Grigorie de Nazianz - Cele cinci Cuvantari ... - Tineretul Ortodox

Sfântul Grigorie de Nazianz 

Cele cinci Cuvântări 

despre Dumnezeu 

traducere din greacă 

de 

Preot Gh. Tilea 

Diplomat al Institutului Oriental din Roma 

Doctor al Facultăţii de Teologie din Bucureşti 

şi 

Nicolae I. Barbu 

Doctor în litere de la Strasbourg 

Asistent la Universitatea din Bucureşti 

dupa editia din 1947 

-2008-

Prefaţă 

Cine nu cunoaşte însemnătatea fără seamăn a Celor cinci 

cuvântări despre Dumnezeu ale Sfântului Grigorie de Nazianz, 

supranumit şi Teologul Mai este oare nevoie să vorbim de 

nepreţuita lor valoare, când lumina Sfintei Treimi străluceşte 

atât de puternic în fiecare din ele Când veacuri de-a rândul au 

rămas uimite de puterea raţiunii, de ascuţişul argumentării, de 

greutatea zdrobitoare a dovezilor, răpite de căldura inimii şi 

fermecate de via culoare a tablourilor din aceste cuvântări 

Nu este nevoie, fireşte, nu este nevoie, şi de aceea nici noi 

nu vom face-o. 

Multe sunt aşadar însuşirile acestor cuvântări şi nepreţuită 

valoarea lor. Dar grele, fără pereche de grele, sunt problemele pe 

care le ridică aproape la fiecare cuvânt, traducerea acestor 

cuvântări. 

Fraza Sfântului Grigorie de Nazianz este oglinda 

credincioasă a sufletului său, Aici devine scurtă, eliptică, 

strângând mintea în lanţurile celei mai înalte logici, aici ea se 

desfăşoară în largi perioade, ca faldurile unui veşmânt de 

sărbătoare ale artei cuvântării, aici ia forma simplă, firească, 

obişnuită, a unei convorbiri calde, prieteneşti, familiare, aici 

devine strânsă, ascuţită ca o floretă, tăioasă ca o sabie 

necruţătoare culcând la pământ toate amarnicele înjghebări 

logice ale ereticilor şi duşmanilor Sfintei Treimi. 

Am căutat să păstrăm, pe cât ne-a fost cu putinţă, această 

frază aşa cum este ea. Am păstrat-o în măsura în care ne-a 

îngăduit limba română. Multe, fireşte, au fost locurile unde a 

trebuit să călcăm peste concizia greacă, pentru claritatea pe care 

ne-o cere româna. Dar, în cele mai multe locuri, avem 

convingerea că am izbutit să redăm înalte însuşiri stilistice ale 

acestor cuvântări. 

N-am avut în faţă decât textul grec al ediţiei Migne şi cel 

editat de Arthur James Mason, The five theological orations of 

Gregory of Nazianzus, Cambridge 1889. 

Nicio traducere străină nu ne-a ajutat – în româneşte 

necunoscând noi existenţa vreuneia – de vreme ce traducerea lui 

P. Galay, Les discours theologiques, traduit avec introduction et 

notes, Editions Emmanuel Vitte, Lyon-Paris, 1942, despre a 

cărei apariţie am fost informaţi, nu am avut-o la îndemână. 

3

Rugăm aşadar pe cititori nici să nu pregete să citească lunga 

perioadă a câte unei fraze, nici să nu se încrunte la concizia 

logică a unor fragmente de propoziţii şi fraze. 

Aceste însuşiri sunt însăşi oglinda sufletului năvalnic şi 

totuşi nespus de luminat al Sfântului Grigorie. 

Odată primite aceste lămuriri, rugăm pe cititor să primească 

anticipata noastră recunoştinţă pentru orice critică ştiinţifică, cu 

asigurarea că, la o nouă ediţie, vom ţine seamă de toate 

sugestiile. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, într-o lucrare unde 

se vorbeşte despre neasemănata şi necuprinsa lumină a 

Dumnezeirii, n-am putea şi nici nu vrem să ne lipsim de orice 

lumină adevărată, ca lumina să fie cuprinsă astfel prin cât mai 

multă lumină. 

Autorii 

4

Introducere 

O scurtă privire biografică 

Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit Teologul, s-a 

născut în jurul anului 330, în Arianz, aproape de orăşelul 

Nazianz din sudul Capadociei. Tatăl său era păgân şi făcea parte 

din secta iudaică a ipsistarienilor (adoratorii Celui Prea Înalt). Se 

numea tot Grigorie şi s-a botezat, sub îndemnul pioasei sale 

soţii, Nonna, în 325. În 329 a fost ales episcop de Nazianz. 

Cultura profană şi-a făcut-o în Cezareea Capadociei, unde are de 

coleg pe Sf. Vasile. A studiat apoi în Cezareea Palestinei şi în 

Alexandria Egiptului. Formarea filosofică şi-a făcut-o îndeosebi 

în Atena. Spre anul 357 revine în patrie şi se botează, iar după 

un an se retrage în singurătate, unde, alături de Sf. Vasile, 

studiază Scriptura şi Părinţii, se ocupă cu grădinăritul şi 

alcătuiesc împreună un fel de antologie a operei lui Origen, 

cunoscută sub numele de Filocalia. În 361, în ziua de Crăciun, 

este făcut preot, dar fuge la Vasile, cu care împrejurare scrie 

minunatul tratat Despre fugă sau despre preoţie. Revine însă 

pentru a aplana conflictul dintre tatăl său şi călugări, fiindcă 

aceştia îl acuzau că semnase, sub ameninţarea arienilor, 

formula de la Rimini. Mai apoi este aşezat de Sf. Vasile în 

fruntea Sazimei, ca episcop, dar nu ocupă scaunul efectiv, din 

cauza lui Antim al Tianei, care ţine oraşul ocupat milităreşte. 

După împăcarea lui Vasile cu Antim, Sf. Grigorie rămâne fără 

jurisdicţie şi revine lângă tatăl său, spre a-l ajuta în conducerea 

Bisericii din Nazianz. După aceea, se retrage iarăşi în Seleucia, 

fiindcă vedea că nu se mai procedează la o nouă alegere pentru 

el. 

Totuşi o nouă alegere are loc. Astfel, în 379, episcopii 

ortodocşi din Tracia, îl aduc ca episcop al Constantinopolului, 

împotriva episcopului eunomian Demofil, mai ales că murise 

împăratul arian Valente. În Constantinopol toate Bisericile erau 

în mâna arienilor. De aceea Sf. Grigorie se aşează în casa unei 

rude, unde era şi o capelă şi de aici rosteşte Cele cinci cuvântări 

despre Dumnezeu, care aveau să-l facă celebru, atât pe el, cât şi 

acest loc, care va fi mai apoi celebra Biserică Anastasia. Aceasta 

în 380. Dar de acum încep şi marile necazuri. Astfel, se vede 

chemat în faţa tribunalului, ca instigator şi autor al tulburărilor 

5

sângeroase, care au avut loc între ortodocşi şi arieni, cu prilejul 

rostirii acelor cuvântări. Atacul arienilor este prevăzut de el, cum 

vedem din Cuvântarea întâia, cap. I. Un alt necaz îi vine de la 

prietenul său, Maxim, filosof cinic, venit din Egipt. Acesta, 

asigurându-se de asentimentul lui Petru al Alexandriei, vrea să 

ia locul Sfântului Grigorie, dar este surprins de ortodocşi chiar 

în noapte când era consacrat episcop. Şi acum are loc un 

conflict. Pentru toate acestea, Sf. Grigorie se hotărăşte să 

părăsească oraşul, dar este împiedicat, poporul vociferând, cum 

ne înformează el în Carmen de vita sua, vers. 1100: „Dacă pleci, 

tu iei cu tine Treimea” (Vezi Cayré, Précis de Patrologie, I, 406, 

nota 3). Cu venirea lui Teodosie Împăratul, Bisericile trec în 

mâna ortodocşilor. Sf. Grigorie conduce mai departe Biserica 

Constantinopolitană şi refuză să fie înscăunat, mai înainte de a 

fi ales aici în mod canonic. Alegerea lui canonică are loc la 

Sinodul al II-lea ecumenic, în 381, pe care îl prezidează după 

moartea lui Meletie al Antiohiei. Are însă neplăceri, din cauza 

punctului său de vedere asupra succesorului lui Meletie, unii 

episcopi din Egipt şi Macedonia punând la îndoială alegerea 

canonică a lui Grigorie. De aceea, în iulie 381, îşi dă demisia şi 

se retrage la Arianz, unde se ocupă cu scrisul. Moare în 389 

(Vezi La Voce dei Padri, II, 305 şi urmare; P. Godet, Grégoire de 

Nazianze (Saint), Dictionnaire de Théologie Catholique, VI, 2, col. 

1839-1841). 

Momentul istorico-dogmatic al celor cinci cuvântări 

Cele cinci cuvântări despre Dumnezeu ale Sfântului Grigorie 

de Nazianz sunt rezultatul unor uriaşe frământări teologice în 

jurul dogmei Sfintei Treimi, frământări care fac obiectul 

principal al primelor două sinoade ecumenice. 

Ereziile de mare răsunet în secolul Sfântului Grigorie de 

Nazianz şi combătute de el în cuvântările despre Dumnezeu, 

sunt două: arianismul şi pnevmatomahismul. Tot aici mai 

aminteşte şi de sabelianism. 

Doctrina ariano-eunomiană se îndrepta în special împotriva 

Dumnezeirii Fiului. Ea se reduce la următoarele: Dumnezeu este 

unic, nenăscut, veşnic, fără început. El nusieşi comunică fiinţa, 

fiindcă ar însemna că este compus, muabil, divizibil, corporal şi 

prin aceasta nu ar mai fi nenăscut (agennitos). Toate expresiile 

care presupun o comunicare sau generare, precum termenul 

purcedere (provoli), parte deofiinţă (meros homousion), făclie din 

6

făclie (lyhnon apo lyhnu), trebuie condamnate. Tot ce este în 

afară de Dumnezeu, este creat de El din nimic, prin voia Lui. 

Pentru a crea lumea, Dumnezeu a creat mai întâi o fiinţă 

superioară, pe Logosul, care este intrumentul creaţiei şi 

intermediarul între Dumnezeu şi lume. Crearea Lui a avut loc 

înainte de crearea propriu-zisă şi înainte de timp, sau, cum cu 

ironie spune Sfântul Grigorie, în timpul din afară de timp 

(ahronos, pro eonon); nu este însă etern sau împreună etern 

(aidios sau synaidios). El este creat din nimic (ex uc onton 

gegone); nu este din substanţa lui Dumnezeu, dar există prin 

voia lui Dumnezeu. Este un fiu adoptiv al lui Dumnezeu (cata 

harin). Creatură, Logosul este supus lui Dumnezeu; nu cunoaşte 

pe Dumnezeu şi nu se cunoaşte pe Sine decât în mod imperfect; 

este supus schimbării (treptos). Impecabilitatea Lui este datorită 

efortului liberei Sale voinţe. Logosul este însă o creatură perfectă 

(ctisma tu theu telion) (Vezi J. Tixeront, Histoire des dogmes 

dans l’antiquité chrétienne, II, IX-éme edit. Paris 1931, pag. 24- 

26. Vezi Cardinal Hergenroether, Hist. de l’Eglise, II, pag. 23-24). 

În ce priveşte doctrina specific eunomiană (eunomienii sau 

anomeii sau exucontienii sau eterusiaştii), ea se reduce la 

următoarele: „esenţa creştinismului constă în întregime în 

cultura spiritului şi în cunoaşterea teoretică a lucrurilor 

dumnezeieşti. Natura lui Dumnezeu era deplin accesibilă 

omului. Calitatea de nenăscut a Tatălui, ei o concepeau ca 

simplitatea absolută, ca esenţa Dumnezeirii; refuzau să atribuie 

Fiului Dumnezeirea, pentru faptul că era născut; naşterea Lui 

eternă le părea un contra-sens şi toată deosebirea care o puneau 

ei între Fiul şi creaturi este că Tatăl a născut pe Fiul în mod 

nemediat, şi pe creaturi în mod mediat. Eunomie, confundând 

caracterele distinctive ale celor două persoane, concludea, din 

deosebirea persoanelor, inegalitatea lor de esenţă şi 

neasemănarea lor şi arunca deodată şi pe homousios şi pe 

homoiusios” (Hergenroether, op. cit., pag. 64). 

Pnevmatomahii sau macedonianii sau maratonianii învăţau 

că Sfântul Duh era mai mic şi decât Tatăl şi decât Fiul. Erau 

dispuşi să recunoască Dumnezeirea Fiului, dar nu şi pe cea a 

Duhului. Susţineau că Sf. Duh îşi primise fiinţa prin Fiul şi 

concludeau că El era o creatură a Fiului, şi nu de la Tatăl; Îl 

numeau Dumnezeu nescripturistic şi un slujitor. Sofismele pe 

care le puneau în valoare în această privinţă, sunt expuse de Sf. 

Grigorie în Cuvântarea a cincea (Vezi Hergenroether, op. cit., pag. 

100). 

7

În ce priveşte sabelianismul, el este „teoria modalistă a lui 

Sabelie, dusă până la extrema opusă arianismului. Sabelie 

tindea la fuziunea personelor în Treime (synairesis); arianismul 

tindea la separarea Lor (diairesis): Sabelie nega distincţia 

persoanelor; Arie stabilea o separaţie între ele, care mergea până 

la distrugerea egalităţii de esenţă” (Hergenroether, op. cit., pag. 

22). 

Pentru încadrarea doctrinei trinitare a Sfântului Grigorie de 

Nazianz în doctrina trinitară a Capadocienilor şi raportarea ei la 

cea occidentală, să se vadă bibliografia dată de Philip Haueser, 

Des hl. Bischofs Gregor von Nazianz Reden aus dem griechischen 

uebersetzt (1-20), Bibliothek der Kirchenvater, Munchen, 1928, 

partea introductivă. 

O analiză sumară a celor cinci 

cuvântări despre Dumnezeu 

Pentru o urmărire mai uşoară a firului fiecărei cuvântări, 

găsesc potrivit şi necesar să redau pe scurt cuprinsul fiecărei 

cuvântări, în tot ce are ea mai esenţial. 

a. Cuvântarea întâia despre Dumnezeu, intitulată „Către sau 

împotriva eunomienilor înainte cuvântare”, este prefaţa 

următoarelor patru cuvântări. De aceea ea nu tratează probleme 

de ordin dogmatic, ci anumite principii de ordin general. Trei 

sunt, în general, ideile propuse aici: problema abuzului cu 

puterile raţiunii şi zădărnirea tot mai mult a acestor puteri când 

apucă pe drumul retoricei sofistice, problema teologului creştin 

şi problema temelor mai practic şi mai cu folos de tratat de 

teologul creştin. 

Greşeala fundamentală a eunomienilor, spune Sf. Grigorie 

de Nazianz, şi de aici şi erezia lor, venea din faptul că tratau 

Teologia pe calea raţionamentelor subtile, prin sofisme, acordând 

raţiunii puteri nelimitate şi neglijând un fapt fundamental: 

întregirea şi verificarea datelor raţiunii cu ajutorul credinţei. 

Limitându-se la raţionamente numai, ei vorbeau despre 

Dumnezeu ca despre oricare alt lucru, Teologia fiind astfel 

redusă, de aceşti saltimbanci ai logicei, la o nemernică alcătuire 

retorică. Lucrul era, desigur, inevitabil, de vreme ce nu era 

lămurită problema teologului creştin. Această problemă era 

lămurită acum de Sf. Grigorie de Nazianz şi foloasele sunt 

evindente pentru toată lumea. Vorbirea despre Dumnezeu este 

lucru greu şi înalt; nu oricine poate filosofa despre Dumnezeu şi 

8

nici oricând şi nici orice. Despre Dumnezeu poate filosofa numai 

cel care, mai înainte de aceasta, s-a curăţit şi trupeşte şi 

sufleteşte: trupeşte, prin adormirea simţurilor, prin apatie; 

sufleteşte, prin ridicarea cu mintea la Dumnezeu, prin 

contemplaţie, fiindcă cel care nu este curat trupeşte şi sufleteşte, 

nu se poate apropia de Dumnezeu, care este puritatea cea 

desăvârşită, după cum un ochi bolnav nu poate să privească 

drept razele soarelui; nu se poate filosofa despre Dumnezeu 

oricând, ci numai atunci când avem desăvârşită linişte 

sufletească, când ne dă răgaz lutul şi când mintea scapă de 

fanteziile şi nălucirile înşelătoare şi obositoare; se cade apoi să 

de vorbească numai despre acele probleme care într-adevăr pot fi 

abordate şi numai în măsura în care poate să ajungă la ele firea 

şi puterea de înţelegere a ascultătorilor. Şi cum Dumnezeu în 

Sine este imposibil de a fi cuprins cu mintea, să nu forţăm 

priceperea, ci să se filosofeze numai între hotarele minţii 

omeneşti, vorbindu-se tainic despre cele tainice şi cu sfinţenie 

despre cele sfinte. Totul să se facă cu evlavie şi ţinându-se 

seamă că una dintre denumirile lui Dumnezeu este cea de 

Cuvântul şi deci să nu se vorbească mai mult decât îl place 

Cuvântului. Lucrul acesta să fie ca o lege pentru teologul 

creştin. Dacă aşa deci este lucrul, atunci este şi mai potrivit şi 

mai folositor ca teologul şi oratorul creştin să trateze cu 

precădere despre problemele de ordin practic, despre virtuţile 

creştine. Şi dacă cuvântul îi dă zor, zbătându-se în el ca în 

durerile naşterii, atunci să apere credinţa adevărată, combătând 

greşitele învăţături ale filosofilor păgâni, sau, dacă vrea ca 

subiectele discuţiilor să le ia din însăşi învăţătura creştină, 

atunci să vorbească despre lume sau despre lumi, despre 

materie, despre suflet, despre naturile spirituale, despre învierea 

morţilor, despre recompense şi pedepse, despre patimile 

Mântuitorului, adică despre aceste lucruri în care de izbuteşti, 

nu eşti fără de folos, iar dacă greşeşti, nu este mare primejdia. 

b. Cuvântarea a doua despre Dumnezeu tratează despre 

Dumnezeire în general şi poate fi împărţită în două: o parte de la 

cap. I-XIV şi alta de la cap. XV la sfârşit. 

Prima parte pune problema imposibilităţii noastre de a 

cuprinde cu mintea pe Dumnezeu. Pornind de la convorbirea 

dintre Dumnezeu şi Moisi pe Muntele Sinai, când primeşte cele 

două table ale legii, Sfântul Grigorie, prin o frumoasă comparaţie, 

se urcă cu mintea sus pe munte şi pătrunde înlăuntrul 

norului, chemând să vină cu sine numai pe cei cu desăvârşire 

9

curaţi. În acelaşi timp face remarca că cele două table erau 

scrise pe ambele părţi: pe partea ascunsă pentru cei curaţi, iar 

pe partea vizibilă, pentru cei care nu sunt în stare să se urce pe 

munte, rămânând jos şi în afară de nor. 

Urcat pe munte şi intrat în nor, cu gândul de a înţelege cu 

mintea pe Dumnezeu, adică intrat în afara materiei şi recules în 

sine, Sf. Grigorie spune că nu a fost în stare să vadă altceva, 

decât numai cele dinapoia lui Dumnzeu şi aceasta sub 

oblăduirea lui Dumnezeu Cuvântul, fiindcă prima şi preacurata 

natură a Dumnezeirii, cunoscută numai de Treime, adică de Ea 

însăşi, a rămas ascunsă în nor şi înlăuntrul primei catapetesme. 

Natura în sine a Dumnezeirii nu poate fi înţeleasă, de altfel, nici 

chiar de naturile spirituale, de îngeri, cu toate că sunt în 

vecinătatea lui Dumnezeu şi luminate direct de întreaga Lui 

lumină. Însuşirile sau atributele lui Dumnezeu nu privesc 

natura Lui în sine; ele nu pot fi desprinse de imaginile sensibile. 

Noţiunile de: duh, foc, lumină, iubire, înţelepciune, dreptate, 

minte, cuvânt, date de noi Dumnezeirii sau primei naturi, nu pot 

fi concepute în afara materiei. Nu poate fi conceput un duh, care 

să nu se mişte şi să nu se risipească, sau un foc fără materie şi 

fără culoare, sau o lumină care să nu se propage prin 

intermediul aerului, etc. Oricât s-ar trudi deci mintea, cu toate 

că este înrudită cu Dumnezeu şi din natură aprinsă de dorul 

cunoaşterii Lui, nu va putea niciodată să se apropie şi să 

cunoască natura dumnezeiască în sine. Şi chiar dacă s-ar 

apropia puţin, ea nu va fi în stare să estimeze pe Dumnezeu, sau 

se va îngâmfa şi va cădea în păcatul şi în nenorocirea lui Lucifer. 

Oricât de înaltă ar fi cugetarea omenească, ea va rămâne veşnic 

departe de cunoaşterea în sine a naturii prime, între minte şi 

Dumnezeu stând lumea sensibilă, întunericul trupului. 

Niciodată cunoaşterea omenească nu se va putea desprinde în 

întregime de elementul sensibil al firii zidite. Şi atunci 

Atunci mintea, împinsă de dorul nepotolit al cunoaşterii lui 

Dumnezeu, face, cum sugestiv spune Sf. Grigorie, o a doua 

plutire, lucru despre care va trata el în partea a doua a acestei 

cuvântări. Pe calea acestei plutiri secunde, omul a ajuns să ştie 

că Dumnezeu există. Atât numai. Această cunoaştere însă, 

cunoaştere aposteriorică, pe lângă că a dat omului cu mintea 

sănătoasă putinţa cunoaşterii existenţei lui Dumnezeu pe cale 

raţională, inducându-L din ordinea, din frumuseţea, din 

armonia şi din finalitatea din natură, a dus pe cei întunecaţi la 

minte la îndumnezeirea şi adorarea creaturilor, născându-se 

10

astfel politeismul. Cum ar putea omul să cunoască Dumnezeirea 

în Sine, lucru pe care nu l-au putut nici patriarhii, nici profeţii, 

nici înţelepţii Vechiului Testament, când el nu este în stare să se 

cunoască pe sine şi natura înconjurătoare Pentru ilustrarea 

acestor afirmaţii, Sf. Grigorie aduce exemple, câteva capitole în 

şir, cristalizând, în câteva pagini numai, cea mai precisă probă 

raţională a existenţei lui Dumnezeu: proba cosmologico-teologică. 

