Nr. 6 / 2009 - Revista Pădurilor

Despre cataloagele regionale de tipuri
de ecosisteme şi de staţiuni forestiere 1
Nicolae DONIŢĂ
Constantin ROŞU
Florin DĂNESCU
1. Introducere
Ideea că pădurea are caracter regional şi că deci şi
silvicultura trebuie diferenţiată regional nu este nouă.
În introducere la cursul de silvicultură, G.
Morozov (1912) a argumentat necesitatea diferenţierii
tipologice (de fapt ecologice) şi geografice
a pădurilor. În capitolele 5 şi 6 ale acestui curs
era prevăzută prezentarea clasificării tipologice
a pădurilor şi descrierea lor pe regiuni „botanicogeografice”.
La nivel european ideea a căpătat contur prin
cunoscutele lucrări ale profesorului de silvicultură
K. Rubner şi a colaboratorilor săi (Rubner et al.
1942; Rubner et Reinhold 1953). Iar materializarea
ideii de diferenţiere a tipurilor de staţiuni pe regiuni
şi sectoare s-a realizat de către şcoala staţională
formată în Germania (Krauss şi colab. 1949,
Schlenker 1950 ş.a.).
Într-o sinteză a concepţiilor acestei şcoli, G.
Schlenker (1964) arată că în clasificarea staţiunilor
forestiere sunt două etape:
1. Stabilirea unităţilor teritoriale mai mult sau
mai puţin omogene din punct de vedere al condiţiilor
naturale (climă, relief, roci, soluri), aşa-numitele
Wuchsgebiete şi Wuchsbezierke (regiuni [i sectoare
de creştere).
2. Diferenţierea, în cadrul sectoarelor, a tipurilor
de staţiuni regionale prin gruparea staţiunilor
asemănătoare sub raport productiv şi silvicultural.
Pe această bază s-a înfăptuit clasificarea staţiunilor
forestiere în mai multe regiuni de creştere
din Germania (Schlenker, 1950; Hauff, 1953;
Mühlhaüser, 1964 ş.a.).
Acum 25 de ani şi specialiştii francezi s-au angrenat
în această fructuoasă direcţie de cercetare
elaborând mai multe cataloage regionale de tipuri
de staţiuni şi punând la punct şi o metodologie
complexă de studiu a staţiunilor dar şi a fitocenozelor
forestiere (Timbal, 1984; *** 2004).
Cataloage regionale de tipuri de staţiuni au fost
elaborate şi în alte ţări.
1
Lucrare prezentată la simpozionul “Noi concepţii şi realizări în domeniul
ecologiei forestiere” organizat de Secţia de silvicultură a ASAS (2
noiembrie, 2009).
REVISTA PĂDURILOR Anul 124 2009 Nr. 6
2. Stadiul cercetărilor efectuate în acest
domeniu în România, necesitatea continuării lor,
direcţii de abordare şi posibilităţi de valorificare
În România, în domeniul tipizării pădurilor şi a
staţiunilor s-a mers pe altă cale. Tipurile de pădure
şi tipurile de staţiune au fost descrise pe întreaga
ţară şi nu pe regiuni (Paşcovschi şi Leandru 1958;
Purcelean şi Paşcovschi 1968; Chiriţă şi colab.
1964; Chiriţă şi colab., 1977).
Totuşi, autorii acestor prime inventare de tipuri
erau conştienţi de variabilitatea regională pronunţată
a pădurilor şi staţiunilor din cauza variabilităţii
mari a condiţiilor de viaţă (climă, relief, roci,
soluri). Chiar în lucrările citate sunt descrise unele
tipuri regionale şi se relevă necesitatea dezvoltării
cercetărilor tipologice pe regiuni. În cazul tipurilor
de pădure se indică în acest sens 26 regiuni. În cazul
tipurilor de staţiuni se menţionează la fiecare mare
unitate bioclimatică diviziunile regionale. În total
este vorba de 50 asemenea diviziuni. Nu se dau însă
inventare de tipuri din aceste unităţi.
În stabilirea tipurilor de ecosisteme (Doniţă şi
colab., 1990) s-a adoptat aceeaşi linie de descriere
a tipurilor pe ţară, neexistând suficient material
pentru a diferenţia tipurile în profil regional.
Pe de altă parte, nevoia regionării era resimţită
în practica silvică în domeniile producţiei forestiere,
a utilizării materialelor de împădurire, a stabilirii
formulelor de împădurire, a protecţiei pădurilor, a
optimizării efectivelor de vânat. Aceasta a determinat
iniţierea de cercetări speciale concretizate într-o
serie de lucrări ştiinţifice şi de îndrumare pentru
producţie. În I.C.A.S. este elaborată o zonare (de
fapt şi regionare) a producţiei pădurilor (Giurgiu
şi colab., 1968), o zonare (de fapt şi regionare) a
utilizării materialelor de împădurire (Enescu şi colab.
1976), o zonare şi regionare ecologică a pădurilor
(Doniţă şi colab. 1980) (pe baza careia s-a făcut de
fapt zonarea utilizării materialelor de împădurire). În
cadrul Colectivului de Ecopedologie al Academiei
R.S.R. şi apoi al Institutului de Cercetări pentru
Pedologie şi Agrochimie, un colectiv condus de
academicianul C. Ciriţă a elaborat de asemenea un
13