Sinteza cursului de Metodologia cercetarii ... - Lucian Trasa

Considerată de către Abraham H. Maslow - unul dintre initiatorii ei - „a
treia fortă in psihologie", incă de la inceput psihologia umanistă a reprezentat o
reactie impotriva celorlalte două mari orientări existente şi practicate in Occident
(behaviorismul şi psihanaliza), taxate insă ca incapabile de a studia şi mai ales
de a solutiona problematica concretă, reală a omului contemporan. Astfel,
umaniştii aduc o nouă perspectivă de interpretare a obiectului psihologiei, omul
şi problematica sa umană devenind centrul abordărilor teoretice şi practice, de
la viaţa de zi cu zi, până la marile teme şi probleme ale umanităţii. Din
perspectivă metodologică, marele câştig al abordării umaniste îl reprezintă
trecerea de la cercetarea manipulativă la cea coparticipativă, omul nemaifiind
un simplu obiect al studiului ştiinţific. De la tehnicile şi practicile cantitative,
obiective, bazate pe predicţie, explicaţie, lege şi generalizare empirică, s-a
trecut către tehnicile interpretative, calitativiste, având ca scop înţelegerea
acţiunilor şi conduitelor individului uman, aflat în relaţie cu sinele său şi cu
mediul socio-cultural înconjurător. Odată cu această schimbare metodologică, a
apărut şi noul scop al psihologiei: finalitatea acesteia este una care ţine de
creşterea personală, de dezvoltarea potenţialului uman şi de maturizarea psihosocială.
Mielu Zlate identifică trei tipuri de soluţii care pot fi date la problema obiectului
psihologiei: soluţii unilaterale (aici intrând cele patru orientări la care ne-am referit mai
sus, fiecare dintre ele absolutizând cumva propriul punct de vedere, prin urmare, fiecare
având avantaje şi limite proprii, soluţii eclectice, care susţin libertatea de opţiune şi
trecere de la o perspectivă la alta, eventual chiar mixarea lor, considerându-se că
diferitele perspective şi şcoli psihologice nu sunt opuse, contradictorii, ci
complementare) şi solutii selective, optative (care onstau in retinerea uneia sau
alteia dintre perspectivele de abordare a diferitelor probleme, in functie de scopul
sau intentiile cercetatorului, spre exemplu, dacă un cercetător vrea să studieze
afectivitatea ca stare interioară, atunci perspectiva introspecţionistă ar putea fi
utilă, dar dacă doreşte să investigheze expresiile emotionale ca semne exterioare ale
emotiilor şi conduitele determinate de acestea, probabil că punctul de vedere
comportamentalist ar putea fi mai productiv.
14