În sfârşit, cuvântarea sfârşeşte cu o consideraţie asupra 

naturilor spirituale, care şi ele ne rămân necunoscute. 

În felul acesta, Sf. Grigorie surpă doctrina eunomienilor, în 

socotinţa lor că natura dumnezeiască este deplin accesibilă 

cunoaşterii omului. 

Într-un cuvânt, Dumnezeu în Sine nu poate fi cuprins de 

mintea omenească. Teologia afirmativă nu poate să se desprindă 

de imaginile şi de atributele firii sensibile. Preţ mai mare are 

teologia negativă. Aceasta este rezultatul primei plutiri a minţii 

omeneşti. Cunoaşterea lui Dumnezeu pe cale naturală, prin a 

doua plutire a minţii omeneşti, este o cunoaştere numai a 

existenţei lui Dumnezeu. Ceea ce ne spune mintea cu precizie 

este că Dumnezeu există. Ce este Dumnezeu în Sine, nu au 

ajuns să cunoască nici îngerii. Dumnezeirea în Sine este 

cunoscută numai de Ea însăşi: de Treime. 

c. Cuvântarea a treia despre Dumnezeu este consacrată 

apărării Dumnezeirii Fiului, îndeosebi atacată de ariano-eunomieni. 

Şi ea poate fi împărţită în două: o parte de la cap. I-XVI şi 

alta de la cap. XVII-XXI. 

Prima parte. Prima chestiune lămurită aici este că unicitatea 

Dumnezeirii nu include cu necesitate existenţa unei singure 

persoane în Dumnezeire; că pluralitatea persoanelor nu duce la 

truncherea Dumnezeirii şi nici la o pluralitate de puteri de sine 

stătătoare şi fără relaţie. La început Unime, apoi Doime, 

Dumnezeirea s-a oprit la Treime, egalitatea de natură, 

conglăsuirea şi identitatea de mişcare a Celor din Treime 

făcându-I să conveargă spre Unime, Tatăl fiind în afară de timp 

şi în mod necorporal, Fiul născut şi Sf. Duh purces. 

Întrebarea pusă de eunomieni era: când a avut loc acest 

proces în sânul Treimii Iar răspunsul este simplu: a avut loc 

când era Tatăl, adică în afară de ideea de timp, fiindcă nu era un 

timp când nu era Tatăl. În ce priveşte naşterea Fiului, El S-a 

născut când nu S-a născut Tatăl, iar Sf. Duh a purces când nu a 

purces Fiul. Acest proces s-a produs deci „dincolo de când”. 

11

Afirmaţia aceasta ducea însă la o altă obiecţie: dacă Cei trei 

care compun Treimea sunt veşnici deopotrivă, cum de nu se 

spune că şi Fiul şi Sf. Duh sunt fără de început Răspunsul: 

Fiul şi Sf. Duh nu sunt fără de început, fiindcă au principiu pe 

Tatăl din care sunt, chiar dacă nu au existat la un timp după El. 

Fiul şi Sf. Duh deşi veşnici, nu sunt fără de început după cauza 

Lor; Ei nu sunt fără de început cât timp se raportează la Tatăl, 

ca la principiul Lor. Aici cauza nu este mai veche decât cauzatul, 

după cum soarele nu este mai vechi decât raza lui. 

La obiecţia, în ce fel a născut Tatăl pe Fiul prin o naşterea 

nesupusă pătimirii, Sf. Grigorie răspunde: a născut fără 

pătimire, fiindcă este o naştere în mod necorporal; fiindcă Cel 

care are o natură deosebită, are şi naşterea deosebită. Dar 

obiectau eunomienii, termenii „a născut” şi „S-a născut” nu pot 

fi desprinşi de ideea de „început de naştere”. Răspunsul: ideea 

de timp, înclusă în faptul naşterii Fiului, se datorează 

obişnuinţei de exprimare a Scripturii, care de multe ori exprimă, 

contrar ideii de timp, ideile exprimate prin noţiuni temporale. 

O altă obiecţie ridicată de eunomieni era că ei vroiau să ştie 

dacă Tatăl a născut pe Fiul din proprie voinţă, adică neconstrâns. 

Le plăcea să creadă că Fiul este născut din voinţa 

Tatălui, nu din esenţa Tatălui, sub aparenţa că vor să elimine 

ideea de pătimire din naşterea divină. În realitate, ei nu vreau să 

vadă pe Fiul deofiinţă cu Tatăl. Sf. Grigorie răspunde însă că aşa 

s-ar putea spune că şi Dumnezeu Tatăl este un fapt al voinţei. 

Dar cine L-a forţat să existe şi anume nu să existe ca o fiinţă 

oarecare, ci să fie chiar Dumnezeu 

Eunomienii, ca arienii în general, învăţau că Fiul este o 

creatură, fie ea cea mai prestantă. De aceea întrebau: „Cum S-a 

născut Fiul” Răspunsul este simplu, deşi indirect: răspundeţi 

mai întâi voi cum a fost creat Fiul, dacă cumva a fost creat, 

fiindcă trebuie să ştiu şi eu cum a fost creată fiinţa aceasta cea 

mai prestantă dintre toate Şi răspunde tot sfântul nostru: nu 

trebuie să căutăm să înţelegem cu mintea naşterea Fiului lui 

Dumnezeu, noi care nu suntem în stare să ne înţelegem nici 

propria noastră naştere. Nu înseamnă că dacă nu putem înţelege 

cu mintea un lucru, urmează de aceea să-l ştergem din catalogul 

existenţelor. Să ştim numai că Fiul S-a născut. Cum S-a născut 

ştie numai Tatăl care L-a născut şi Fiul care S-a născut. 

O altă obiecţie a eunomienilor era aceasta: să admitem că 

Fiul este veşnic şi fără de început în Sine şi după naştere în 

afară de timp. Exista El însă în momentul când a fost făcut Şi 

12

aici acelaşi răspuns precis: întrebarea aceasta se potriveşte cu 

noi, care în parte existam în coapsa străbunilor şi în parte 

ne-am născut. În cazul Fiului, naşterea Îi coincide cu existenţa. 

O astfel de întrebare se potriveşte numai cu existenţele în timp. 

La obiecţia că „nenăscutul” şi „născutul” nu sunt unul şi 

acelaşi lucru, Sf. Grigorie răspunde: ideea de „nenăscut” şi 

„născut” nu se referă la fiinţa în sine a lui Dumnezeu, cu alte 

cuvinte nu se introduce prin aceasta o deosebire substanţială, 

de natură, între Tatăl şi Fiul, cum le plăcea eunomienilor, prin 

această obiecţie vrând ei să arunce pe Fiul din Dumnezeire, ci 

sunt două proprietăţi particulare, una a Tatălui şi alta a Fiului. 

Deci numai în acest sens „nenăscutul” şi „născutul” nu sunt 

unul şi acelaşi lucru. Dacă însă prin aceste noţiuni se înţelege 

„cel necreat” şi „cel creat”, atunci de acord, fiindcă nu este unul 

şi acelaşi lucru. Născătorul şi născutul trebuie, cu necesitate, să 

fie una şi aceeaşi. Lucrul acesta îl cere şi îl implică natura 

însăşi. Un exemplu: Adam nu s-a născut, dar aceasta nu-l 

împiedică să fie om. Şi nu înseamnă, pentru aceasta, că numai 

Adam este om, fiindcă oameni sunt şi Set şi Abel, care s-au 

născut din el. La fel nici „nenăscutul” nu este singur Dumnezeu, 

chiar dacă această însuşire este proprie numai lui Dumnezeu 

Tatăl. 

Dar, prin o nouă împletitură silogistică şi în strânsă legătură 

cu obiecţia precedentă, eunomienii obiectau: dacă Tatăl este 

deofiinţă cu Fiul şi dacă Tatăl este „nenăscut”, atunci şi Fiul este 

„nenăscut”. Obiecţia este însă inutilă, fiindcă ideea de 

„nenăscut” este şi rămâne o proprietate, nu fiinţa în sine a lui 

Dumnezeu. 

Un alt argument al eunomienilor era acesta: dacă Dumnezeu 

nu a încetat să nască, naşterea este neterminată; dacă a încetat 

să nască, atunci a şi început să nască. La aceasta, Sf. Grigorie 

dă exemplul sufletului şi al naturii îngerilor, care au început să 

existe, dar nu vor înceta să existe, deşi, după logica eunomiană, 

tot ce a început să existe, trebuie să şi înceteze cândva să existe. 

Constrânşi de cuvântul Scripturii şi de multele mărturii, 

eunomienii recunoşteau, vrând-nevrând, că Fiul este Dumnezeu, 

însă pe cale de omonimie şi numai părtaş al numelui de Dumnezeu, 

deşi nimic în Scriptură nu probează existenţa unei 

Dumnezeiri echivoce. Sf. Grigorie nu admite nici această 

concesie făcută de eunomieni şi spune: nu poate exista o 

Dumnezeire pe cale de omonimie. Tatăl şi Fiul nu pot fi numiţi 

Dumnezei, dacă nu sunt deofiinţă. Exemplul cu câinele de uscat, 

13

de mare şi ceresc, adus de eunomieni, pentru a dovedi 

inegalitatea de vrednicie a Tatălui şi a Fiului, nu este în sprijinul 

obiecţiei lor, fiindcă un câine de aici nu este mai mult sau mai 

puţin câine decât alt câine. 

În sfârşit, la obiecţia că Tatăl este un nume de fiinţă sau de 

energie, fie la gândul de a-I atribui toată fiinţa, şi a priva în felul 

acesta de ea pe Fiul, sau a-L face de altă natură decât cea a 

Tatălui, fie la gândul de a face pe Fiul o creatură, dacă se va 

admite că Tatăl este un nume de energie, Sf. Grigorie răspunde: 

„Tatăl nu este nici nume de fiinţă, nici nume de energie, ci un 

nume de relaţie şi de arătare cum este El faţă de Fiul şi Fiul faţă 

de Tatăl”. 

În partea a doua a cuvântării, va dovedi Dumnezeirea Fiului 

cu argumente scripturistice, combătând toate întâmpinările 

luate de eunomieni din Sfânta Scriptură. Astfel, enumerând 

toate locurile din care ar reieşi nedumnezeirea Fiului, îndeamnă 

cu evlavie pe adversari: vorbele mai înalte, atribuie-le 

Dumnezeirii şi naturi mai presus de patimi şi corp, iar vorbele 

mai umile, atribuie-le firii omeneşti a Celui care S-a întrupat 

pentru tine, spre a te ridica pe tine la Dumnezeu şi spre a te face 

să fii mai înalt şi să nu te mai opreşti la cele văzute şi la 

mărginitele socotinţe ale raţiunii tale, cu tine târâtoare de 

pământ. Să nu înlăturăm credinţa, fiindcă „ea este desăvârşirea 

raţiunii noastre”. Fără credinţă nu există înţelegere desăvârşită: 

să credem deci, dacă vrem să înţelegem. 

d. Cuvântarea a patra despre Dumnezeu este o continuare la 

cea de-a treia. Şi ea tratează deci tot despre Dumnezeirea Fiului, 

anume răspunzând pe scurt la fiecare întâmpinare a eunomienilor 

în legătură cu aceasta. Era necesar de făcut acest 

lucru, fiindcă în cuvântarea a treia doar îl enunţase, din pricină, 

cum se scuză el, că îl zorea mersul cuvântării. Aceste împotriviri 

erau bazate pe textele scripturistice care par că cuprind 

denumiri şi situaţii umile cu privire la Fiul, deci lucruri care nu 

pot fi spuse despre Dumnezeu. 

Şi această cuvântare poate fi împărţită, la rându-i, în două: 

o parte de la cap. II-XVI, iar alta de la cap. XVII-XXI. 

Partea întâia înfăţişează cele zece obiecţii scripturistice 

aduse de eunomieni împotriva Dumnezeirii Fiului şi răspunsurile 

la aceste obiecţii. Partea a doua tratează despre 

denumirile în general ale Dumnezeirii (cap. XVII-XIX) şi despre 

denumirile Fiului în special, cu documentare scripturistică (cap. 

XX-XXI). 

14

Prima parte. Prima obiecţie a eunomienilor este bazată pe 

citatul scripturistic: „Domnul m-a zidit început căilor Lui, spre 

lucrurile Lui”. Aici este vorba de personificarea Înţelepciunii lui 

Dumnezeu, deci de Fiul lui Dumnezeu. Scriptura însăşi spune, 

obiectau eunomienii, că Fiul este zidit, deci este o creatură. Şi 

tot în Scriptură este şi expresia „mă naşte”, tot în legătură cu 

Fiul. La aceasta, Sf. Grigorie face distincţia: expresia „m-a zidit” 

este spusă împreună cu cauza ei: ca să fie Înţelepciunea început 

căilor Lui, spre lucrurile Lui, adică spre adevăr şi judecată, 

pentru care lucru Înţelepciunea a fost unsă cu Dumnezeirea; 

expresia „mă naşte” este spusă fără cauza ei, în afară de cauză: 

deci ce se spune în legătură cu cauza, lucrul acesta să-l 

atribuim naturii omeneşti a Fiului, iar ce se spune fără 

menţionarea cauzei, s-o atribuim Dumnezeirii Lui. „M-a zidit” se 

referă la umanitatea Fiului, iar „mă naşte” se referă la 

Dumnezeirea Lui. 

A doua obiecţie era că Scriptura numeşte pe Fiul „rob”. 

Robia de aici însă, răspunde Sf. Grigorie, s-a făcut pentru 

mântuirea oamenilor. Nimic nu este mai mare decât această 

umilinţă, prin care un om s-a unit cu Dumnezeu, făcându-se 

astfel Dumnezeu. Aici este deci vorba de iconomia întrupării 

Fiului. 

Un loc mult preţuit de eunomieni, pentru a arăta, pe cale 

scripturistică, că Cel numit de noi Fiu al lui Dumnezeu este o 

creatură, este acela, sau sunt lucrurile acelea de unde ar reieşi 

că Împărăţia Fiului lui Dumnezeu ar avea sfârşit, El împărăţind 

până la supunerea vrăjmaşilor. Sf. Grigorie răspunde: toată 

greşeala vine de acolo că eunomienii, deşi ştiau din Scriptură că 

Împărăţia Lui nu va avea sfârşit, nu înţelegeau sensul expresiei 

„până când”, care deşi stabileşte un timp, nu se opune, nu 

exclude totuşi ideea de continuitate, de viitor. Totul se făcea din 

pricină că nu se ştia înţelesurile cuvintelor, ca de altfel şi în 

expresiile de mai sus. 

O altă obiecţie împotriva Dumnezeirii Fiului o aduceau 

eunomienii de acolo din Scriptură, unde se vorbeşte de 

supunerea Fiului faţă de Tatăl. Aici, Sf. Grigorie răspunde că 

supunerea aceasta este, într-un cuvânt, îndeplinirea voinţei 

Tatălui şi ea există din partea Fiului Său, atât timp cât suntem 

noi răzvrătiţi şi neascultători, Fiul lui Dumnezeu făcândusieşi a 

Sa nesupunerea noastră până ce vom fi mântuiţi. Că El a luat 

asupra Sa toate ale noastre, afară de păcat. Şi în acelaşi chip 

trebuie înţeleasă ascultarea Lui faţă de Tatăl şi suferinţa şi 

15

lăcrimarea şi altele, care Îl arată ca Om supus. Toate acestea, 

spune Sf. Grigorie, le-a făcut Fiul prin arta iubirii Lui de oameni, 

ca să poată şti prin ale Sale cele ale noastre. 

O a treia obiecţie, bazată pe un text scripturistic, pe care 

eunomienii puneau mare preţ, era că Scriptura însăşi spune că 

Tatăl este „mai mare” decât Fiul, iar a patra obiecţie, tot atât de 

gravă, era că Scriptura spune că Fiul Însuşi numeşte pe Tatăl 

„Dumnezeu al Său”. Sf. Grigorie răspunde: Scriptura nu spune 

numai că Tatăl este „mai mare” decât Fiul, dar ea spune că El 

este şi „deopotrivă” cu Fiul, încât expresia „mai mare” este spusă 

în privinţa cauzei, Tatăl fiind cauza Fiului, iar expresia „egal, 

deopotrivă, una şi aceeaşi” este spusă cu privire la natură, Tatăl 

şi Fiul fiind deofiinţă. Tatăl este „mai mare” decât Cel cugetat ca 

om, deci decât firea omenească a Fiului Său. La fel în ce priveşte 

cealaltă afirmare: Tatăl este Dumnezeul părţii omeneşti a 

Cuvântului, căci cum ar fi Dumnezeu al lui Dumnezeu, adică al 

Celui deopotrivă cu El 

În rândul al cincilea, Sf. Grigorie numără toate cele pe care 

le ia Fiul asupra Sa: viaţa, judecata, moştenirea neamurilor, etc. 

lucru din care eunomienii deduceau deopotrivă că Cel numit de 

ortodocşi Fiu al lui Dumnezeu nu este decât o creatură. Sf. 

Grigorie răspunde ca şi mai sus: toate acestea se referă la firea 

omenească a Fiului lui Dumnezeu. 

În rândul al şaselea este numărată obiecţia că puterea 

Fiului este limitată, că El nu poate să facă ceva, dacă nu vede pe 

Tatăl făcând. Aici, după o amplă expunere a sensurilor verbului 

„a putea” şi „a nu putea”, arată că ele sunt multe şi determinate 

de anumite împrejurări, de care trebuie să se ţină neapărat 

seamă. În concluzie, Sf. Grigorie răspunde că Tatăl desemnează 

chipurile aceloraşi lucruri pe care le săvârşeşte Fiul, fiindcă Ei le 

fac deopotrivă, aceasta însă nu în sensul unui plagiat, nu în 

sensul asemănării lucrurilor făcute de Ei, ci în sensul egalităţii 

puterii lor de acţiune şi de săvârşire. 

În rândul al şaptelea este numărată obiecţia că voinţa Fiului 

nu este o voinţă proprie, ci supusă, ascultătoare de voinţa 

Tatălui. Răspunsul este simplu: aici nu este vorba de Cel care 

S-a coborât din cer, adică de Cuvântul, ci de partea văzută a 

Cuvântului, de Dumnezeu-Omul. 

În rândul al optulea, este numărată obiecţia în legătură cu 

textele scripturistice, în care se afirmă că numai Tatăl este 

Dumnezeu adevărat şi numai El este Dumnezeu bun. La 

aceasta, Sf. Grigorie răspunde: acolo unde este vorba de 

16

singurul adevărat Dumnezeu, Scriptura spune aceasta nu ca să 

excludă pe Fiul din Dumnezeire, ci ca să arate inutilitatea 

existenţei zeilor şi a politeismului păgân. În ce priveşte faptul că 

numai Dumnezeu este bun, aici Sf. Grigorie remarcă just că 

Mântuitorul opune acest lucru legiuitorului care-L ispitea şi care 

Îi atribuia bunătatea ca unui om, nu ca unui Dumnezeu. 

În rândul al nouălea, este pusă obiecţia că Fiul nu poate fi 

considerat Dumnezeu, de vreme ce Scriptura spune că El este 

un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Răspunsul este simplu: 

mijlocirea aceasta este făcută de către Omul Iisus Hristos şi ea 

există şi acum, nu de Dumnezeu-Cuvântul, căci nu este nevoie 

şi nici natural ca Dumnezeu să mijloceasă pe lângă Dumnezeu. 

În rândul al zecelea, în sfârşit, este înfăţişată obiecţia cu 

privire la neştiinţa Fiului. Şi aici, Sf. Grigorie subliniază că Sf. 

Scriptură se referă la firea omenească a Fiului lui Dumnezeu, 

fiindcă altfel Sf. Scriptură s-ar contrazice, de vreme ce tot ea 

spune că Fiul lui Dumnezeu este Înţelepciunea, Făcătorul 

veacurilor, Consumatorul şi Schimbătorul tuturor existenţelor, 

etc. Ar fi posibil să fie fără ştiinţă Înţelepciunea însăşi şi să nu 

ştie ceasul din urmă Cel care a făcut veacurile 

Partea a doua, după ce vorbeşte despre denumirile cele mai 

proprii Dumnezeirii în general, trece la denumirile Fiului în 

special, fie în legătură cu firea Lui dumnezeiască, fie în legătură 

cu firea Lui omenească. Lămuririle sunt limpezi şi la îndemâna 

oricărei înţelegeri, încât nu mai este nevoie să amintim ceva în 

legătură cu ele. 

e. Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu este închinată 

apărării Dumnezeirii Duhului şi este îndreptată împotriva 

pnevmatomahilor. Aceştia admiteau Dumnezeirea Fiului, sau cel 

puţin erau mai moderaţi decât arienii, dar nu vroiau să audă de 

Dumnezeirea Duhului, pe care Îl considereau ca pe un Dumnezeu 

nescripturistic cu desăvârşire şi deci ca o inovaţie a 

ortodocşilor. 

Dar, pe lângă caracterul ei special, această cuvântare are şi 

un caracter general: există aici cele mai precise formulări cu 

privire la deofiinţimea ipostazelor Dumnezeirii şi cea mai precisă 

şi sumară definiţie a Sfintei Treimi. Era natural dealtfel, fiindcă 

această cuvântare este ultima şi trebuia ca unul dintre punctele 

planului ei să cuprindă o recapitulare şi o formulare sintetică a 

dogmei Sfintei Treimi. 

