaţie, sau
înşiruire de coloane, care sugerează templul.
În termeni silvici, aceasta înseamnă că în
intervalul a două structuri fundamentale: plurienul
şi echienul, sau mai precis unienul, ambele larg
răspândite în natură. De aici o primă distincţie de
ordin estetic: încadrarea unei păduri cu o structură
dată în stilul arhitectonic specific, care i se potriveşte.
17