Într-adevăr, pornind de la afirmaţia că pentru ortodocşi 

Dumnezeirea Duhului este un fapt atât de limpede, încât chiar 

17

de aici, de la faptul Dumnezeirii Lui va începe cuvântarea despre 

El, Sf. Grigorie defineşte Sfânta Treime drept lumina 

substanţială care este unică şi în acelaşi timp Tată, Fiu şi Duh 

(cap. III), sau cum spune el, definind scurta şi simpla Teologie a 

Treimii „înţelegând pe Fiul lumină din lumina Tatăl în lumina 

Duhul” (cap. III), subliniind astfel că homousios arată o 

identitate substanţială absolută, ca apoi să dea definiţia cea mai 

concisă şi exactă a Sfintei Treimi: „Cele trei sunt una prin 

Dumnezeirea Lor, iar Unimea trei prin proprietăţile 

(persoanelor)” (cap. IX), „Dumnezeirea fiind neîmpărţită între 

împărţiţi” (cap. XIV). 

Sfântul Duh nu trebuie aruncat din Dumnezeire, fiindcă El 

este Sfinţenia şi o Dumnezeire căreia îi lipseşte Sfinţenia este o 

Dumnezeire nedesăvârşită. 

El nu trebuie considerat nici ca un accident, adică drept o 

energie a lui Dumnezeu, fiindcă, din diferitele locuri din 

Scriptură, vedem că El acţionează ca o persoană distinctă, ca o 

substanţă care subzistă în sine, nu în altul sau prin altul. Duhul 

nu poate fi „nenăscut”, fiindcă atunci două ar fi principiile în 

Dumnezeire, şi nu poate fi nici „născut”, fiindcă atunci ar fi doi 

Fii şi în acelaşi timp doi fraţi. Sfântul Duh nu poate fi nici din 

Fiul, fiindcă atunci s-ar ajunge la o adevărată absurditate în 

Treime: ar exista în raport cu Tatăl, un nepot, iar în raport cu 

Fiul, un alt Fiu al lui Dumnezeu şi în acelaşi timp şi doi fraţi. 

Duhul nu poate fi decât un Dumnezeu purces din Tatăl numai. El 

nu este deci nici intermediar între „nenăscut” şi „născut” şi nici 

ceva „neutru”. Cine afirmă că Duhul nu purcede numai de la 

Tatăl, acela inventează un al treilea Testament, prin care surpă 

cuvântul Evangheliei lui Hristos care spune: „Duhul cel Sfânt care 

de la Tatăl purcede”. În ce priveşte natura purcederii Sfântului 

Duh, ca şi natura naşterii Fiului, sunt lucruri pe care le ştie 

numai Dumnezeu. Dumnezeirea este şi rămâne una, neîmpărţită 

între împărţiţi, chiar dacă vorbim de trei ipostasuri în Ea. 

Denumirile de: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, provin din deosebirea 

de manifestare sau de relaţie reciprocă dintre ipostasurile 

dumnezeieşti, cu alte cuvinte, faptul că Unul nu S-a născut, a 

făcut ca El să fie numit Tată, faptul că Altul S-a născut, a făcut 

să fie numit Fiu şi faptul că Unul a purces, a făcut să fie numit 

Sfântul Duh, păstrându-se neamestecarea celor trei ipostasuri în 

unica natură şi vrednicie a Dumnezeirii, şi respingându-se astfel 

atât doctrina sabeliană care reduce Dumnezeirea la o singură 

persoană manifestată în afară modalistic, cât şi cea ariană, care 

18

împărţea Treimea în trei persoane fără vreo legătură 

substanţială între ele. 

Sfântul Duh este Dumnezeu şi deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, 

fiindcă unul este Dumnezeu şi una este natura cea mai presus 

de fire. Obiecţia pnevmatomahilor era că Duhul nu este nici 

Dumnezeu şi nici deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Ei admiteau 

Dumnezeirea Fiului, cum am spus, însă nu puteau înţelege cum 

se face că din unul şi acelaşi Tată Dumnezeu, Unul era fiu şi 

Altul nu şi de aici respingeau deofiinţimea Duhului. Eroarea 

provenea, între altele, de acolo că ei luau din cele de jos 

imaginea Celor de sus, adică introduceau în procesul generării 

divine procesul generării umane. La aceasta Sf. Grigorie 

răspunde cu exemple din istoria animalelor, tocmai ca să învingă 

pe adversari pe terenul lor propriu, devreme ce nu vroiau ei să se 

obosească şi să cerceteze Scriptura, care mărturiseşte limpede 

Dumnezeirea Duhului. În felul acesta, admirând adânca 

măiestrie cu care lucrează natura în cazul naşterilor animalelor, 

ajunge la concluzia că există unul şi acelaşi animal parte 

nenăscut, parte născut şi totuşi deofiinţă. Vrea, cu alte alte 

cuvinte, să dovedească că este posibil să fie deofiinţă şi 

existenţele sau fiinţele care îşi au existenţa în mod deosebit între 

ele. Şi pentru a întări şi mai mult afirmaţia, va aduce şi un 

exemplu scripturistic: Adam nu a fost născut, fiindcă el era o 

plasmă a lui Dumnezeu; Eva a fost luată din el, deci o porţiune 

din plasma lui Adam, iar Set era născut din amândoi. Plasma şi 

porţiunea de plasmă şi fiinţa născută, deşi deosebite ca nume şi 

proces genetic, sunt unul şi acelaşi lucru, deci absolut deofiinţă, 

fiindcă sunt oameni deopotrivă. Deci Tatăl şi Fiul şi Sf. Duh, deşi 

există deosebit, Ei sunt deofiinţă. Exemplele sunt strălucite şi 

pnevmatomahii nu au avut ce răspunde. Învinşi în această 

obiecţie a lor, recurg la un sprijin istorico-scripturistic: anume, 

cine, fie dintre cei de demult, fie dintre cei recenţi, s-a închinat 

Duhului Unde stă scris aceasta şi de unde a fost introdus El 

Răspunsul Sfântului Grigorie este limpede şi el şi-l întăreşte pe 

date scripturistice. Totuşi o altă obiecţie nu lipseşte. Anume, 

întrebau pnevmatomahii: dacă Tatăl este Dumnezeu, dacă Fiul 

este Dumnezeu, dacă Duhul este Dumnezeu, cum de nu sunt 

trei Dumnezei Cum de nu este o poliarhie ceea ce adoră 

ortodocşii Răspunsul Sfântului Grigorie este dat prin o 

întrebare: pnevmatomahii adorau pe Tatăl şi pe Fiul. Atunci nu 

adorau ei doi Dumnezei Să răspundă mai întâi ei care este 

raţiunea bideismului la ei şi apoi va răspunde şi el care este 

19

aţiunea trideismului la ortodocşi. Totuşi, ca nu cumva 

răspunsul să pară evaziv, Sf. Grigorie răspunde: Dumnezeirea, 

după credinţa noastră, este neîmpărţită între împărţiţi. Când 

privim către Dumnezeire şi către cauza primă, atunci ni se 

înfăţişează ochilor un singur lucru; când privim însă către Cei 

din Dumnezeire, atunci trei sunt Cei pe care îi adorăm în Ea. 

O discuţie amplă este dusă însă în jurul termenului de 

homousios. Pnevmatomahii aduceau obiecţia că se numără 

împreună numai lucrurile care sunt deofiinţă, pe când cele care 

nu sunt deofiinţă se numără fiecare separat, deci fără o relaţie 

substanţială cu altele. Prin aceasta, ei vroiau să frângă 

răspunsul constrângător al Sfântului Grigorie, şi să acuze astfel 

mai temeinic pe ortodocşi că adoră totuşi trei Dumnezei. La 

aceasta, Sf. Grigorie răspunde că un număr, îndeobşte, arată 

cantitatea, nu natura lucrurilor numărate. Şi aduce exemple din 

Scriptură, arătând că aici se numără împreună şi cele care nu 

sunt deofiinţă. Dar, spuneau pnevmatomahii, nu pot fi 

numărate la un loc decât lucrurile sau fiinţele care conglăsuiesc 

şi în privinţa numelor, precum: trei oameni, trei Dumnezei, etc. 

Prin aceasta, ei vizau numirile de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care 

erau numărate în una. La aceasta, Sf. Grigorie aduce exemplul 

dat de Sf. Ioan în epistolele catolice (a se vedea observaţia din 

nota respectivă), când se numără într-un singur număr trei 

lucruri absolut deosebite între ele. Şi aduce apoi exemplul cu cei 

trei câini, deosebiţi între ei şi exemplul cu cancerul, care 

reprezintă trei entităţi deosebite, şi totuşi, şi într-un caz şi în 

altul, număraţi la un loc chiar de pnevmatomahi. În felul acesta, 

logica pnevmatomahilor ducea la absurd, fiindcă, după logica 

cea mai consecventă, se întâmpla ca unele şi aceleaşi lucruri să 

fie şi deofiinţă şi deosebite în fiinţă. Evindent deci, că 

argumentele pnevmatomahilor erau şubrede şi tendenţioase, 

dealtfel ca şi acela cu înainte numărarea şi în urmă numărarea. 

Anume, spuneau ei, înşişi ortodocşii recunosc o neegalitate 

substanţială între ipostasele Treimii, devreme ce numără întâi pe 

Tatăl, apoi pe Fiul şi numai la urmă pe Duhul, cu alte cuvinte, 

ca şi cum în ordinea numirilor ar sta natura însăşi a lucrurilor. 

Această obiecţie este însă de-a dreptul ridicolă. Aceastea au fost 

deci obiecţiile mai mult de ordin general şi în domeniul exclusiv 

al logicei lipsită de luminile credinţei. 

În partea a doua (cap. XXI-XXXI), se ocupă de răsturnarea 

obiecţiilor pnevmatomahilor că Duhul este „nescripturistic” şi 

20

probează aceasta fie cu modul de a se vorbi în Scriptură, fie cu 

citate scripturistice, fie cu raţiuni de ordin istorico-pedagogic. 

Va face astfel remarca, că dintre lucrurile de care vorbeşte 

Scriptura, unele nu sunt, dar se spune că sunt: de ex., după 

spusa Scripturii, Dumnezeu doarme, se mânie, merge, etc., 

lucruri care sunt însuşiri ale fiinţelor corporale. Pot fi spuse 

aceste lucruri despre natura dumnezeiască, nesupusă afectelor 

Şi totuşi Scriptura, deşi nu sunt, spune că sunt; alte lucruri, 

deşi sunt, totuşi nu se spune că sunt: de ex., termenii 

„nenăscut”, „fără de început”, „nemuritor”, nu sunt spuşi 

nicăieri de Scriptură şi totuşi ei sunt, anume în locurile din ea, 

care le cuprinde, dar care nu le formulează astfel; alte lucruri 

nici nu sunt şi nici nu se spune că sunt: de ex., Dumnezeirea 

rea, sferă pătrată, trecut prezent, om nealcătuit; în sfârşit, unele 

lucruri şi sunt şi se şi spune că sunt: de ex., Dumnezeu, om, 

înger, etc., şi chiar şi silogismele cu care încearcă ereticii să 

surpe Treimea. Deci: Sfântul Duh există, chiar dacă nu se 

spune. 

În rândul al doilea, este extrem de interesantă motivarea de 

ordin istorico-pedagogic, facută de Sf. Grigorie. Astfel, după ce 

explică pedagogia divină şi blândeţea cu care s-a operat trecerea 

de la idoli la Lege şi cea de la Lege la Evanghelie, pe calea unui 

şir de suprimări făcute cu libera voie a oamenilor, arată că 

acestui exemplu îi poate fi asemănată doctrina creştină despre 

Dumnezeire în evoluţia ei în timp. Totul s-a făcut proporţional 

cu puterile primitorilor. Vechiul Testament a predicat pe Tatăl şi 

întunecat pe Fiul, fiindcă nu putea fi predicat Fiul, cât timp nu 

era limpede înţeleasă şi primită de bunăvoie învăţătura despre 

Tatăl. Nu era metodic şi nici pedagogic procedeul de a pune pe 

umerii oamenilor greutatea doctrinei despre Duhul, câtă vreme 

nu era primită Dumnezeirea Fiului. Lucrul acesta l-a făcut Noul 

Testament. În felul acesta, prin înaintările, prin urcările şi 

progresările treptate din slavă în slavă, a ajuns ca lumina 

Treimii să strălucească în oameni după ce fuseseră parţial şi 

temeinic luminaţi în timp. Mântuitorul Însuşi nu dă ucenicilor 

toate învăţăturile, fiindcă El cumpănea lucrul cu puterea lor de 

înţelegere. Şi una dintre aceste învăţături, socoteşte Sf. Grigorie, 

este şi cea despre Duhul, care acum s-a încetăţenit cu noi şi 

lucrează în lume, trimis El de Mântuitorul, ca un alt Mângâietor. 

În sfârşit, Sf. Grigorie probează Dumnezeirea Sfântului Duh 

şi cu aceasta şi faptul că El este cu desăvârşire scripturistic, 

prin o spuză de mărturii, demascând astfel cu desăvârşire reaua 

21

credinţă a pnevmatomahilor şi şubrezenia şi ridicolul obiecţiilor 

lor. Aceasta în cap. XXIX-XXX. 

Sfânta Treime şi cu Ea Dumnezeirea este şi rămâne deci un 

lucru necuprins de mintea omenească. Comparaţiile încercate 

adesea pentru o conturare raţională a acestui mare mister sunt 

şi rămân departe de a ne apropia cu mintea de pătrunderea 

Dumnezeirii. De aceea, sfătuieşte Sfântul Grigorie, cel mai bun 

lucru de făcut în această privinţă este să lăsăm la o parte 

închipuirile şi umbrele, cu care încearcă să sondeze raţiunea 

taina Dumnezeirii şi să ne lăsăm conduşi de cugetarea mai 

evlavioasă, luând de călăuzitor pe Sfântul Duh, singurul în stare 

să ne inspire, prin luminarea minţii, prin harul credinţei, care 

trebuie să complinească datele raţiunii, ca astfel să ne închinăm 

„Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, unicei Dumnezeiri şi puteri”. 

Preot Gh. T. Tilea 

22

Cuvântarea întâia despre Dumnezeu 1 

Cuvânt introductiv împotriva Eunomienilor 2 

I 

Cuvântarea aceasta se îndreaptă către aceia cărora le place 

să vorbească în termeni eleganţi şi subtili. Şi, că să încep cu 

Scriptura, „iată eu sunt împotriva ta trufie” 3 . Căci sunt, sunt 

într-adevăr unii, care la auzul cuvintelor noastre, simt 

mâncărime la urechi şi la limbă, ba, după câte văd eu, chiar şi la 

mână 4 , şi care se bucură de nelegiuitele vorbe zadarnice şi de 

contrazicerile ştiinţei false şi de gâlcevirile în cuvinte, ce nu duc 

la nimic de folos 5 . Căci aşa numeşte Pavel, el crainicul şi 

chezaşul cuvântării scurte 6 , ucenicul pescarilor şi dascălul, tot 

ce este de prisos şi lăturalnic în cuvântare 7 . 

Dar, ce bine ar fi, dacă oamenii aceştia de care ne ocupăm în 

cuvântarea de acum, s-ar îndeletnici puţin deopotrivă şi cu 

faptele, după cum au limba mlădioasă şi în stare să pronunţe 

cuvinte prea alese şi prea căutate! Ar fi astfel puţin şi poate mai 

1 

Pe lângă lămuririle personale, notele de la cuvântări au fost făcute după: Sancti Patris 

nostri Gregorii Nazianzeni, Opera. Tomus secundus. Quo poemata omnia graece et 

latine, una cum doctissimis Nicetae, Serronii, Pselli Nonii, Eliae Cretenisis et Jacobi Billii 

comentaris et comentarios. Colniae MDCLXXXX; J.-P. Migne, Patrologiae cursus 

completus, Series graeca, XXXVI, note subpaginale şi notele din limba elină, de la 

coloana 757 şi urmare, din acelaşi volum şi după notele subpaginale din ediţia critică a 

lui Arthur James Mason, The five theological orations of Gregory of Nazianzus, 

Cambridge 1889, după al cărui text ne-am condus îndeosebi în traducerea de faţă. 

2 

Cuvântarea are două titluri: unul mai scurt, „Contra eunomienilor” în care sunt arătaţi 

adversarii credinţei ortodoxe, cu care se războieşte Sfântul Grigorie, adică adepţii cei 

mai fanatici ai arianismului în descompunere, şi unul mai lung, indicând şi cuprinsul 

cuvântării – „Contra eunomienilor şi despre teologie înainte cuvântare”. Alte manuscrise 

adaugă în titlu şi locul unde a fost ţinută cuvântarea (a fost rostită în Constantinopol). 

Migne are titlul mai lung, adică „Contra eunomienilor înainte cuvântare”. Mason adoptă 

titlul „Către eunomieni înainte cuvântare”. Este titlul cel mai indicat, justificat de altfel şi 

de începutul cuvântării. Mai există şi titlul scurt „Către eunomieni”. Vezi Migne, op. cit. 

nota 11, col. 11. 

3 

Ier. 50, 31. 

4 

Neputând să învingă ortodoxia numai cu arta meşteşugită a raţionamentelor, 

eunomienii erau pe punctul de a recurge la convingerea cu pumnii. Vezi II Tim. 4, 3. 

5 

I Tim. 6, 20; II Tim. 2, 16; I Tim. 6, 4; II Tim. 2, 14. 

6 

Rom. 9, 28. 

7 I Tim. 5, 3. 

23

puţin sofişti şi saltimbanci de cuvinte 8 , ca să spun şi ceva de 

râs, despre un lucru vrednic de râs. 

II 

Dar, fiindcă, distrugând ei orice cale a evlaviei, se gândesc 

numai să lege şi să dezlege la probleme (aşa cum fac în teatru 

cei care prezintă poporului luptele de atleţi, dar nu luptele care 

duc la biruinţă după legile atletice, ci pe acelea care fură privirile 

neştiutorilor de astfel de lucruri şi care răpesc pe aplaudator), şi 

fiindcă trebuie ca orice piaţă să zbârnâie de cuvintele lor, ca 

orice ospăţ să fie prilej de pălăvrăgeală şi de neplăcere, ca orice 

sărbătoare şi doliu să fie: sărbătoarea nesărbătoare şi 

amestecată cu tristeţe, iar doliul mângâiat cu o nenorocire şi mai 

mare 9 , din pricina discuţiilor, şi ca orice ghineceu, hrănit cu 

simplitatea, să fie răvăşit şi floarea nevinovăţiei smulsă cu sila 

de vârtejul argumentării, ei bine! Fiindcă aşa stau lucrurile şi 

fiindcă răul a ajuns de nesuferit şi de neînfrânat şi fiindcă marea 

noastră taină e în primejdia de a ajunge o nenorocită înjghebare 

retorică 10 , haide, numai atât să ne rabde cercetătorii aceştia 11 pe 

noi mişcaţii de rărunchii părinţilor şi ale căror simţuri sunt 

spintecate, cum zice dumnezeiescul Ieremia 12 , încât să nu 

primească cu asprime cuvântarea noastră despre aceste lucruri 

şi, înfrânândusieşi puţin limba, dacă cumva pot, săsieşi plece 

urechea spre noi. Nu veţi fi păgubiţi absolut cu nimic. Căci, sau 

vom fi vorbit către urechile unor oameni care ascultă, şi în cazul 

acesta cuvântarea a dat un rod, anume folosul vostru (fiindcă cel 

care seamănă cuvântul 13 , îl seamănă în orice cugetare, dar fruct 

aduce cea bună şi roditoare), sau veţi fi plecat dispreţuind şi 

această cuvântare a noastră şi luând de aici un mai mare 

subiect de contrazicere şi de insultă împotriva noastră, ca să vă 

ospătaţi şi mai mult pe voi înşivă. 

8 

Comparaţia este foarte potrivită cu împrejurarea. Întocmai ca saltimbancii în circuri, 

care impresionează prin diferitele poziţii pe care le iau, prin mlădierea corpului, 

îndeosebi prin darea peste cap, eunomienii, datorită elasticităţii subtilităţilor retorice, 

alergau în sus şi în jos cu argumentarea, supleţea saltimbancilor fiind la ei 

corespunzătoare cu mlădierea şi volubilitatea limbii. Unii codici au expresia hazardişti 

jucători de jocuri de noroc, înşelători. 

9 

Aici se face aluzie la Iov, pe care prietenii încercau să-l mângâie cu cuvintele grele. 

Vezi Iov 16, 2. 

10 

Natural, de vreme ce se cobora misterul Sfintei Treimi la neputincioasele şi şarlatanele 

alcătuiri ale argumentării cu subtilitate. 

11 

Un dispreţuitor joc de cuvinte. 

12 

Ier. 3, 19. 

13 Mat. 13; Marc. 4, Luc. 8. 

24

Să nu vă miraţi dar, dacă voi rosti o cuvântare ciudată şi 

dincolo de legea voastră, care vă lăudaţi că le ştiţi pe toate şi le 

expuneţi cu foarte mare curaj şi cu nobleţe, ca să nu vă supăr, 

spunând că ştiţi şi le expuneţi pe toate cu neştiinţă şi cu 

îndrăzneală. 

III 

Nu este în puterea oricui, voi aceştia, nu este în puterea 

oricui să filosofeze despre Dumnezeu. Nu este chiar aşa de puţin 

însemnat lucrul acesta şi pe puterea celor care se târăsc pe 

pământ. Voi adăuga chiar că nu se cade a vorbi despre 

Dumnezeu în orice vreme şi nici oricui şi nici orice, ci este o 

vreme când trebuie să vorbim despre El şi cui trebuie să vorbim 

despre El şi cât trebuie să vorbim despre El. Nu este în puterea 

oricui să filosofeze despre Dumnezeu, fiindcă lucrul acesta pot 

să-l facă cei care s-au cercetat cu de-amănuntul şi care au 

înaintat pas cu pas în calea contemplaţiei şi care, înainte de 

aceste îndeletniciri, şi-au curăţit şi sufletul şi trupul, sau care 

cel puţin se silesc să se cureţe. Căci pentru omul necurat, 

atingerea de cel curat poate nu este nici îngăduită şi nici în afară 

de primejdie 14 , după cum nici pentru o privire bolnavă nu este 

fără primejdie atingerea razei de soare. 

Când dar să filosofăm despre Dumnezeu 

Să filosofăm atunci când ne dă răgaz lutul şi tulburarea din 

afară şi când puterea noastră călăuzitoare nu ne este răvăşită de 

închipuiri obositoare şi rătăcitoare 15 , ca de exemplu atunci când 

amestecăm litere frumoase cu litere urâte, sau mirosul plăcut al 

mirurilor, cu nămolul stătut. Căci, într-adevăr, se cade mai întâi 

să avem răgaz şi apoi să cunoaştem pe Dumnezeu şi numai când 

avem vreme prielnică 16 să judecăm dreptatea Teologiei. 

Şi cui se cade să filosofeze despre Dumnezeu 

Se cade să filosofeze despre Dumnezeu celor care consideră 

lucrul acesta cu seriozitate şi care nu pălăvrăgesc cu plăcere şi 

despre El, ca despre oricare altul: după alergări de cai şi după 

spectacole şi după cântece şi după îmbuibarea pântecelui şi a 

celor de sub pântece şi pentru care este o parte de plăcere şi 

flecăreala despre astfel de lucruri şi eleganţa şi subtilitatea 

contrazicerilor. 

14 

Aici reia, în o formă puţin schimbată, cuvintele lui Platon, Phaedon, p. 67. 

15 

Adică mintea, facultatea conducătoare a omului în viaţă. Vezi Plutarh de plac. phil. 

898 E şi 903 B; Cic. De nat. deor. II, 11, 29. 

16 Ps. 74, 3. 

25

Ce lucruri se cade a fi cercetate privitor la Dumnezeu şi în ce 

măsură 

Se cade a fi cercetate acelea la care putem ajunge noi cu 

mintea şi în măsura în care poate să ajungă la ele firea şi 

puterea ascultătorului, ca nu cumva, după cum vocile sau 

mâncările peste măsură vatămă auzul sau corpurile, sau, de vrei 

după cum poverile peste putere vatămă pe cei care merg sub ele, 

sau după cum ploile mai năpraznice vatămă pământul, tot aşa şi 

aceştia, apăsaţi şi îngreunaţi de povara argumentelor 17 , ca să zic 

aşa, să nu fie vătămaţi şi în puterea lor de înţelegere de mai 

înainte. 

IV 

Şi nu zic că nu trebuie să ne amintim oricând de Dumnezeu, 

ca să nu se năpustească iarăşi asupra noastră oamenii uşori şi 

grăbiţi în toate. Căci de Dumnezeu trebuie să ne amintim mai 

degrab decât să respirăm şi, dacă se mai poate spune, nimic 

altceva nu trebuie să facem, decât să ne amintim de Dumnezeu. 

Şi eu sunt dintre cei care laudă cuvântul care ne porunceşte să 

medităm zi şi noapte 18 , şi să povestim şi seara şi dimineaţa şi la 

amiază 19 , şi să binecuvântăm pe Domnul în toată vremea 20 , şi, 

dacă trebuie să spun şi cuvântul lui Moisi, să ne amintim de 

Dumnezeu când ne culcăm, când ne sculăm, când călătorim 21 , 

când facem orice altceva şi, prin aducerea aminte de El, să ne 

formăm spre o viaţă curată. Încât, nu continua aducere aminte 

de El o opresc eu, ci discuţia despre Dumnezeu, şi nu opresc 

nici discuţia despre Dumnezeu, ca pe un lucru nelegiuit, ci 

vremea nepotrivită pentru această discuţie, şi nu opresc nici 

învăţătura despre El, ci lipsa de măsură în această învăţătură. 

Când îngâlvirea şi săturarea de miere produce vărsătură 22 , deşi 

este miere, şi când este o vreme potrivită pentru orice lucru 23 , 

cum socoteşte Solomon şi cu mine, şi când lucrul bun nu este 

bun, când nu se face bine (cum de exemplu o floare în iarnă este 

cu totul ne la vremea ei şi cum este nepotrivită pentru femei 

podoaba bărbătească, sau pentru bărbaţi cea femeiască şi 

17 

În referire la Evr. 5, 12 unde este expresia „hrană tare, dură”, în corelaţie cu expresia 

„cuvinte tari, uscate, dure” din textul de faţă. 

18 

Ps. 1, 2. 

19 

Ps. 54, 19. 

20 

Ps. 33, 1. 

21 

Deut. 6, 7. 

22 

Pild. 25, 27. 

23 Eccl. 3, 1. 

26

geometria pentru plâns 24 şi lacrima pentru ospăţ), oare numai 

aici nu vom ţine noi seamă de timpul potrivit, aici unde mai ales 

trebuie preţuit el 

V 

Să nu cugetăm nicidecum astfel, o prietenilor şi fraţilor, căci 

vă numesc încă fraţi, deşi nu vă purtaţi frăţeşte, şi nici să nu 

alergăm dincolo de ţintă ca nişte cai furioşi şi greu de ţinut în 

frâu, aruncând raţiunea care ne mână şi batjocorind evlavia care 

ne struneşte bine, ci să filosofăm între hotarele minţii noastre şi 

să nu ne lăsăm duşi în Egipt şi târâţi la Asirieni 25 , şi să nu 

cântăm cântarea Domnului pe pământ străin 26 , adică în orice 

auz, şi străin şi al nostru, duşmănos sau prietenos, binevoitor 

sau răuvoitor, care cu foarte multă grijă pândeşte cele ale 

noastre şi ar vrea ca scânteia relelor din noi să ajungă flacără, o 

aprinde şi o reînsufleţeşte în ascuns, o ridică la cer cu suflările 

ei şi o face mai înaltă decât flacăra Babilonului 27 , care cuprinde 

cu limbile totul în jur. Căci, de vreme ce nusieşi au tăria în 

propriile lor dogme, o vânează în şubrezeniile noastre şi, pentru 

aceasta, întocmai cum se pun muştele pe răni, aşa se pun, 

trebuie s-o spun, fie peste nenorocirile, fie peste păcatele 

noastre. 

Noi însă să nu ne ignorăm mai mult, şi nici să nu 

desconsiderăm cuviinţa în aceste discuţii. Ci, dacă nu este cu 

putinţă să fie dărâmată duşmănia dintre noi, să cădem cel puţin 

la învoiala de a vorbi tainic despre cele tainice şi cu sfinţenie 

despre cele sfinte şi să nu aruncăm învăţăturile neîngăduite în 

auzuri nelegiuite 28 , şi să nu facem mai religioşi decât noi pe 

închinătorii la demoni şi pe adoratorii miturilor şi lucrurilor 

ruşinoase, care ar da mai degrab din sângele lor la cei neiniţiaţi 

în aceleaşi mistere cu ei, decât să le dea din învăţătura lor. Ci să 

ştim că, precum este o măsură cuviincioasă în îmbrăcăminte şi 

în hrană şi în râs şi în mers, la fel este o măsură cuviincioasă şi 

în vorbire şi în tăcere, fiindcă, pe lângă celelalte denumiri şi 

puteri ale lui Dumnezeu, noi Îl cinstim şi cu denumirea de 

Cuvântul. Să fie deci şi discuţia noastră supusă acestei legi 29 . 

VI 

24 

Cel care se ocupă cu geometria, trebuie săsieşi ferească mintea de tulburare, zice 

Elias, sau în sensul că cel cu sufletul îndurerat nu trebuie împovărat de subtilitatea 

teoriilor. 

25 

Os. 9, 3. 

26 

Ps. 136, 4. 

27 

Dan. 3, 23. 

28 Mat. 7, 6. 

27

La ce folos aude de naşterea lui Dumnezeu şi de creaţie şi de 

Dumnezeu din nimic şi de tăiere şi de împărţire şi de desfacere, 

cel care ascultă cu răutate aceste cuvinte Pentru ce punem 

judecători pe acuzatori Pentru ce punem săbii în mâna 

duşmanilor Cum, sau cu ce cuget crezi tu că va primi 

cuvântarea despre aceste lucruri slăvitorul desfrâului şi al 

coruperilor de copii şi închinătorul la patimi şi care nu este în 

stare să cugete ceva dincolo de corp, care ieri şi alaltăieri şi-a 

ridicat idoli şi aceia renumiţi în lucrurile cele mai ruşinoase Nu 

va primi-o cu cuget material Nu va primi-o cu josnicie Nu va 

primi-o cu ignoranţă Nu va primi-o după obiceiul lui Nu va 

face el teologia ta apărător al propriilor lui idoli şi patimi Căci 

dacă noi înşine prin cuvintele acestea defăimăm pe Dumnezeu, 

cu atât mai puţin i-am convinge să filosofeze în spiritul 

învăţăturilor noastre 30 . Şi dacă din firea lor sunt născocitori de 

rele 31 , când s-ar da în lături de la relele care li se prezintă 

Aceasta ne-a adus-o războiul dintre noi! Aceasta ne-au 

adus-o cei care luptă pentru Cuvântul mai mult decât place 

Cuvântului şi care păţesc la fel cu cei cuprinşi de nebunie, care 

îşi dau foc propriilor lor case, sau îşi spintecă copiii, sau îşi 

alungă părinţii, luându-i drept străini. 

VII 

Dar, după ce am alungat ce este străin de cuvântarea 

noastră şi după ce am trimis în turma porcilor numeroase 

legiuni de demoni 32 , care s-a năpustit în adâncimi 33 , să privim în 

rândul al doilea către noi înşine şi să modelăm pe teolog în 

frumuseţe, întocmai ca pe o statuie 34 . 

Să adâncim însă mai întâi chestiunea aceea, anume: ce este 

râvna aceasta atât de mare pentru vorbă şi mâncărimea aceasta 

la limbă Ce este boala aceasta nouă şi nesaţiul acesta de 

vorbărie De ce ne-am înarmat limbile, în timp ce ne-am legat 

mâinile Nu lăudăm noi ospitalitatea Nu adorăm noi iubirea 

29 

„Să fie şi disputa noastră legală”, adică mai ales în vorbire să ţinem seamă de 

moderaţia necesară în orice lucru, fără să uităm că una din denumirile date lui 

Dumnezeu este cea de „Cuvântul”. Să nu vorbim deci mai mult decât place Cuvântului 

(vezi capitolul următor). 

30 

În general, Sfinţii Părinţi numesc Creştinismul „filosofie”, „filosofia în sine”, „filosofia 

singură adevărată”, „filosofia cea de sus”. „A filosofa” înseamnă prin urmare, în sens 

creştin, a vorbi despre Dumnezeu şi despre dogme „în sens ortodox”, pe baza credinţei 

şi cu concursul raţiunii iluminată de Sf. Duh. 

31 

Rom. 1, 30. 

32 

Marc. 5, 9.Luc. 8, 31. 

33 

Luc. 8, 31. 

34 Vezi Platon, Republ. 2, 5. 

28

fraternă, iubirea conjugală, fecioria, hrănirea săracilor, psalmodierea, 

privegherile de noapte, plânsul Nu ne mucenicim noi 

corpul cu postiri Nu călătorim noi spre Dumnezeu prin 

rugăciune Nu supunem noi părţii noastre mai bune partea 

noastră mai rea, adică duhului ţărâna, ca unii care judecă drept 

această plămadă omenească 35 Nu ne facem noi viaţa pregătire 

de moarte Nu ne facem noi stăpâni ai patimilor, amintindu-ne 

de nobleţea noastră de sus Nu potolim noi mânia care îngâmfă 

şi sălbăticeşte, mândria coborâtoare 36 , întristarea nesocotită, 

plăcerea grosolană, râsul dezmăţat, privirea deşănţată, auzul 

nesătul, vorba nemăsurată, cugetarea absurdă, toate câte 

împotriva noastră le ia cel rău de la noi, aducând moartea prin 

ferestruici 37 , cum spune Scriptura, adică prin simţuri 

Aşadar totul se face pe dos şi am dat libertate patimilor 

altora, ca împăraţii concedii pentru bravuri, numai să se plece 

spre noi şi să se poarte mai cu îndrăzneală şi mai cu nelegiuire 

împotriva lui Dumnezeu, şi dăm o plată rea în schimbul unei 

fapte rele, încurajare pentru nelegiuire. 

VIII 

Totuşi te voi întreba puţin, o dialecticule şi flecarule, iar tu 

răspunde 38 , cum zice lui Iov, Cel care se întreţinea cu el prin 

furtună şi nori 39 . 

-Oare sunt multe lăcaşuri la Dumnezeu, după cum auzi în 

Scriptură 40 , sau numai unul 

-Sunt multe, vei afirma, desigur, şi nu unul. 

sieşi trebuie să fie pline toate, sau unele da, iar altele ba, 

încât să rămână goale şi în zadar pregătite 

-Desigur că toate, că nimic din cele făcute de Dumnezeu, nu 

e la întâmplare. 

-Ai putea tu să precizezi ce anume este lăcaşul acesta Este 

cumva odihna şi slava din cer, rezervate fericiţilor, sau este 

altceva 

-Nu, nu este deloc altceva decât aceasta. 

35 

Cuvântul înseamnă temperament, fire, alcătuire din trup şi suflet. Cei care judecă 

drept această plămădire a omului, nu pot decât să supună ţărâna Duhului, adică 

sufletului corpul, partea mai rea celei mai bune. 

36 

Pild. 16, 18. 

37 

Ier. 9, 21. Pentru interpretarea citatului, vezi: Sf. Grigorie de Nisa, De domenica orat. 

V; Ambrozie, De fuga saec. 3 şi In Psalm, 118 Expos. VI 20; Ieronim, Adv. Jovin II. 

38 

Iov 38, 3. 

39 

Iov 38, 1. 

40 Ioan 14, 2. 

29

-Fiindcă am căzut la învoială asupra acestui lucru, să 

cercetăm mai departe şi pe celălalt: există ceva care să ne 

mijlocească ospitalitatea în aceste lăcaşuri, cum este socotinţa 

mea, sau nu există nimic 

-Negreşit că da. 

sieşi care este lucrul acesta 

-Este că sunt diferite feluri de viaţă şi de preferinţe şi că 

fiecare fel duce în o altă parte, după măsura credinţei 41 , feluri pe 

care le numim şi căi. 

-Trebuie mers pe toate, sau pe unele din aceste căi 

-Dacă este posibil pentru unul şi acelaşi om, trebuie mers pe 

toate, iar dacă nu, atunci pe cât mai multe şi dacă nu este cu 

putinţă aceasta, mare lucru este mergerea pe una cu deosebire, 

cel puţin cum cred eu. 

-Drept socoteşti acest lucru. 

-Ce deci Când auzi că există o singură cale şi aceea şi 

strâmtă 42 , ce ţi se pare că vrea să spună vorba aceasta 

-Vrea să spună, pe de o parte, că există o singură cale prin 

raportarea ei la virtute, fiindcă şi virtutea una este, deşi se 

ramifică în multe părţi, iar pe de altă parte, că această cale este 

strâmtă din cauza sudorilor legate de ea şi din cauză că nu este 

bătătorită de mulţi, în comparaţie cu mulţimea celor care merg 

pe căi lăturalnice şi cu câţi umblă pe calea răutăţii. 

-La fel cred şi eu. 

-Iar dacă aşa stă lucrul, de ce atunci, o prea bunule om, 

condamnând învăţătura noastră ca pe o sărăcie şi părăsind toate 

celelalte căi, umblaţi şi daţi buzna spre aceasta numai, spre 

calea discuţiei şi a speculaţiei, cum o socotiţi voi, sau a 

pălăvrăgelii şi înşelătoriei, cum îi zic eu Să vă dojenească Pavel, 

care, după enumărarea harismelor, mustrând cu amărăciune, 

vorbeşte cu aceste cuvinte: „Oare toţi sunt apostoli Oare toţi 

sunt profeţi” 43 şi cele ce mai urmează. 

IX 

Fie dar! Oi fi înalt tu, şi mai înalt decât cei înalţi, şi, de vrei, 

mai presus de nori, tu văzătorul celor nevăzute, tu auzitorul 

celor negrăite 44 , tu cel ridicat în aer după Ilie 45 şi care te-ai 

învrednicit de arătarea lui Dumnezeu după Moisi 46 şi care ai fost 

41 

Rom. 12, 6. 

42 

Mat. 7, 13-14. 

43 

I Cor. 12, 29. 

44 

II Cor. 12, 4. 

45 

II Reg. 2, 11. 

46 Ieş. 19. 

30

idicat la cer după Pavel 47 ! Pentru ce îi faci însă şi pe ceilalţi 

sfinţi dintr-o dată şi-i consfinţeşti teologi şi le insufli, ca să zic 

aşa, învăţătura şi ţi-ai făcut multe sinedrii de doctori agramaţi 

Pentru ce înfăşori în pânze de păianjen pe cei foarte plăpânzi, ca 

pe nişte oameni cu adevărat înţelepţi şi mari Pentru ce ridici 

viespi împotriva credinţei 48 Pentru ce ne scoţi, ca din pământ, o 

germinaţie de dialecticieni, cum scoteau odinioară miturile pe 

giganţi Pentru ce, adunând tu dintre oameni tot ce este mai 

uşor şi mai neom, ca pe nişte gunoi într-o groapă, şi moleşindu-i 

tot mai mult prin linguşire, ai clădit o nouă dugheană de 

nelegiuire, nu fără dibăcie culegând tu roadele neroziei lor Mai 

vorbeşti şi împotriva acestor afirmaţii Trebuie neapărat ca 

limba ta să fie stăpână absolută şi nu eşti în puterea de a pune 

zăgaz cuvântului tău care se zbate în durerile naşterii 49 . Ai 

atunci şi alte subiecte de tratat şi multe şi vrednice de cinste. 

Întoarce-ţi într-acolo boala cu folos. 

X 

Combate-mi tăcerea lui Pitagora 50 şi boabele orfice 51 şi 

îngâmfarea mai nouă cu privire la vorba „El a zis”. Combate-mi 

doctrina despre idei a lui Platon 52 , emigrările din corp în corp şi 

circuitele sufletelor noastre şi reminescenţele şi iubirile urâte 

trezite în suflet de corpurile frumoase. Combate-mi ateismul lui 

Epicur 53 şi atomii şi antifilosofica lui plăcere, strâmta providenţă 

47 

II Cor. 12, 4. 

48 

Aici înţelege pe păgâni, care aveau să tragă folosul pe care-l căutau în slăbiciunile şi 

certurile dintre creştini, în materie de credinţă. 

49 

O imagine asemănătoare o avem la Iov 32, 18-20: „Căci sunt plin de cuvinte, duhul 

din mine îmi dă zor... Voi vorbi deci ca să mă răcoresc...” 

50 

Ucenicii lui Pitagora păstrau tăcere timp de cinci ani. În acest timp ascultau cele 

vorbite. Preceptul acesta pitagoreic este amintit şi de Clement Alexandrinul (Stromata, 

lib. V), spunând că a fost introdus pentru purificarea celor cinci simţuri. Se mai crede că 

auzul acesta a fost introdus şi în virtutea maximei „tempus tacendi et tempus loquendi” 

(este o vreme când să tăcem şi o vreme când să vorbim). 

51 

Discipolii lui Pitagora se abţineau de la mâncarea bobului (leguminoasă cu bobul mai 

mare ca cel de fasole). Când erau întrebaţi despre raţiunea acestei abstinenţe, ei 

răspundeau că aşa „a spus el însuşi” – „ipse dixit”. Preceptul acesta a fost luat de la 

Orfeu. Filosoful, se crede, nu trebuia să mănânce bob, fiindcă această legumă are 

proprietatea de a încălzi şi dilata sângele, împingând astfel la senzualitate, sau 

învolburând mintea cu un fel de vapori şi astfel tulburându-i liniştea. Se mai credea că 

această leguminoasă produce sterilitate la femei şi chiar la plante, dacă se arunca la 

rădăcina lor coji de bob. Deveneau sterile şi păsările de curte, dacă mâncau din fructele 

acestei plante. Pitagora mai respingea mâncarea bobului şi pentru că se foloseau de el 

judecătorii în darea sentinţelor (Vezi Elias, op. cit. col. 327, 407-408 şi 503). 

52 

Platon învăţa că ideile sunt formele exemplare ale lucrurilor create, că sunt în afară 

de Dumnezeu şi că lumea a fost creată după ele, ca după nişte exemple anterioare. 

31

a lui Aristotel 54 şi arta lui subtilă şi doctrina lui cu privire la 

moartea sufletului şi omenescul dogmelor lui. Combate-mi 

îngâmfarea stoicilor, lăcomia şi banalitatea cinicilor. Combate-mi 

golul umplut de aiurelile câte cu şărlătănie se spun despre jertfe, 

despre idoli, despre demoni făcători de bine şi făcători de rău, 

câte despre ghicire, despre chemarea zeilor, despre chemarea 

sufletelor, despre puterea stelelor. Iar dacă socoteşti aceste 

lucruri ca nevrednice de cuvânt, ca nişte lucruri de puţină 

importanţă şi adesea combătute şi te îndrepţi spre ale tale şi 

cauţi lucrul râvnit de tine aici, eu îţi voi pune în faţă şi aici 

drumuri largi. Filosofează-mi despre lume, sau despre lumi, 

despre materie, despre suflet, despre naturile raţionale mai bune 

sau mai rele, despre învierea morţilor, despre judecata de apoi, 

despre recompensele şi pedepsele de atunci, despre patimile lui 

Hristos. Căci nici de izbuteşti în aceste chestiuni nu este fără de 

folos şi nici dacă greşeşti nu este primejdios. Cu Dumnezeu însă 

ne vom întâlni desigur, acum mai puţin, dar poate mai în urmă 

mai deplin, în însuşi Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia i se 

cuvine slava în veci. Amin. 

53 

Epicur nega pe Dumnezeu. Bunul suprem era pentru el în plăcere, adică în lipsa 

tuturor durerilor. 

54 

Aristotel învăţa că Dumnezeu poartă grijă numai de cele din cer. În ce priveşte cele 

de pe pământ, ele sunt lucruri de prea mică importanţă şi ca atare nevrednice de grija 

Lui. Învăţa apoi că sufletul este muritor. 

32

Cuvântarea a doua despre Dumnezeu 

I 

Acum, după ce am curăţit deplin pe teolog, pe calea 

cuvântării 55 , arătând cu deamănuntul şi cum trebuie să fie el şi 

cui se cade să filosofeze despre Dumnezeu şi când şi în ce 

măsură; şi anume că, pe cât este cu putinţă, teologul trebuie să 

fie curat, ca lumina să fie cuprinsă de lumină 56 , şi că se cade să 

filosofeze celor mai osârduitori, ca nu cumva, căzând pe pământ 

sterp, să fie fără de roadă cuvântarea 57 ; şi că se cade să filosofăm 

despre Dumnezeu atunci când avem linişte înlăuntrul nostru din 

partea zbuciumului din afară, ca să nu ni se taie răsuflarea, ca 

celor care sughiţă; şi că se cade să filosofăm despre Dumnezeu 

în măsura în care am putut să-L înţelegem sau în măsura în 

care putem fi înţeleşi de alţii 58 , ei bine, după ce am făcut acestea 

aşa şi după ce ne-am desţelenit dumnezeieştile ţeline, ca să nu 

semănăm pe mărăcini 59 , şi după ce am netezit faţa pământului, 

modelaţi de Scriptură şi modelând cu Scriptura, haide să păşim 

acum către cuvântările despre Dumnezeu, luând de patroni ai 

cuvântării pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, despre care ne 

propunem să vorbim, ca Tatăl să ne fie binevoitor, Fiul împreună 

lucrător iar Sfântul Duh să ne insufle în cuvântare, şi mai mult 

chiar, ca din unica Dumnezeire să ne fie o unică luminare, 

împărţită în Unime şi unită în împărţire, lucru şi foarte minunat. 

II 

Acum însă, când încep să urc pe munte 60 cu râvnă, sau, ca 

să spun mai drept, când mă strădui şi mă lupt să mă urc (pe de 

o parte din pricina nădejdii, iar pe de alta din pricina 

slăbiciunii), ca să ajung înlăuntrul norului 61 şi să fiu de faţă cu 

Dumnezeu, căci aşa porunceşte Dumnezeu; dacă cineva este 

Aaron 62 , atunci să se urce împreună cu mine şi să stea alături de 

55 

Adică după ce am lămurit pe deplin problema teologului. 

56 

Atunci când este vorba de cunoaşterea lui Dumnezeu, se cade ca cei care vor să 

ajungă la acest lucru să fie cu desăvârşire curaţi. Aici Sf. Grigorie este sub influenţa lui 

Platon (Phaedon, p. 67, B). Vezi şi Cuvântarea întâia despre Dumnezeu, cap. III şi Ioan 

1, 5. 

57 

Mat.13, 5. 

58 

Această primă parte a cap. I rezumă cap. III din prima Cuvântare. 

59 

Mat. 13, 7; Ier. 4, 3. 

60 

Ieş. 19, 3... 

61 

Ieş. 24, 18. 

62 Ieş. 19, 24. 

33

mine, primind să facă aceasta, chiar dacă ar trebui să rămână 

afară din nor. Iar dacă cineva este Nabab, sau Abiud, sau careva 

din adunarea bătrânilor 63 , să se urce şi el cu mine, dar să stea 

mai departe, după vrednicia curăţeniei sale. 

Dacă este însă unul dintre cei mulţi şi nevrednici de o astfel 

de înălţime şi contemplare, dacă este cu desăvârşire necurat, 

nici măcar să nu se apropie, căci nu-i fără de primejdie 

apropierea 64 , iar dacă este curăţit cel puţin pentru un moment 65 , 

să rămână jos şi să asculte numai glasul şi trămbiţa 66 , adică 

goalele cuvinte ale evlaviei 67 , să privească muntele înconjurat de 

fum şi strălucind de fulgere 68 , umplând de ameninţare şi, în 

acelaşi timp, de uimire, pe cei care nu sunt în stare să se urce 69 . 

Iar dacă cineva este fiară rea şi sălbatică şi nu este în stare 

să înţeleagă cuvintele de contemplaţie şi teologice, să nu se 

ascundă în tufărişuri hoţeşte şi cu răutate, cu scopul de a pune 

mâna pe vreo dogmă sau pe vreun cuvânt de al nostru, sărind 

pe neaşteptate din ascunziş şi să sfâşie prin insulte cuvintele 

noastre sănătoase 70 , ci tot mai departe să stea şi de munte să se 

depărteze, sau altfel va fi lovit cu pietre şi se va strivi şi va pieri 

rău ca un om rău 71 , căci pietre sunt pentru cei sălbatici 

cuvintele adevărate şi tari. 

Fie că ar fi panteră, să moară împreună cu pestriţăturile ei 72 , 

să moară; fie că ar fi leu răpitor şi răgnitor 73 şi care caută să 

vadă ce hrană ar putea face din sufletele şi spusele noastre; fie 

că ar fi porc care calcă în picioare frumoasele şi strălucitoarele 

mărgăritare ale adevărului 74 ; fie că ar fi lup de Arabia şi străin 75 , 

sau şi mai ascuţit în sofisme decât aceştia; fie că ar fi vulpe – 

suflet viclean şi necredincios – şi care ia când o înfăţişare, când 

alta, după timpuri şi nevoi, pe care o hrănesc trupurile moarte şi 

63 

Ieş. 24, 1. 

64 

Vezi nota 1. 

65 

Ieş. 19, 14-15. 

66 

Ieş. 19, 19; Evr. 12, 19. 

67 

Deut. 4, 12. 

68 

Ieş. 19, 16-18; Evr. 12, 18. 

69 

Ieş. 19, 16. 

70 

I Tim. 5, 3; II Tim. 1, 13. 

71 

Mat. 21, 41. 

72 

Ier. 13, 23. 

73 

I Petr. 5, 8. 

74 

Mat. 7, 6. 

75 Avac. 1, 8. 

34

urât mirositoare, sau micile viţe de vie 76 , de vreme ce la cele mari 

nu a putut ajunge; fie că este vreo altă vieţuitoare, care se 

hrăneşte cu carne crudă şi dintre cele respinse de lege şi care nu 

sunt curate, spre a putea fi mâncate şi folosite 77 . Căci învăţătura 

noastră vrea ca, îndepărtându-se de aceste fiare, să fie săpată pe 

table tari şi de piatră 78 şi pe amândouă părţile acestora 79 , şi 

pentru partea văzută a legii şi pentru partea ei ascunsă: partea 

văzută pentru cei mulţi şi care rămân jos pe pământ, iar partea 

nevăzută, pentru cei puţini şi care se urcă sus. 

III 

Dar ce am păţit în această urcare cu mintea spre 

Dumnezeu, o prieteni şi cu mine iniţiaţi în aceleaşi taine şi 

împreună iubitori ai adevărului Alergam să cuprind cu mintea 

pe Dumnezeu şi astfel m-am urcat pe munte şi am pătruns în 

nor, ajungând înlăuntrul lui, adică în afara materiei şi a celor 

materiale, reculegându-mă în sine-mi, pe cât mi-a fost cu 

putinţă. Dar, după ce am privit în faţa ochilor, de abia am văzut 

lucrurile dinapoia lui Dumnezeu 80 şi pe aceasta am putut s-o fac 

oblăduit de piatra, adică de Dumnezeu Cuvântul, Care S-a 

întrupat pentru noi; şi, privind puţin prin nor înlăuntru, nu am 

văzut prima şi preacurata Lui natură şi cunoscută numai de ea 

însăşi, adică de Treime, natură care rămâne înlăuntrul primei 

catapetesme 81 şi este acoperită de heruvimi 82 , ci pe cea din urmă 

şi care cea dintâi ne iese în cale. Iar aceasta este, pe cât mi-e cu 

putinţă să înţeleg maiestatea lui Dumnezeu sau, ca s-o numesc 

ca dumnezeiescul David, măreţia 83 Lui care se vede în făpturile 

Lui şi în cele întemeiate şi guvernate de El. Căci spatele lui 

Dumnezeu îl alcătuiesc lucrurile care, deşi aşezate înapoia Lui, 

ne arată existenţa Lui, după cum umbrele şi chipurile soarelui, 

reflectate în ape, arată vederilor stricate soarele, de vreme ce nu 

pot să-l privească drept, căci puritatea luminii lui copleşeşte 

vederea 84 . 

76 

Cânt. 2, 15. 

77 

Lev. 11; Deut. 14. 

78 

Ieş. 24, 12. 

79 

Ieş. 32, 15. 

80 

Ieş. 33, 23: adică lucrurile create, numite aici „Spatele lui Dumnezeu” în opoziţie cu 

„Faţa lui Dumnezeu”, sau Dumnezeirea în Sine, care ne rămâne necunoscută. 

81 

Evr. 9, 3. 

82 

Ieş. 25, 20; 26, 31; Iez. 28, 14, 16. 

83 

Ps. 8, 2; Ps. 111, 3. 

84 Aceeaşi imagine din Platon, despre care a fost vorba la nota 2. 

35

În felul acesta deci ai să vorbeşti despre Dumnezeu, de ai fi 

tu Moisi şi Dumnezeul lui Faraon 85 , şi de ai merge până la al 

treilea cer, după Pavel 86 , şi de ai auzi cuvinte negrăite şi chiar de 

ai fi mai presus de el, învrednicit de vreun scaun şi rang 87 

îngeresc sau arhanghelicesc. Căci să presupunem că ar exista 

un lucru cu desăvârşire ceresc şi chiar mai presus de ceruri şi 

mult mai înalt în privinţa naturii, decât noi şi mai aproape de 

Dumnezeu decât noi, ei bine, lucrul acela ar fi cu mult mai mult 

mai departe de Dumnezeu şi de desăvârşita lui înţelegere, decât 

este mai presus de firea noastră alcătuită, umilă şi aplecată spre 

pământ. 

IV 

Trebuie deci să începem iarăşi în felul acesta. 

A înţelege cu mintea pe Dumnezeu, este lucru greu; a spune 

însă ce este El, este cu neputinţă, cum cu înţelepciune a spus-o 

unul din teologii elinilor 88 , nu fără meşteşugire, pare-mi-se, 

pentru ca să pară atât că a înţeles cu mintea pe Dumnezeu, prin 

faptul că a spus că este greu de înţeles, cât şi pentru ca să scape 

de dovedirea că L-a înţeles, afirmând că nu se poate spune ce 

este El. 

După socotinţa mea însă, a spune ce este Dumnezeu, este 

cu neputinţă, iar a-L înţelege cu mintea este şi mai cu neputinţă. 

Căci lucrul înţeles cu mintea ar putea să-l arate poate vreun 

cuvânt, dacă nu îndeajuns, măcar întunecat, omului care nu are 

auzul cu desăvârşire stricat şi înţelegerea zăbavnică. A înţelege 

însă cu mintea un atât de mare lucru, este absolut cu neputinţă 

şi de neizbutit, nu numai pentru cei nepăsători şi aplecaţi spre 

pământ dar şi pentru cei cu minte foarte înaltă şi foarte iubitori 

de Dumnezeu şi deopotrivă pentru toată firea născută şi pentru 

cei înaintea cărora se ridică, în faţa înţelegerii desăvârşite a 

adevărului, întunericul şi desişul cărnii 89 . Şi nu ştiu dacă lucrul 

85 

Ieş. 7, 1. 

86 

II Cor. 12, 2. 

87 

Aici se referă la ierarhia cerească, dispusă în triade şi ranguri, cum se vede în cap. V 

la Sf. Dionisie Areopagitul. 

88 

Este vorba de Platon (Timaeus), care într-un pasaj redat de Tullius (Lib. De 

Universitate), spune: „Este greu să-l descoperim pe acela care este ca şi un părinte al 

universului şi chiar dacă l-am descoperi, nu este îngăduit să fie arătat vulgului”. (Migne, 

nota respectivă, vol. 46 seria gr.) 

89 

Expresiile „întuneric corporal” şi „desiş carnal” sunt frecvente în patristică, când este 

vorba de cuprinderea lui Dumnezeu cu mintea. Oricât de ridicată ar fi cugetarea şi 

înţelegerea omenească, ea nu se poate desface şi nici dispensa de imaginile lucrurilor 

corporale şi de comparaţia cu cele omeneşti, deşi comparaţia ar trebui făcută între 

lucruri care aparţin aceluiaşi gen. 

36

acesta nu este cu neputinţă chiar şi pentru naturile mai înalte şi 

înţelegătoare 90 , care, din pricină că sunt aproape de Dumnezeu 

şi luminate de întreaga Lui lumina, poate că şi-ar lumina 

înţelegerea, dacă nu deplin, cel puţin mai desăvârşit şi mai 

temeinic decât noi, şi fiecare din aceste naturi şi-ar lumina 

înţelegerea una mai deplin decât alta, după analogia tagmei. 

V 

Aici să se oprească deci consideraţia aceasta. 

După socotinţa noastră însă, nu numai pacea lui 

Dumnezeu, nu numai cele câte sunt rezervate drepţilor în 

dumnezeieştile făgăduinţe, care nu pot fi văzute cu ochii, nici 

auzite cu urechile, nici contemplate de minte 91 în o parte cât de 

mică măcar, nu numai întreaga şi amănunţita înţelegere a 

creaţiei (căci fii sigur că şi când este vorba de înţelegerea ei, nu-i 

ai decât umbrele, când auzi spunându-se: „Voi vedea cerurile, 

lucru al degetelor Tale, luna şi stelele” 92 şi legea neînfrântă pusă 

în ele, în înţelesul că nu le vede acum, dar că va fi o vreme când 

le va vedea), nu numai toate câte copleşesc orice minte şi 

înţelegere 93 , ci cu mult mai mult decât acestea este neînţeleasă şi 

nepricepută natura care este mai presus de ele şi din care vin 

ele; neînţeleasă şi nepricepută, vreau să spun, nu în ce priveşte 

existenţa ei, ci în ceea ce este în sine natura aceasta 94 . Căci nu 

este deşartă predicarea 95 şi nici zadarnică credinţa noastră şi nu 

acest lucru îl învăţăm noi (să nu ne iei iarăşi prudenţa drept 

început de ateism şi de calomnie şi să te repezi asupra noastră, 

sub pretext că ne-am recunoaşte neştiinţa). Căci este o foarte 

mare deosebire între a fi convins de existenţa unui lucru şi a şti 

ce este acel lucru în sine. 

VI 

Căci învăţător al existenţei lui Dumnezeu şi al cauzei 

creatoare 96 şi atotcuprinzătoare, avem şi văzul şi legea 

naturală 97 ; vederea, îndreptându-se spre cele văzute şi bine 

90 

Adică îngerii. 

91 

I Cor. 2, 9; citând pe Is. 64, 3. 

92 

Ps. 8, 4. 

93 

Filip. 4, 9. 

94 

Distincţia făcută aici este esenţială şi ea este repetată în cuvintele de la sfârşitul 

capitolului de faţă, subliniind că una este să fii convins de existenţa lui Dumnezeu, lucru 

pe care raţiunea îl cere şi îl admite ca pe ceva absolut necesar, şi alta este să ştii ce 

este Dumnezeu în sinea Lui. 

95 

I Cor. 15, 14, 17. 

96 

Col. 1, 16-17. 

97 

Aici şi în alte capitole următoare, Sf. Grigorie de Nazianz face o strălucită formulare a 

argumentării cosmologice. Aici şi în alte capitole (XVI, XXII...) vorbeşte despre legea 

37

temeinicite şi care merg şi care, ca să zic aşa, se mişcă şi se 

poartă fără mişcare, iar legea naturală deducând, pe cale 

raţională, din cele văzute şi rânduite, pe Creatorul lor 98 . Căci 

cum ar fi putut lua fiinţă acest univers, sau cum s-ar fi 

menţinut el la un loc, dacă Dumnezeu nu le-ar fi adus la 

existenţă pe toate şi nu le-ar ţine împreună Căci nici atunci 

când cineva vede o chitară prea frumos lucrată, cum şi armonia 

şi buna ei întocmire şi când ascultă sunetul coardelor ei, nu se 

va gândi la altceva decât la făcătorul ei şi la cel care cântă din ea 

şi către el va alerga cu gândul, chiar dacă întâmplător ar fi 

necunoscut privirilor lui 99 . Tot aşa ne este cunoscută şi nouă 

cauza creatoare şi mişcătoare şi conservatoare a celor făcute, 

chiar dacă nu este înţeleasă de mintea noastră şi este foarte 

lipsit de judecată cel care nu înaintează până la aceste cauze şi 

care nu urmează de buna lui voie şi dovezilor din natură. 

Dar nu înseamnă că lucrul acesta pe care ni l-am închipuit, 

sau pe care ni l-am întruchipat, sau pe care ni l-a schiţat 

raţiunea noastră este Dumnezeu. Iar dacă cineva a ajuns să 

înţeleagă pe Dumnezeu cu mintea cât de cât, care-i este dovada 

Cine a mers aşa de până la marginea înţelepciunii Cine s-a 

învrednicit vreodată de o aşa de mare harismă Cine a deschis 

astfel gura cugetării şi a tras în el Duhul 100 , pentru ca cu 

ajutorul Duhului, care cercetează toate şi care cunoaşte şi 

adâncurile lui Dumnezeu 101 , să cuprindă cu mintea pe 

Dumnezeu şi să nu fie nevoie să păşească mai departe, având 

deja cel mai adânc dorit lucru şi către care zoreşte toată trăirea 

şi cugetarea omului înalt 

VII 

Căci, cam ce vei socoti tu că este Dumnezeirea, dacă dai 

crezare tuturor căilor de înţelegere raţională Sau la ce concluzie 

te va duce raţiunea ta astfel chinuită, o prea filosofule şi prea 

teologule şi peste măsură de fălosule Te va duce cumva la 

concluzia că Dumnezeu este corp Şi în ce fel ar putea fi corp 

Infinitul şi Nemărginitul şi Cel cu desăvârşire lipsit de formă şi 

nepipăit şi nevăzut Sau cumva au şi corpurile aceste însuşiri 

cauzalităţii, despre cauza eficientă, despre legea naturală a finalităţii. Argumentarea 

cosmologică aici, prin expresia, în fond scripturistică (Ieş. 33, 23), „spatele sau cele 

dinapoia lui Dumnezeu”, rămâne clasică. 

98 

Aici argumentarea cosmologică merge paralel cu cea teologică, căutând şi dovedirea 

existenţei unui Dumnezeu personal, nu numai cauză absolută. 

99 

Exemplul cu chitara este cel mai potrivit şi obişnuit pentru proba cosmologică. 

100 

Ps. 118, 131. 

101 I Cor. 2, 10. 

38

Ce exces de gândire! Căci nu aceasta este natura corpurilor. Sau 

Dumnezeu este corp, dar nu are aceste însuşiri Ce desime de 

carne! Ca să nu aibă Dumnezeirea nimic mai mult decât noi 

oamenii! Căci cum am mai putea-o adora, dacă este mărginită 

Sau cum va putea scăpa ea de însuşirea de a fi alcătuită din 

elemente şi de a se reîntoarce în ele, sau şi de a fi distrusă cu 

totul Căci alcătuirea este început de luptă, iar lupta este 

început de dezbinare, iar dezbinarea este început de distrugere, 

iar distrugerea este cu desăvârşire străină de Dumnezeu si de 

natura primă. Nu este prin urmare dezbinare în Dumnezeu, ca 

să nu fie distrugere; nu este în El nici alcătuire, ca să nu fie 

luptă, din această cauză nu este El aici corp, ca să nu fie El 

alcătuire. 

Astfel stabileşte raţiunea, când se ridică de la lucrurile din 

urmă la natura cea dintâi. 

VIII 

Dar cum ar putea fi salvată ideea că Dumnezeu merge prin 

toate şi le umple pe toate 102 , după cum spune Scriptura: „Nu 

umplu Eu cerul şi pământul 103 , zice Domnul” şi locul: „Duhul 

Domnului a umplut lumea întreagă” 104 , dacă pe de o parte 

Dumnezeu ar mărgini un lucru, iar pe de alta ar fi El mărginit de 

un lucru Căci sau Dumnezeu va merge prin universul gol şi 

atunci toate vor pieri, ca astfel să fie batjocorit Dumnezeu, atât 

pentru că ar fi corp, cât şi pentru că nu ar mai avea sub 

stăpânire toate câte le-a făcut El; sau Dumnezeu va fi un corp 

între alte corpuri, ceea ce este cu neputinţă; sau se va întreţese 

cu lucrurile şi li se va împotrivi, cum se amestecă între ele 

lichidele şi atunci se va întâmpla ca pe un corp să-l taie El, iar 

de altul să fie tăiat El, lucru şi mai absurd decât atomii 

epicureilor 105 . Şi astfel ni se va nărui şi nu va mai avea 

consistenţă şi nici vreo temeinicie discuţia despre corporalitatea 

lui Dumnezeu. 

Dacă însă vom spune că Dumnezeu este nematerial, daca 

vom spune că este a cincea stihie, cum au crezut unii 106 , stihie 

caresieşi poartă mişcarea în cerc, să zicem dar că este 

nematerial şi a cincea stihie şi chiar necorporal, dacă vor ei aşa, 

potrivit cu libera mişcare şi închipuire a raţiunii lor; căci acum 

102 

Vezi Înţel. 7, 24. 

103 

Ier. 23, 24. 

104 

Înţel. 1, 7. 

105 

I Tim. 1, 7. 

106 

Aristotel învăţa că pe lângă cele patru stihii (pământul, apa, aerul şi focul) mai există 

şi o a cincea, cerul, care şi el este tot material (Elias, Migne, nota respectivă). 

39

nu-mi voi îndrepta întru nimic privirile asupra acestor socotinţe. 

Dar în ce fel va fi Dumnezeu unul dintre lucrurile ce se mişcă şi 

se poartă în spaţiu, ca să nu mai amintesc de insulta care I se 

aduce, dacă Creatorul este socotit că se mişcă deopotrivă cu cele 

create de El şi Cel care poartă lucrurile cu lucrurile pe care le 

poartă, presupunând că vor admite şi ipoteza aceasta Ce este 

însă cel care pune în mişcare universul Şi iarăşi pe acesta la 

rândul lui cine-l pune în mişcare Şi pe acesta iarăşi cine Şi 

aşa la infinit. 

Cum deci nu este Dumnezeu nicidecum în niciun loc din 

univers, dacă El este unul dintre lucrurile care se poartă în 

spaţiu Iar dacă vor spune că El este altceva în afară de stihia a 

cincea, dacă vor spune că este corp îngeresc, de unde deduc ei 

că îngerii sunt corpuri Şi cum sunt aceste corpuri Şi cu cât 

mai presus de un înger ar putea fi Dumnezeu, El al cărui slujitor 

este îngerul Iar dacă Dumnezeu este mai presus de aceste 

corpuri, din nou ni s-a introdus un roi nemăsurat de corpuri şi 

un abis de flecăreală, care nu poate să se oprească undeva. 

IX 

În felul acesta deci, după socotinţa noastră Dumnezeu nu 

este corp. Căci nici n-a spus aceasta cândva vreunul dintre cei 

însuflati de Dumnezeu, nici n-a primit-o de la alţii şi nici nu este 

din staulul 107 nostru învăţătura aceasta. Rămâne, prin urmare, 

să socotim pe Dumnezeu necorporal. 

Dacă însă este necorporal, însuşirea aceasta a Lui nu este 

un fapt doveditor şi cuprinzător al fiinţei Lui în sine, după cum 

nu explică şi nu este o dovadă a fiinţei lui nici însuşirea de 

nenăscut şi fără de început şi neschimbat şi nestricăcios şi toate 

câte se spun în jurul lui Dumnezeu 108 , sau despre Dumnezeu. 

Căci lui Dumnezeu care Îşi are existenţa în sine, întru cât îi 

arată natura şi ipostaza faptul că nu are început şi nici ieşire din 

Sine şi nici mărginire Dimpotrivă, înţelegerea cu mintea a 

întregii fiinţe a lui Dumnezeu în sine este lăsată celui care are cu 

adevărat înţelegerea lui Dumnezeu şi care este mai desăvârşit în 

contemplaţie 109 . 

107 

Adică creştinism ortodox. 

108 

Atributele Dumnezeirii nu sunt în legătură cu fiinţa în sine a lui Dumnezeu. Ele nu 

spun ce este Dumnezeu, ci ce nu este. Atributele acestea alcătuiesc teologia negativă 

(apofatică). 

109 

S-ar părea că Sf. Grigorie lasă aici posibilitatea cunoaşterii Dumnezeirii în Sine celor 

care, prin meditaţie şi impasibilitate, au ajuns în vârful vieţii contemplative, am putea 

spune, într-un fel, în afara materiei. În general însă Sf. Grigorie nu admite nici aceasta 

şi nici chiar când e vorba de îngeri. Extazul însă este intuirea Divinităţii dincolo de 

40

Căci, după cum spre a exprima şi indica cutare sau cutare 

fiinţă, despre care se spune că este corp, nu este destul să 

spunem că ea este corp, sau că s-a născut, ci trebuie să spunem 

şi substanţa acestei fiinţe, dacă vrem ca gândirea noastră, în 

acest caz, să fie exprimată pe deplin şi cum trebuie (căci poate fi 

om, sau bou, sau cal fiinţa aceasta corporală şi născută şi 

supusă stricăciunii), tot aşa şi acela care cercetează sârguincios 

natura „Celui ce este”, nici aici, în cazul determinării fiinţei lui 

Dumnezeu, nu se va opri la a spune ce nu este natura lui 

Dumnezeu, ci trebuie ca, pe lângă a spune ce nu este ea, să 

spună şi ce este ea, cu atât mai mult cu cât este mai uşor de 

înţeles cu mintea un singur lucru, decât să le respingem pe 

toate, unul câte unul, ca astfel din înlăturarea a ceea ce nu este 

Dumnezeu şi din adăugarea a ceea ce este El, să poată fi înţeles 

ceea ce cugetăm. 

Cel care spune însă ceea ce nu este un lucru, dar trece sub 

tăcere ceea ce este el, face la fel cu acela care, întrebat cât fac 

cinci ori doi, ar spune că nu fac nici doi, nici trei, nici patru, nici 

cinci, nici douăzeci, nici treizeci, sau, într-un cuvânt, n-ar spune 

niciun număr din cele care sunt înlăuntrul numărului zece, sau 

al multiplelor lui zece, dar n-ar spune că fac zece, şi n-ar 

mulţumi nici mintea aceluia care îi pune această întrebare. Căci 

este cu mult mai uşor şi mai simplu, ca din ceea ce este, să arăţi 

ceea ce nu este un lucru, decât ca, din înlăturarea a ceea ce nu 

este el, să arăţi ceea ce este el. Lucrul acesta, desigur, este 

evident pentru oricine. 

X 

Dar, fiindcă pentru noi Dumnezeirea este necorporală, să 

mergem puţin mai departe cu cercetarea. 

-Oare nu este nicăieri Dumnezeirea, sau este un loc unde 

este ea Căci dacă Dumnezeirea nu este nicăieri, ar putea să ne 

întrebe unul dintre cei peste măsură de iscoditori, cum ar putea 

ea chiar şi să existe Căci ceea ce nu există nu este nicăieri, ceea 

ce nu se află nicăieri poate că nici nu există. Iar dacă 

Dumnezeirea este undeva, Ea există, fără îndoială, fie în univers, 

fie deasupra universului. Dacă este în univers, atunci Ea este 

sau într-o parte a lui, sau pretutindeni în el. Iar dacă este într-o 

parte a universului, Dumnezeirea va fi mărginită de o parte mai 

mică decât universul, iar dacă este pretutindeni în univers, Ea 

marginile cunoaşterii raţionale. Ori la noi oamenii este ştiut că cunoaşterea raţională 

este posibilă numai între limitele raţiunii (vezi, pentru o mai largă documentare, pe 

Arnou R., Le platonisme de Pères, Dict. De Théol. Cathol.) 

41

va fi atunci mărginită de un alt lucru mai mare şi mai întins, 

adică Dumnezeirea, lucrul cuprins, va fi mărginită de 

cuprinzător, dacă va fi nevoie ca universul să fie cuprins de 

univers şi să nu mai fie niciun loc nesupus mărginirii. 

Acestea se petrec cu necesitate, dacă Dumnezeirea este în 

univers. 

-Dar unde era oare Dumnezeirea, mai înainte de a exista 

universul Căci nici această problemă nu ne pune într-o mică 

încurcătură. Dacă însă Dumnezeirea este deasupra universului, 

nu era oare nimic care s-o despartă de univers Unde era lucrul 

care era deasupra universului Şi cum a fost gândit a fi lucrul 

acesta de deasupra universului şi cel dedesubt, de vreme ce nu 

era un hotar care să le taie şi să le despartă Sau trebuie să 

existe cu necesitate ceva mijlociu între ele şi de care este 

mărginit universul şi lucrul de deasupra universului Şi ce 

altceva este lucrul acesta, decât locul de care am fugit Şi încă 

nu spun că lucrul mărginit este neapărat Dumnezeirea şi dacă 

poate fi înţeles cu mintea, căci un fel de mărginire este şi 

înţelegerea ei cu mintea 110 . 

XI 

Din ce cauză am înfăţişat eu aceste lucruri şi mai amănunţit 

poate decât trebuia pentru urechile mulţimii şi după legile 

stilului cuvântărilor care este acum în vigoare, stil care, 

dispreţuind nobleţea şi simplitatea în vorbire, a introdus 

întortochierea şi enigmaticul, ca după fructele lui să se cunoască 

pomul 111 , adică întunericul care pune în mişcare astfel de 

învăţături să se cunoască după întunecimea celor discutate 

Le-am expus, fireşte, nu ca să par şi eu că spun lucruri 

nemaipomenite şi ca să mă arăt tare iscusit în înţelepciune 112 , 

împletind la legături şi dezlegând la lucruri strâns înodate – 

aceasta este, fără îndoială, marea minune a lui Daniel –, ci ca să 

dau în vileag ceea ce, de la început, m-a îndemnat să spun 

cuvântarea. Şi ce anume Să spun că Dumnezeirea nu poate fi 

înţeleasă de mintea omenească şi că nici nu este cu putinţă să 

ne-o închipuim toată câtă este Ea; şi aceasta, nu din pricina 

invidiei Dumnezeirii (căci este departe invidia de natura 

dumnezeiască, ca una care este nepătimitoare şi singură 

110 

Evident, că de am putea cuprinde cu mintea pe Dumnezeu în fiinţa lui pură, El ar fi 

astfel mărginit, fiindcă domeniul raţiunii este limitat în cuprinsul celor de faţă. 

111 

Mat. 7, 20. 

112 Dan. 5, 11. 

42

ună 113 , şi stăpână şi mai cu seamă faţă de lucrul cel mai de 

cinste dintre creaturile ei; căci ce este mai de cinste pentru 

Cuvântul, decât creaturile înzestrate cu raţiune fiindcă şi faptul 

însuşi de a fi ele aduse la existenţă este culme a bunătăţii 

Dumnezeirii), nici pentru că Dumnezeirea ar vrea cinstirea Ei 

însăşi şi slava celui desăvârşit, ca din faptul că nu se poate 

ajunge la cunoaşterea Ei să aibă cinstire şi adorare. Căci această 

socotinţă este cu desăvârşire sofistică şi străină, şi nu numai de 

Dumnezeu zic, dar chiar şi de un om de o cinste şi bunătate 

potrivită şi de o conştiinţă dreaptă, de vreme ce împiedică pe alţii 

săsieşi procure întâietatea. 

XII 

Dar dacă şi din alte cauze nu poate fi Dumnezeirea cuprinsă 

cu mintea, ar putea şti aceasta cei care sunt mai aproape de 

Dumnezeu şi văzători şi contemplatori ai nepătrunselor Lui 

judecăţi, dacă sunt vreunii care au ajuns la o atât de mare 

virtute şi care umblă pe urmele abisului 114 , cum se spune. 

După cât am putut pătrunde deci cu mintea, noi care cu 

mici măsuri măsurăm lucrurile greu de contemplat, greutatea 

acestei dobândiri a înţelegerii lui Dumnezeu se mai întâmplă 

poate din următoarele pricini: ca nu cumva prin uşurinţa 

dobândirii, să fie uşoară şi pierderea lucrului dobândit, căci ceea 

ce s-a dobândit prin muncă, este ţinut mai multă vreme; ceea ce 

s-a dobândit cu uşurinţă, se şi aruncă foarte repede ca un lucru 

care poate fi iarăşi cu uşurinţă dobândit şi astfel greutatea 

dobândirii binefacerii se transformă în binefacere, cel puţin 

pentru cei ce au minte; pe de altă parte, poate că lucrul acesta 

se întâmplă aşa, ca nu cumva şi noi, mândrindu-ne că suntem 

umpluţi de toată acea lumină în faţa Domnului Atotputernic 115 , 

să păţim la fel cu Lucifer 116 care a căzut şi să cădem din pricina 

îngâmfării, căderea cea mai de plâns dintre căderi; în sfârşit, se 

întâmplă astfel, poate pentru ca cei care s-au curăţit aici şi care 

stăruiesc cu încordare să dobândească lucrul dorit, să aibă de 

acolo o răsplată mare, pentru străduinţa şi pentru viaţa lor 

strălucită. 

Din această pricină se ridică între noi şi Dumnezeu 

întunericul acesta corporal 117 , ca în vremea de demult norul 

113 

Vezi şi Platon, Timaeus, p. 29, E. 

114 

Iov 38, 16. 

115 

Iov 15, 25. 

116 

Is. 14, 12-14. 

117 

O splendidă comparaţie: după cum norul ascunde lumina puternic strălucitoare a 

soarelui, la fel şi carnea pune nor în faţa minţii, împiedicând lumina să vadă Lumina. 

43

acela între egipteni şi evrei 118 . Şi poate că acesta este întunericul 

pe care l-a pus Dumnezeu drept ascunzătoare a Lui 119 , anume 

desimea noastră carnală, din pricina căreia puţini sunt cei 

care-L întrevăd şi încă puţin. 

Despre lucrul acesta să filosofeze deci aceia pe care îi 

preocupă şi să urce cât mai sus pe scara cugetării. Pentru noi 

însă, care suntem legaţi cu lanţurile pământului, cum spune 

dumnezeiescul Ieremia, şi care suntem învăluiţi de grosimea 

carnală, ştiut să fie acest lucru, că după cum este cu neputinţă 

ca cineva săsieşi depăşească umbra sa, oricât şi-ar grăbi pasul, 

căci umbra i-o ia înainte întotdeauna, în măsura în care este 

ajunsă, sau să se apropie privirea de lucrurile văzute, fără 

mijlocirea aerului şi luminii, sau ca natura înotătoare să alunece 

în afara apelor 120 , la fel este cu neputinţă celor care sunt în 

corpuri să se unească cu desăvârşire cu cele cugetate de minte, 

fără intermediul celor corporale. 

Căci întotdeauna se va strecura în cugetare ceva din cele ale 

noastre corporale, chiar dacă spiritul, îndepărtându-se de cele 

văzute cât mai mult şi concentrându-se în sine, îşi va propune 

să se ocupe cu lucruri înrudite cu el şi nevăzute. 

Vei cunoaşte însă acest adevăr astfel. 

XIII 

Însele noţiunile de: duh şi foc 121 şi lumină şi iubire şi 

înţelepciune şi dreptate şi minte şi cuvânt şi altele de felul 

acesta, nu sunt ele denumirile pe care le dăm noi primei 

naturi 122 Dar cum Vei concepe tu un duh fără mişcare şi fără 

risipire Sau un foc în afara materiei şi a mişcării în sus şi fără 

culoare şi înfăţişare proprie Sau o lumină neamestecată cu 

aerul şi despărţită de cel care îi este ca un născător şi 

luminător Iar mintea cum vei concepe-o. Nu pe cea care se 

găseşte în cineva şi ale cărei mişcări sunt cugetările, 

neexprimate, sau exprimate Şi ce fel de cuvânt vei concepe în 

afară de cel care stă liniştit în noi, sau care se răspândeşte Căci 

stau în cumpănă să spun care se destramă. Iar dacă vei concepe 

şi o înţelepciune, ce înţelepciune vei concepe, în afară de cea 

(Migne, nota respectivă) 

118 

Ieş. 14, 20. 

119 

Ps. 17, 13. 

120 

Vezi Omilia 7 la Hexaimeron a Sfântului Vasile cel Mare. 

121 

Vezi Deut. 4, 12, 24; 9, 3; Ieş. 19, 18. 

122 

Adică denumiri date de noi lui Dumnezeu, care însă nu-i exprimă fiinţa, ca unele 

care nu se pot desprinde de ordinea materială în care se poartă cugetarea omenească. 

44

care este o dispoziţie naturală a sufletului şi care se manifestă în 

contemplaţii, fie dumnezeieşti, fie omeneşti Şi dreptatea şi 

iubirea nu le vei concepe ca pe nişte dispoziţii sufleteşti lăudate, 

dreptatea ca vrăjmaşa nedreptăţii, iar iubirea ca vrăjmaşa urii şi 

care se încordează şi se slăbesc şi care se produc şi care dispar 

şi care ne fac şi ne schimbă cu desăvârşire, cum schimbă 

culorile corpurile Sau trebuie ca, îndepărtându-ne de aceste 

denumiri, să privim Dumnezeirea însăşi în Sine, atât cât este cu 

putinţă, adunând din aceste imagini o închipuire a ei parţială 

Care este deci mijlocul de a ne face din aceste lucruri o imagine 

a Dumnezeirii, imagine care să nu se identifice cu aceste 

lucruri Sau cum ar putea să fie toate aceste lucruri şi fiecare 

dintre acestea, în mod desăvârşit, Unimea care, prin natura Ei, 

este necompusă şi neasemănată 

Astfel se trudeşte mintea noastră să se ridice peste cele 

corporale şi să se întreţină cu cele necorporale în starea lor 

pură, cât timp speculează cu propria-i slăbiciune, cele peste 

puterea ei. Fiindcă după Dumnezeu şi după prima cauză tinde 

toată firea raţională, dar ca să-L înţeleagă nu este în stare, 

pentru pricinile pe care le-am expus. Şi, obosită de această 

dorinţă aprinsă şi agitată parcă de ea şi neputând să suporte 

această pedeapsă, face o a doua plutire, fie ca să privească spre 

cele văzute şi săsieşi facă un Dumnezeu din vreuna din acestea, 

rău sfătuită fiind, desigur (căci ce lucru dintre cele pe care le 

vede ea este mai înalt şi mai dumnezeiesc decât ea care le vede, 

şi cu cât este mai înalt şi mai dumnezeiesc lucrul acela, pentru 

ca ea să fie adoratoare, iar lucrul ales să fie adorat), fie ca prin 

frumuseţea şi buna rânduială a celor văzute să cunoască pe 

Dumnezeu şi să ia vederea drept călăuză spre cele mai presus de 

vedere, dar să nu fie păgubit Dumnezeu, din pricina măreţiei 

celor văzute. 

XIV 

De aici pornind, unii au adorat 123 soarele, alţii luna, alţii 

spuza stelelor, alţii însuşi cerul cu toate acestea la un loc, cărora 

le-au atribuit conducerea universului, după calitatea sau 

cantitatea mişcării lor: alţii au adorat însă stihiile (pământ, apă, 

aer, foc), din pricina folosinţei lor, fără de care stihii nu este 

posibil să dăinuiască viaţa omenească; alţii, în sfârşit, au adorat 

orice lucru, la întâmplare, dintre cele văzute, consacrând drept 

zei pe cele mai frumoase lucruri pe care le vedeau. Sunt apoi 

unii care au adorat şi statui şi plăsmuiri de mâini omeneşti mai 

123 Înţel. 13-14. 

45

întâi pe ale celor de aproape ai lor, anume cei care erau mai 

pătimaşi şi mai supuşi celor corporale şi care cinsteau prin 

ridicări de monumente pe cei plecaţi din viaţă 124 ; apoi au adorat 

şi chipurile străinilor, anume aceia care au trăit după primii 

adoratori şi departe în timp de ei, din pricina necunoaşterii 

primei naturi şi din pricina urmării cinstirii primite pe calea 

tradiţiei, ca legiuită şi necesară. Fiindcă obiceiul consacrat în 

timp a fost socotit lege. Mai socotesc eu că unii, adorând puterea 

unui om şi lăudându-i vânjoşia corporală şi admirându-i 

frumuseţea, cu timpul au făcut Dumnezeu pe omul cinstit de ei, 

mai adăugând aici şi un mit, drept ajutor al rătăcirii. 

XV 

Iar cei mai pătimaşi dintre ei au socotit zei şi patimile, sau 

au cinstit, sub denumirea de zei, mânia şi omorul şi nelegiuirea 

şi beţia, şi nu ştiu mai ce la fel cu acestea, negăsind nici prin 

acestea o frumoasă şi dreaptă apărare a propriilor lor păcate. Şi 

pe unii dintre aceşti zei i-au lăsat jos, pe alţii i-au ascuns sub 

pământ, singurul lucru cuminte pe care l-au făcut, iar pe alţii 

i-au suit în cer. Ce ridicolă împărţire de tărâmuri! Apoi, punând 

fiecărei plăsmuiri un nume de zeu sau demon, după puterea şi 

autonomia rătăcirii, şi ridicându-le statui spre amintire, statui a 

căror momeală era şi costisitoare, prin sânge şi grăsimi de jertfe, 

ba chiar sunt unii care au socotit că îi cinstesc prin fapte prea 

urâte, prin deliruri şi ucideri de oameni. Căci aşa se cuvenea să 

fie şi cinstirea unor astfel de zei. Şi încă s-au batjocorit pe ei 

înşişi, prin adorarea de păsări şi de patrupede şi de târâtoare 125 

şi dintre acestea pe cele mai urâte şi mai de râs, atribuindu-le 

slava lui Dumnezeu, încât să nu fie uşor să judeci, ce trebuie 

mai degrab dispreţuit, adoratorii sau adoraţii. Dar poate chiar 

mult mai mult trebuie să dispreţuim pe adoratori, fiindcă deşi 

au fost înzestraţi cu o natură raţională şi au primit şi harul lui 

Dumnezeu, au înfăţişat răul ca lucrul cel mai bun. Şi vicleşugul 

acesta este uneltirea celui rău, care s-a folosit de lucrul bun în 

vederea unui lucru rău 126 , cum sunt multe dintre lucrările lui 

rele. Căci punând el stăpânire pe dorinţa lor fierbinte, care 

rătăcea după căutarea lui Dumnezeu, pentru ca săsieşi 

acapareze sieşi puterea şi să fure dorinţa lor, ca şi cum ar fi dus 

124 

Înţel. 14, 15. 

125 

Rom. 1, 23; Înţel. 11, 15. 

126 

Lumea, prin contemplarea ordinii, frumuseţii şi utilităţii celor din univers, în loc să se 

ridice pe calea acestora la raţiunea necesităţii existenţei lui Dumnezeu, a ajuns să 

adore creaturile, făcând deci dintr-un lucru bun un lucru rău, prin insultarea Creatorului, 

pus în rând cu creaturile, şi prin înşelarea proprie. 

46

de mână pe un om orb, care doreşte un drum oarecare, i-a 

aruncat pe fiecare în câte o parte a aceleiaşi prăpăstii şi i-a 

risipit în golul fără de fund al morţii şi pierzării. 

XVI 

Astfel de oameni au făcut deci astfel de fapte. 

Pe noi însă, care ardeam de dorul lui Dumnezeu şi care nu 

sufeream lipsa existenţei unui conducător şi chivernisitor al 

universului, luându-ne în primire raţiunea noastră, apoi 

oprindu-se la lucrurile văzute şi stăruind asupra celor create de 

la început, nu s-a oprit nici la ele – căci nu era în firea raţiunii 

să atribuie conducerea universului lucrurilor deopotrivă cu noi 

supuse simţurilor şi prin acestea ea ne duce la cauza care este 

deasupra lor şi prin care le prisoseşte existenţa 127 . 

Căci care este fiinţa care a rânduit cele cereşti şi cele 

pământeşti şi pe cele câte umblă prin aer şi pe sub apă şi mai 

ales pe cele care sunt mai înainte de acestea: cerul şi pământul 

şi aerul şi natura apei Cine a amestecat şi cine a împărţit 

aceste lucruri Care le este comunitatea, înrudirea naturală şi 

conglăsuirea lor între ele Căci laud pe cel care a spus aceasta, 

chiar dacă este străin de noi 128 . Cine este cel care a pus în 

mişcare aceste lucruri şi care conduce mişcarea continuă şi 

neîmpiedicată Nu este oare artistul care le-a făcut şi care le-a 

pus tuturor o lege, după care se poartă universul şi se conduce 

spre scopul lui ultim Dar cine este Artistul care le-a făcut Nu 

este oare cel care le-a făcut şi care le aduce la existenţă Căci, 

evident, nu trebuie să punem pe seama întâmplării o atât de 

mare putere. Căci să admitem că existenţa lor se datorează 

întâmplării. Cui se datorează însă rânduirea lor Dar, de vreţi, 

s-o atribuim şi pe aceasta tot întâmplării. Cui se datorează 

păstrarea şi păzirea acestor lucruri după legile după care şi-au 

luat fiinţă mai întâi Se datorează ea cuiva, sau întâmplării 

Cuiva, desigur, nu întâmplării. 

Dar ce altceva este acest „cineva” dacă nu Dumnezeu 

Astfel ne-a dus, de la cele văzute, la Dumnezeu, raţiunea 

care porneşte din Dumnezeu şi care este înnăscută în toţi şi care 

este prima lege în noi şi care este legată de toţi. 

Şi să spunem deci începând iarăşi. 

XVII 

127 

Aici este vorba de raţiunea iluminată de harul lui Dumnezeu, reabilitată prin revelaţia 

creştină. 

128 

Se crede că aluzia de aici este făcută la Platon, în Timaeus, p. 85, A şi De legg. X, p. 

897, C. 

47

Ce este Dumnezeu, după natura şi fiinţa Lui, nici n-a 

descoperit vreodată vreun om şi, sigur, nu este cu putinţă să 

descopere. Dar, dacă va descoperi cândva cineva ce este 

Dumnezeu, să cerceteze şi să filosofeze despre aceasta cei care 

vor. Ce este Dumnezeu, va descoperi însă cineva, după socotinţa 

mea, atunci când această facultate asemenea Lui şi 

dumnezeiască, mintea şi raţiunea noastră, se va fi unit cu Acela 

cu care este înrudită din natură, şi când chipul va fi ajuns la 

Chipul, la modelul lui 129 , de a cărui fierbinte dorinţă este 

stăpânit acum. Şi mi se pare că este o vorbă foarte înţeleaptă a 

spune că vom cunoaşte cândva, cât am fost cunoscuţi noi 130 . 

Dar că în timpul de faţă, tot ceea ce ajunge la noi, este o 

mică emanaţie a Dumnezeirii şi un fel de mică licărire a unei 

mari lumini. Astfel că, chiar dacă cineva a cunoscut pe 

Dumnezeu, sau a mărturisit că L-a cunoscut, într-atât L-a 

cunoscut, încât să pară că este mai asemănător luminii decât 

altul care nu este deopotrivă de luminos cu el. Şi această 

întrecere în a cunoaşte pe Dumnezeu, a fost socotită de unii 

cunoaştere desăvârşită a Lui, dar nu a fost cunoaştere în 

realitate, ci în comparaţie cu puterea de cunoaştere a semenilor 

lor. 

XVIII 

Din această pricină, Enos a nădăjduit 131 că va putea să 

cheme pe Domnul. Nădejde era acest gând virtuos al sufletului 

lui, şi nădejde nu de a cunoaşte pe Dumnezeu, ci nădejde de a 

chema pe Dumnezeu. Enoh a fost mutat de la noi de 

Dumnezeu 132 dar nu este limpede dacă înţelesese cu mintea 

natura lui Dumnezeu, sau dacă avea s-o înţeleagă. Iar pentru 

Noe, căruia i s-a încredinţat de Dumnezeu să scape de la înecul 

apelor întreaga lume 133 , sau seminţiile lumii, cu ajutorul unui 

lemn mic, care scapă de la înec 134 , frumos lucru i-a fost 

învrednicirea de a fi plăcut lui Dumnezeu 135 . Avraam, marele 

129 

Raţiunea omenească este de natură divină. Prin urmare, este posibilă cunoaşterea 

raţională a lui Dumnezeu, raţiunea noastră sau „tipul” având proprietatea naturală de a 

se ridica la „arhetipul” ei, chiar dacă, cum zice mai jos Sf. Grigorie (cap. XXI), încercăm 

să cuprindem cu mintea pe Dumnezeu în timp ce ne stau piedică în calea raţiunii 

simţurile şi întunericul carnal, întocmai ca cineva care cu un instrument mic încearcă să 

facă un lucru mare. 

130 

I Cor. 13, 12. 

131 

Fac. 4, 26. 

132 

Fac. 5, 24. 

133 

Fac. 6, 13. 

134 Fac. 7, 1. 

48

patriarh, s-a făcut drept prin credinţă 136 şi jertfeşte o jertfă 

neobişnuită şi preînchipuitoare a jertfei celei mari 137 . Pe 

Dumnezeu însă, el nu l-a văzut ca Dumnezeu, ci L-a hrănit ca 

pe un om 138 şi a fost lăudat că a venerat atât cât a înţeles el cu 

mintea. Iacob, la rându-i, a avut vedenia unei scări înalte şi a 

urcării de îngeri pe ea şi unge în chip mistic un stâlp de 

piatră 139 , poate ca să însemneze prin aceasta piatra cea unsă 

pentru noi, şi dă unui loc numirea de casa lui Dumnezeu, în 

cinstea vedeniei, şi se luptă piept la piept cu Dumnezeu ca cu un 

om 140 , luptă care la un moment oarecare este fie lupta lui 

Dumnezeu cu un om, fie poate comparaţie a virtuţii omeneşti 

faţă de Dumnezeu, şi poartă pe corp semnele luptei 141 care arată 

învingerea naturii născute şi ia drept răsplată pentru evlavia sa 

schimbarea numelui, fiind numit după aceea, în loc de Iacob, 

Israel 142 , luând deci numele acesta mare şi cinstit. În ce priveşte 

cunoaşterea lui Dumnezeu, nici el, nici altul mai presus de el, 

dintre cele douăsprezece seminţii, al căror părinte era, nu s-a 

putut făli, până în ziua de azi, că a înţeles cu mintea natura sau 

vederea întreagă a lui Dumnezeu. 

XIX 

Lui Ilie însă, nu vreun vânt puternic, şi nici vreun foc, şi nici 

vreun cutremur de pământ, cum auzi că spune istoria, ci o mică 

adiere de vânt i-a descris, în umbră 143 , prezenţa lui Dumnezeu, 

şi nu natura lui. Cărui Ilie Aceluia pe care îl duce spre cer chiar 

un car de foc 144 , arătându-i astfel virtutea lui supraomenească. 

Dar de Manoe judecătorul 145 , mai înainte, şi de Petru ucenicul, 

mai în urmă, cum de nu te-ai minunat De unul, fiindcă nici 

măcar nu a putut să sufere vederea lui Dumnezeu care îi 

apăruse, şi care, din această pricină, a spus: „Suntem pierduţi, 

135 

Lui Noe i s-a încredinţat să scape de înec seminţele lumii, pentru vrednicia lui 

morală, el singur fiind găsit drept şi plecat lui Dumnezeu. Aceasta a fost singura lui 

satisfacţie sufletească şi trecere la Dumnezeu, şi nu faptul că ar fi văzut pe Dumnezeu 

(Fac. 7, 1), cu toate că umbla cu Dumnezeu (Fac. 7, 9). 

136 

Fac. 15, 6; Rom. 4, 3. 

137 

Fac. 22, 2... 

138 

Fac. 18, 1... 

139 

Fac. 28, 11-16. 

140 

Fac. 32, 25. 

141 

Fac. 32, 26. 

142 

Fac. 32, 28-29. 

143 

III Reg. 19, 11... 

144 

IV Reg. 2, 11. 

145 

Jud. 13, 2. 

49

femeie, am văzut pe Dumnezeu” 146 , în sensul că de oameni nu 

poate fi cuprinsă nici arătarea lui Dumnezeu, nici natura Lui; de 

altul fiindcă nu a îngăduit chiar lui Hristos 147 pe care-L privea cu 

ochii să rămână în corabie şi, din această pricină L-a poftit să 

plece. Şi totuşi Petru era mai aprins decât ceilalţi de dorinţa 

cunoaşterii lui Hristos, şi de aceea este socotit el fericit 148 şi i se 

încredinţează lucrurile cele mai mari. Dar ce-ai spune despre 

Isaia şi despre Iezechiel, văzătorul lucrurilor celor mai mari şi 

despre ceilalţi profeţi Dintre aceştia, unul, Isaia, a văzut pe 

Domnul Savaot şezând pe tronul slavei şi înconjurat şi lăudat şi 

acoperit de Serafimii cu câte şase aripi şi pe sine curăţindu-se 

cu cărbune aprins şi pregătindu-se pentru profeţie 149 ; altul, 

Iezechiel, descrie şi carul lui Dumnezeu, adică Heruvimii şi 

tronul mai presus de ei şi tăria mai presus de el şi pe cel care i 

s-a arătat în tărie şi unele glasuri de îndemnuri şi fapte 150 şi 

acestea erau, fie vreo vedenie de ziuă, posibilă de intuit numai 

de către cei sfinţi, fie vreo vedenie neînşelătoare din vremea 

nopţii, fie vreo închipuire a minţii, care stă de faţă cu cele 

viitoare, ca şi când ar fi prezente, fie altfel de chip de profeţie 

negrăit, n-aş putea spune. Dar ştie Dumnezeul profeţilor şi cei în 

care lucrează astfel de puteri. Numai că nici aceştia despre care 

vorbim, nici vreun altul de aceeaşi condiţie cu ei, n-a stat în faţa 

substanţei şi fiinţei Domnului 151 , după cum stă scris, nici n-a 

văzut sau a destăinuit altora natura lui Dumnezeu. 

XX 

Iar dacă i-ar fi fost îngăduită lui Pavel destăinuirea 

lucrurilor pe care le avea cel de al treilea cer 152 şi înaintarea 

până la ele, sau ridicarea, sau înălţarea, poate că am şti ceva 

mai mult despre Dumnezeu, dacă cumva cunoaşterea lui 

Dumnezeu ar fi fost taina răpirii lui. Dar fiindcă acele lucruri nu 

erau de destăinuit, să fie cinstite şi de noi în tăcere. Atât să-l 

146 

Jud. 13, 22. 

147 

Luc. 5, 8. 

148 

Mat. 16, 17. 

149 

Is. 6, 1-7. 

150 

Iez. 1. 

151 

Ier. 23, 18: „Care din ei oare au luat parte la sfatul Domnului şi a văzut şi a ascultat 

cuvântul lui, ca să-l spună” Aici, cum indică nota din Migne, Sfântul Grigorie adaugă 

cuvântul substanţă, fiinţă, esenţă, spre a întări şi a da acest sens cuvântului bază, 

fundament, susţinere, suport. Textul ebraic are cuvântul „sod” adică sfătuire tainică. 

Septuaginta şi Teodoţion traduc cu „substanţă” sau „subzistenţă”; Aquila traduce cu 

„secret”; Simah traduce cu „cuvântare”. Poate că Sfântul Grigorie s-a gândit la aceea că 

la sfat nu poţi sta cu cineva până nu eşti de faţă cu el. 

152 II Cor. 12, 2. 

50

auzim însă pe Pavel spunând, anume că „în parte cunoaştem şi 

în parte profeţim” 153 . Acestea şi altele de felul acesta le 

mărturiseşte cel care nu era un om de rând în privinţa 

cunoaşterii 154 , cel care ameninţă cu probarea lui Hristos care 

vorbeşte în el 155 , le mărturiseşte marele luptător şi dascăl al 

adevărului. Din cauza aceasta nu pune el nici toată cunoaşterea 

de jos mai presus de cele văzute ca în oglinzi şi ghicituri 156 , ca 

una care constă în mici reprezentări ale adevărului. Şi dacă nu 

cumva par unora prea migălos şi lăturalnic, când cercetez 

asemenea lucruri, nici celelalte chestiuni poate nu erau decât 

acestea că nu pot fi acum îmbrăţişate 157 , la care Cuvântul Însuşi 

a făcut aluzie, ca la unele care vor fi purtate cândva şi lămurite, 

şi pe care marele Ioan Înaintemergătorul Cuvântului, marele glas 

al adevărului 158 , le-a stabilit că nu le-ar putea cuprinde cu 

mintea lumea de jos. 

XXI 

Prin urmare, orice adevăr şi orice raţionament cu privire la 

Dumnezeu, este greu de înţeles cu mintea şi greu de contemplat: 

şi e ca şi atunci când ne trudim să facem lucruri mari cu un 

instrument mic, când căutăm să vânăm cu înţelepciunea 

omenească cunoaşterea celor existente şi când ne apropiem de 

cele spirituale cu simţurile, sau nu fără de simţurile de care 

suntem purtaţi încoace şi încolo şi din pricina cărora rătăcim şi 

nu avem posibilitatea ca, apropiindu-ne cu mintea goală de 

lucrurile goale 159 , să păşim mai aproape de adevăr şi să ne 

formăm mintea prin înţelegerea lor. 

Discuţia despre Dumnezeu însă cu cât este mai desăvârşită, 

cu atât ea este mai grea şi ridică mai multe obiecţii şi are 

dezlegări mai anevoioase. Căci orice lucru se ridică în cale, fie el 

chiar foarte scurt, stăvileşte şi împiedică drumul cugetării şi îi 

întrerupe mersul înainte, cum fac cei care trag deodată înapoi cu 

frâul caii care merg înainte şi-i întorc prin smucirea neaşteptată. 

Astfel Solomon, care a prisosit în înţelepciune mai mult decât 

153 

I Cor. 13, 9. 

154 

II Cor. 11, 6. 

155 

II Cor. 13, 3. Mulţi nu credeau spuselor Apostolului, ba chiar era socotit drept 

mincinos. De aceea s-a văzut în situaţia de a argumenta adversarilor credinţei că cele 

spuse de el sunt în realitate cuvintele şi învăţăturile lui Hristos. 

156 

I Cor. 13, 12. 

157 

Ioan 16, 12. 

158 

Aici Sf. Ioan Evanghelistul este confundat cu Sf. Ioan Botezătorul. 

159 

Adică cu mintea goală de orice imagine materială, senzorială, numai aşa putându-se 

ajunge la adevărul suprem. Este şi aici tot influenţa platonică. 

51

toţi cei care au fost înaintea lui şi după el 160 , care avea lărgimea 

inimii drept dar de la Dumnezeu şi o revărsare de contemplare 

mai îmbelşugată decât nisipul, cu cât se afundă mai mult în 

adânc, cu atât se simte cuprins de ameţeală şi face sfârşit al 

înţelepciunii din descoperirea cât de departe a fugit ea de el 161 . 

Pavel, la rându-i, încearcă să se apropie, nu zic de natura lui 

Dumnezeu, căci ştia că lucrul acesta e cu desăvârşire cu 

neputinţă, ci numai de judecăţile lui Dumnezeu 162 . Dar fiindcă 

nu găseşte o ieşire şi nici o oprire a urcării şi nici nu se sfârşeşte 

la vreun ţărm lămurit multa activitate a minţii lui, de vreme ce 

mereu i se năzăreşte în faţă un lucru pe care-l simte că lipseşte, 

ce minune (ca să păţesc şi eu la fel), îşi îngrădeşte cuvântul, din 

cauza spaimei şi numeşte un astfel de lucru şi bogăţie şi adânc 

al lui Dumnezeu şi îşi mărturiseşte neputinţa de a înţelege cu 

mintea judecăţile lui Dumnezeu, strigând aproape la fel cu 

David, care aici numeşte judecăţile lui Dumnezeu adânc fără de 

fund 163 , adânc al cărui fund nu poate fi cuprins nici cu 

măsurătoarea, nici cu simţirea, aici spune că s-a minunat de 

cunoaşterea din el însuşi şi a rânduirii lui şi că s-a temeinicit 

mai mult decât îi îngăduie puterea şi înţelegerea lui însuşi. 

XXII 

Căci, lăsând la o parte pe celelalte, ca să privesc spre mine 

însumi şi spre toată natura şi alcătuirea omenească, ce este 

această amestecare a noastră Ce este mişcarea Cum s-a 

amestecat în noi nemuritorul cu muritorul Cum curg în jos şi 

mă port în sus Cum este mărginit sufletul În ce fel dă el viaţa 

şi se face părtaş al patimii Cum este mintea şi mărginită şi 

nemărginită, rămânând în noi şi mergând peste toate, cu iuţeala 

mişcării şi a curgerii În ce fel este ea împărtăşită de cuvânt şi 

exprimată şi cum merge prin aer şi cum intră prin lucruri Cum 

se întovărăşeşte cu simţurile şi cum se retrage în sine de la ele 

Şi încă înainte de acestea, care era prima plasmă şi constituţia 

noastră în laboratorul naturii Care ne era ultima formă şi 

desăvârşire Care ne era dorinţa de hrană şi împărţirea ei Şi 

cine ne-a dus la primele izvoare şi la cauzele vieţii în mod 

automat Cum se hrăneşte trupul cu mâncăruri şi sufletul cu 

raţiunea Care este atracţia naturii şi raportul natural între 

născători şi născuţi, ca să se ţină ei împreună la un loc prin 

160 

III Reg. 3, 12. 

161 

Eccl. 7, 23-24. 

162 

Rom. 11, 33-34. 

163 Ps. 35, 6. 

52

puterea afecţiunii Cum de sunt chipurile lor stabile şi deosebite 

prin caracterele lor, ale căror proprietăţi, din cauză că sunt atât 

de multe, ne sunt inaccesibile Căci unul pleacă din lume, iar 

altul vine să-i ia locul, întocmai ca în curgerea unui râu, care nu 

stă locului şi care rămâne pe loc totuşi. Multe ai putea filosofa 

încă despre mădularele şi despre părţile corpului omenesc şi 

despre buna potrivire a unora cu altele, care sunt rânduite 

împreună şi deosebite totuşi între ele şi pentru folosinţă şi 

pentru frumuseţe şi care unele au întâietate, iar altele sunt în 

inferioritate, unite şi despărţite, cuprinzătoare şi cuprinse, prin 

legea şi raţiunea naturii. Multe ai putea filosofa despre voci şi 

despre auzuri, în ce fel unele sunt pronunţate prin organele 

vocale, iar celelalte le primesc, prin izbirea şi imprimarea aerului 

de la mijloc. Multe ai putea filosofa despre vedere, care se uneşte 

în chip negrăit cu lucrurile văzute şi care se mişcă numai şi 

deodată cu voinţa şi care are aceleaşi dispoziţii ca şi mintea. 

Căci cu o deopotrivă iuţeală, mintea se amestecă cu cele gândite, 

iar vederea cu cele văzute. Multe ai putea filosofa despre celelalte 

simţuri, care sunt ca nişte receptoare ale impresiilor din afară, 

ce nu pot fi contemplate cu ajutorul raţiunii. Multe ai putea 

filosofa despre repausul din timpul somnului şi despre 

închipuirile venite prin visuri şi despre memorie şi despre 

aducerea aminte şi despre raţiune şi despre mânie şi despre 

dorinţă, şi, într-un cuvânt, despre cele prin câte este condus 

acest mic univers, omul. 

XXIII 

Vrei să-ţi enumăr şi deosebirile dintre celelalte animale şi 

noi şi dintre ele însele, naturile şi naşterile şi creşterile şi 

regiunile şi obiceiurile şi viaţa lor care este parcă cea 

cetăţenească Cum unele trăiesc în turme, iar altele singuratice 

Unele ierbivore, iar altele carnivore Unele furioase, iar altele 

blânde Unele iubitoare de oameni şi cu ei la un loc trăitoare, iar 

altele neîmblânzite şi libere Şi unele parcă mai aproape de 

puterea de a gândi şi învăţa, iar altele cu desăvârşire lipsite de 

raţiune şi învăţătură Unele cu mai multe simţuri, iar altele cu 

mai puţine Unele legate de un loc, iar altele dornice de pribegie 

Unele foarte sprintene, iar altele foarte greoaie Unele 

distingându-se prin mărimea corpului şi prin frumuseţe, sau 

prin vreuna din aceste însuşiri, iar altele foarte mici şi urâte la 

vedere, sau şi una şi alta Unele robuste, iar altele 

neputincioase Unele gata de apărare, iar altele bănuitoare şi 

viclene Unele prevăzătoare, iar altele neprevăzătoare Unele 

53

harnice şi econoame, iar altele cu desăvârşire leneşe şi 

nesinchisitoare de viitor Şi încă înainte de acestea, cum unele 

merg târându-se, iar altele drept Unele iubitoare ale unei 

anumite regiuni a pământului, iar altele complăcându-se în orice 

loc Unele iubitoare de podoabă, iar altele cu desăvârşire lipsite 

de simţământul acesta al împodobirii Şi împreunate şi 

neîmpreunate Şi înfrânate şi dezmăţate Şi născătoare de pui 

mulţi deodată şi fără să nască pui mulţi deodată Şi care trăiesc 

vreme îndelungată şi care trăiesc puţin timp M-ar obosi 

cuvântul, dacă le-aş lua pe fiecare în parte. 

XXIV 

Priveşte-mi cu atenţie şi firea înotătoarelor, care alunecă în 

ape şi care parcă zboară sub natura lichidă, care sorb în tihnă 

aerul mediului lor propriu, iar într-al nostru se găsesc în 

primejdia în care ne-am găsi noi sub ape; priveşte cu atenţie la 

obiceiurile şi la simţirile lor şi la împreunările şi la naşterile şi la 

mărimile şi la frumuseţile şi la preferinţele lor pentru anumite 

regiuni şi la rătăcirile lor, la adunările şi la despărţirile lor şi la 

particularităţile lor puţin asemănătoare cu ale vieţuitoarelor de 

pe uscat, dar ale căror însuşiri şi comune şi individuale sunt 

opuse, şi în înfăţisări şi în numiri. Priveşte cu atenţie şi la 

stolurile şi varietăţile de păsări şi după înfăţişările şi după 

culorile lor, şi ale celor necântătoare şi ale celor cântătoare; şi 

care este explicaţia melodiei acestora şi de la cine vine ea Cine 

este cel care a dat greierului lira din piept şi cântările de pe 

ramuri şi ciripiturile păsărilor, când se pun în mişcare deodată 

cu soarele, umplând de muzică amiezile şi când fac să răsune 

dumbrăvile şi când petrec pe călător cu glasurile lor Cine este 

cel care ţese cântarea împreună cu lebăda, când îşi întinde aripa 

în suflările de vânturi şi face şuierătura melodie Căci nu mai 

vorbesc de vocile forţate şi de cele câte meşteşugesc artele 

împotriva adevărului. De unde se face că păunul, această 

îngâmfată pasăre şi de fel din părţile Midiei, este atât de iubitor 

de frumuseţe şi de cinste (căci îşi şi simte propria-i frumuseţe), 

încât, când vede pe cineva apropiindu-se, sau se făleşte în faţa 

păuniţelor, cum se spune, întinzândusieşi gâtul şi rotindusieşi 

aripa cu lucii aurii şi înstelată, îşi arată, ca pe o scenă de teatru, 

frumuseţea lui iubitorilor lui Dumnezeiasca Scriptură admiră 

într-adevăr şi înţelepciunea femeilor în ţesături, zicând: „Cine a 

dat femeilor priceperea la ţesături şi ştiinţa broderiilor” Această 

însuşire aparţine unei fiinţe înzestrate cu raţiune şi prisositoare 

în înţelepciune şi care merge până la cele cereşti. 

54

XXV 

Iar tu admiră-mi şi inteligenţa naturală a necuvântătoarelor, 

şi, dacă este cu putinţă, arată-mi cauzele ei. Cum şi-au pregătit 

păsările cuiburi şi în pietre şi în copaci şi în acoperişuri, cu grijă 

pregătite atât în ce priveşte siguranţa, cât şi în ce priveşte 

frumuseţea şi potrivite pentru creşterea puilor De unde au 

albinele şi păienjenii hărnicia şi dibăcia, pentru ca albinele 

săsieşi construiască faguri şi să-i lege prin celule hexagonale şi 

îmbucate una într-alta, şi pentru ca stabilitatea fagurilor să se 

facă prin zidirea de la mijlocul lor şi prin îmbinarea de unghiuri 

cu linii drepte şi pentru ca fagurii să se facă în stupi aşa de 

întunecoşi şi în plăsmuiri nevăzute; iar păienjenii să ţeasă pânze 

cu multe ochiuri din fire atât de subţiri şi aproape aeriene, 

întinse în multe chipuri (şi acestea din începuturi nevăzute) şi o 

casă în acelaşi timp vrednică de cinste şi loc de vânătoare a 

fiinţelor mai slabe, în vederea hranei Ce Euclide a imitat 

aceasta, făcând speculaţii asupra unor linii inexistente şi 

obosindu-se în demonstraţii Care Palamede 164 , în tacticile lui, a 

imitat mişcările şi formaţiile cocorilor, după cum se spune, şi 

obişnuinţele lor de a se mişca în ordine şi în zboruri variate Ce 

Fidii 165 şi Zeuxizi şi Polygnoţi şi Parrhaşi şi Aglaofoniţi 166 au 

putut să le imite, ei care au ştiut să picteze şi să sculpteze 

frumosul cu o superioritate neîntrecută Ce horă armonioasă a 

lui Daidalos din Cnossos 167 , care s-a trudit jucând pentru o 

mireasă, spre prisosirea frumuseţii, sau ce labirint din Creta, 

greu de ieşit din el şi greu de descurcat, ca să vorbesc ca poeţii 

şi care adesea se întâlneşte cu sine în sofismele artei Şi trec 

sub tăcere depozitele de provizii ale furnicilor şi paznicii lor şi 

tezaurul de hrană corespunzător vremii şi celelalte lucruri pe 

care le ştim că se povestesc despre călătoriile şi despre 

conducătorii lor şi despre buna rânduire din faptele lor. 

XXVI 

Dacă îţi este la îndemână explicaţia acestora şi dacă cunoşti 

inteligenţa care le conduce, priveşte cu băgare de seamă şi la 

164 

Se spune că Palamede a făcut cel dintâi planuri de strategie, luând de model 

formaţiile în care zboară cocorii. 

165 

Este renumitul Fidias atenianul, neîntrecut sculptor de statui. 

166 

Zeuxis Heracleotul a fost mare pictor al timpului său. La fel cu Polygnot din Thasos. 

Parrhasie este primul mare pictor care a introdus simetria în pictură. Despre Aglaofon, 

alt mare pictor, aminteşte Pliniu, lib. XXXV, 9. 

167 

Daidalos din Cnossos din Creta se povesteşte că a vrut să facă statui vii. Le-a pus 

astfel ochi şi un dispozitiv nervos mecanic, care le făcea să se mişte. Tot el se spune că 

a construit labirintul din Creta (Migne, notele respective). 

55

deosebirile dintre plante, până şi la dibăcia cu care sunt 

alcătuite frunzele, atât pentru o cât mai mare plăcere a ochilor 

şi, în acelaşi timp, cât şi pentru foarte marele folos al fructelor. 

Priveşte-mi cu băgare de seamă şi la varietatea şi belşugul 

fructelor şi mai ales la prea marea frumuseţe a celor mai 

necesare pentru viaţă. Şi mai priveşte-mi cu băgare de seamă şi 

la puterile rădăcinilor 168 şi ale sucurilor şi ale florilor şi ale 

mirosurilor, nu numai foarte plăcute, dar şi foarte potrivite 

pentru sănătate, şi la farmecele şi felurimile culorilor şi încă şi la 

scumpătăţile şi strălucirile pietrelor; fiindcă pe toate ţi le-a pus 

înainte natura, ca într-un ospăţ comun, îmbelşugat cu de toate, 

pe cele care sunt necesare şi pe cele care sunt spre plăcere, 

pentru ca, dacă nu altcumva, cel puţin pe calea lucrurilor de la 

care primeşti binefaceri să cunoşti pe Dumnezeu şi să te faci de 

nevoie mai înteligent. De aici, trece-mi mai departe la întinderea 

şi mărimea pământului, mama obştească a tuturor şi la golfurile 

mărilor, legate între ele şi cu pământul şi la frumuseţile 

pădurilor şi la râuri şi la izvoarele îmbelşugate şi mereu 

curgătoare, nu numai ale apelor reci şi de băut şi ale apelor care 

curg la suprafaţa pământului, ci şi la cele care curg pe sub 

pământ şi care aleargă prin peşteri, apoi împinse şi izbite de un 

suflu puternic, apoi încălzite de tăria luptei şi a ciocnirii, ţăşnesc 

afară pe oriunde li se cedează puţin şi ne dăruiesc de aici, în 

multe părţi ale pământului, şi folosul băilor calde şi, cu o putere 

contrară bolii, o tămăduire fără de plată şi de la sine. Spune 

cum şi de unde sunt acestea Ce este această mare şi 

nemeşteşugită ţesătură Nu mai puţin de laudă sunt ele când le 

priveşti relaţia unora faţă de altele, decât când sunt contemplate 

fiecare în parte. Cum a stat pământul fix şi neclintit Purtat pe 

ce Şi care fiindu-i sprijinitorul Şi acela iarăşi pe cine 

sprijinindu-se Căci raţiunea nu are pe ce să se sprijine în acest 

caz, în afară de voinţa dumnezeiască. Şi cum o parte a lui se 

ridică în vârfuri de munţi, iar alta se aşează în câmpie şi aceasta 

în multe chipuri şi varietăţi şi schimbându-se prin mutări puţin 

câte puţin este şi pentru folos mai îmbelşugată şi prin varietate 

mai plăcută Şi cum altă parte a lui e împărţită pentru a fi 

locuită, iar alta nelocuită, pe câtă o taie de rest înălţimile 

munţilor şi altă parte separată, ca să dea şi să ajungă la o altă 

margine, este cel mai vădit semn de recunoaştere a măreţiei 

lucrării lui Dumnezeu. 

XXVII 

168 Înţel. 7, 20. 

56

Mării însă, dacă nu aş vrea să-i admir mărimea, i-aş admira 

blândeţea şi chipul cum se ridică slobodă înlăuntrul propriilor ei 

ţărmuri; iar dacă nu i-aş admira blândeţea, i-aş admira desigur 

mărimea. Dar fiindcă le are şi pe una şi pe alta, voi lăuda 

puterea din amândouă. Cine a adunat-o la un loc Cine a 

strâns-o ca în lanţuri Cum de se ridică şi rămâne pe loc, ca şi 

când s-ar ruşina de pământul din preajmă Cum primeşte şi 

toate râurile şi rămâne mai departe aceeaşi 169 , cu tot prisosul 

mulţimii apei, sau nu ştiu ce trebuie să mai spun Cum de e în 

stare să-i fie ţărm nisipul 170 , ei unei atât de mari stihii Au ceva 

de spus aici fizicienii şi înţelepţii în lucruri zadarnice şi care 

măsoară în realitate marea cu ceaşca, adică lucrurile atât de 

mari, cu gândurile lor Sau, cu puţine cuvinte, voi filosofa eu 

despre acest lucru, din Sfânta Scriptură şi mai convingător şi 

mai adevărat decât fac cuvântările lungi O poruncă a pus jur 

împrejur deasupra apei 171 . Această poruncă este lanţul naturii 

lichide. Dar cum de duce marea pe plutitorul care trăieşte pe 

uscat 172 , cu ajutorul unui lemn mic şi al vântului (Nu te 

minunezi văzând acest lucru Şi nusieşi iese mintea din sine) 

pentru ca pământ şi mare să fie legate prin folosinţe şi 

amestecări şi pentru ca să se unească într-un singur întreg, 

pentru om, lucrurile care stau la atâta distanţă unele de altele în 

ce priveşte natura lor Şi care sunt primele izvoare ale 

izvoarelor, cercetează, o omule, dacă poţi să le dai de urmă, sau 

să le descoperi. Şi cine este cel cere spintecă 173 pentru râuri 

câmpii şi munţi şi le dă drumul neîmpiedicat Şi cum se explică 

minunea din aceste lucruri opuse între ele, când nici marea 

nusieşi iese din matcă şi când nici râurile nu se opresc din curs 

Care este hrana apelor şi care este felurimea acesteia, de vreme 

ce unele se adapă de sus, iar altele cu rădăcinile, ca şi eu însumi 

să mă desfătez în cuvântare, când descriu deliciile lui 

Dumnezeu 

XXVIII 

Haide deci, lăsând pământul şi cele pământeşti, ridică-te în 

aer, pe aripile gândurilor, ca raţiunea să-ţi înainteze metodic; şi 

169 

Eccl. 1, 7. 

170 

Ier. 5, 22. 

171 

Iov. 26, 10. 

172 

Adică pe om, plutitorul de uscat, spre deosebire de plutitoarele propriu-zise, care 

trăiesc în ape. Aici Grigorie laudă înţelepciunea pusă de Dumnezeu în oameni, care cu 

ajutorul corăbiei au făcut drum uscat peste natura lichidă, legând astfel între ele ţărmuri 

îndepărtate şi cimentând iubirea şi relaţiile dintre oamenii separaţi de mari distanţe. 

173 Avac. 3, 9. 

57

de aici te voi urca spre cele cereşti şi spre cerul însuşi şi spre 

cele care sunt dincolo de cer. Şi raţiunea şovăie să se aproprie de 

cele care urmează de aici, dar se va opri totuşi, pe cât este cu 

putinţă. Cine este cel care a vărsat aerul, această multă şi 

îmbelşugată bogăţie, măsurat nu după ranguri, nu după averi, 

necuprins în hotare, neîmpărţit după vârste, ci luat în mod liber 

de fiecare şi cinstit printr-o împărţire egală, după modul 

împărţirii manei 174 Acest vehicul al neamului zburătoarelor, 

scaunul vânturilor, prielnicia anotimpurilor, însufleţirea 

animalelor, dar mai ales păstrarea împreună a sufletului cu 

corpul, în care sunt corpurile şi cu care este posibilă vorbirea, în 

care este lumină şi cele luminate şi vederea care curge prin el 

Cercetează-mi şi cele ce urmează; căci nu consimt să atribui 

aerului întreaga stăpânire a celor care sunt socotite a fi datorită 

aerului. Care sunt hambarele vânturilor Care sunt tezaurele 

zăpezii 175 Cine este cel care a născut picăturile de rouă 176 , după 

cuvântul Scripturii Din pântecele cui porneşte gheaţa 177 Cine 

este cel care leagă apa în nori 178 şi, o ce minune! o parte o pune 

în nori, cu cuvântul fiind stăpânită natura lichidă, iar altă parte 

o varsă pe faţa întregului pământ şi o risipeşte la cuvenită vreme 

şi cu egalitate şi fără să lase liberă şi nestrunită întreaga 

substanţă lichidă (căci ne ajunge curăţirea aceea din vremea lui 

Noe şi Cel care este cu totul nemincinos 179 nusieşi uită de 

legământul Lui), şi nici nu o opreşte cu desăvârşire, ca să nu 

mai avem iarăşi nevoie de un alt Ilie, care să slobozească 

seceta 180 Dacă va închide cerul, zice Scriptura, cine-l va mai 

deschide 181 Iar dacă-i va deschide stăvilarele, cine le va opri 182 

Cine va suporta nemăsurarea din amândouă din partea celui 

care face să plouă, dacă El nu le va conduce pe toate la măsurile 

şi cu cumpenele Lui 183 Ce-mi vei filosofa despre fulgere şi 

despre tunete, tu care tuni de pe pământ şi care nu străluceşti 

nici măcar prin nişte mici sclipiri ale adevărului Pe care aburi 

ridicaţi de pe pământ îi vei pune cauză făcătoare a norilor, sau 

174 

Ieş. 16, 18; Iov 38, 21. 

175 

Iov 38, 22. 

176 

Iov 38, 28. 

177 

Iov 38, 29. 

178 

Iov 26, 8; Ps. 134, 7. 

179 

Fac. 9, 12. 

180 

III Reg. 18, 35. 

181 

Deut. 11, 17; Iov 12, 14. 

182 

Fac. 7, 11. 

183 Iov 28, 25. 

58

ce condensare de aer, sau ce presare de nori rari, sau ruptură, 

pentru ca presarea săsieşi producă fulgerul, iar ruptura tunetul 

Ce fel de suflu prins la strâmtoare, apoi fără putinţă de ieşire, ca 

să fulgere când este presat şi să tune când se sparge Dacă ai 

colindat cu cugetarea aerul şi toate cele ce sunt în legătură cu 

el, atinge acum, împreună cu mine, şi cerul şi cele din el. Dar să 

ne ducă credinţa mai mult decât raţiunea, dacă cumva ai învăţat 

slăbiciunea raţiunii în cercetarea lucrurilor mai din apropierea 

ta şi dacă ai cunoscut că este o raţiune cunoaşterea lucrurilor 

care sunt mai presus de raţiune, ca să nu fii cu desăvârşire 

pământesc, sau prins de cele pământeşti, necunoscând nici 

chiar acest lucru, neştiinţa ta. 

XXIX 

Cine a întins de jur împrejur cerul, cine a rânduit stelele Ba 

mai mult, ce ai putea să numeşti tu, înaintea acestora, cer şi 

stele, o exaltatule, care nu cunoşti lucrurile care sunt la 

picioarele tale şi care nu eşti în stare să te măsori pe tine însuţi, 

dar care cercetezi cu multă curiozitate lucrurile care depăşesc 

natura ta şi care rămâi cu gura căscată în faţa celor care nu pot 

fi măsurate Căci fie, să admitem că tu poţi să înţelegi cu mintea 

cicluri şi orbite şi conjuncţii şi separaţii şi răsărituri de stele şi 

de soare şi trepte şi minute şi toate lucrurile prin care îţi arăţi 

această minunată ştiinţă a ta: această înţelegere nu este încă 

cuprinderea cu mintea a celor existente, ci este observarea unei 

mişcări oarecare; această observare, întărită de un exerciţiu mai 

îndelungat şi adunând la un loc cunoştinţele dobândite mai 

înainte de mai mulţi oameni, apoi dându-le o interpretare, a fost 

numită ştiinţă, după cum fazele lunii au ajuns cunoscute 

mulţimii, făcând din vedere un început al cunoaşterii. Dar tu, 

dacă eşti foarte cunoscător al acestor lucruri şi cauţi pe drept 

cuvânt să fii admirat, spune care este cauza ordinii şi a mişcării 

De undesieşi aprinde soarele lumina pentru toată lumea şi 

pentru toate vederile, întocmai ca un corifeu al unui cor, 

acoperind cu strălucirea sa pe celelalte astre, mai mult ca unele 

dintre acestea pe altele la rândul lor Iar dovada este: acestea 

strălucesc în faţa lui, iar el străluceşte mai presus de ele şi nu 

lasă să se cunoască nici că se ridică odată cu el frumos ca un 

mire, iute şi mare ca un uriaş 184 (căci nu suport să-l slăvesc cu 

alte cuvinte, decât cu ale mele); atât de mare în putere, încât de 

la un capăt la altul al lumii el le cuprinde pe toate cu căldura 

184 Ps. 18, 6. 

59

lui 185 şi nimic nu scapă de simţirea lui şi umple şi tot ochiul de 

lumină şi toată natura corporală de căldură, de o căldură care 

încălzeşte, nu care arde, graţie blândeţii temperaturii şi ordinei 

mişcării lui, ca şi când stă de faţă lângă toate şi le cuprinde pe 

toate cu o egală măsură. 

XXX 

Cât de mare este însă pentru tine spusa aceea, dacă ai 

reflectat asupra ei Anume: ceea ce este soarele între cele care 

cad sub simţuri, aceea este Dumnezeu pentru cele cugetate cu 

mintea 186 , a spus careva dintre cei profani. Căci el luminează 

vederea, precum Dumnezeu luminează mintea; el este şi cel mai 

frumos dintre cele văzute, după cum este Dumnezeu dintre cele 

cugetate. Dar cine este cel care l-a pus în mişcare de la început 

Ce este deci lucrul care-l mişcă fără întrerupere şi-l poartă jur 

împrejur, pe cel care este stabilit de legea lui şi lipsit de mişcare, 

cu adevărat neobosit şi dătător şi întreţinător al vieţii şi cele prin 

câte, cu bună dreptate, este cântat de poeţi şi care nici nusieşi 

opreşte cândva mişcarea, nici binefacerile lui Cum creează el 

ziua, când stă deasupra pământului şi noaptea, când este 

dedesubtul pământului Sau nu ştiu ce trebuie să mai spun 

când privesc la soare Ce este creşterea zilelor şi nopţilor şi 

iarăşi descreşterea lor şi egalitatea inegalităţii, ca să spun şi ceva 

ciudat Cum este el apoi şi făcător şi împărţitor al anotimpurilor, 

care cu bună rânduială şi se succed şi dispar şi care, întocmai 

ca într-o horă, se îmbrăţişează şi se despart între ele şi prin 

legea prieteniei, şi prin legea bunei rânduiri şi se amestecă pe 

nesimţite şi furându-se între ele prin faptul vecinătăţii lor, cum 

vedem în cazul zilelor şi al nopţilor, ca să nu se facă omului de 

nesuferit, din pricina neobişnuinţei cu ele Dar soarele săsieşi 

facă mai departe drumul lui. Tu însă ai cunoscut natura lunii şi 

fazele ei şi măsurile luminii şi drumurile ei Şi cum soarele are 

stăpânirea zilei 187 , iar luna prezidarea nopţii 188 Şi cum ea dă 

îndrăzneală fiarelor 189 iar soarele ridică pe om la lucru 190 , fie 

înălţându-se, fie coborân- du-se spre lucrul cel mai de folos Ai 

înţeles lanţul Pleiadei, sau ocolul Orionului 191 , ca unul care 

185 

Ps. 18, 7. 

186 

Platon, De Rep. VI, pag. 508, C, unde vorbeşte despre Dumnezeu ca despre un 

soare inteligibil. 

187 

Ps. 135, 8. 

188 

Ps. 135, 9. 

189 

Ps. 103, 20-22. 

190 Ps. 103, 23-24. 

60

numeri mulţimea stelelor 192 şi le dai tuturor nume şi care faci 

deosebirea slavei fiecăreia 193 şi care arăţi ordinea mişcării lor, ca 

să-ţi dau crezare ţie care împleteşti la un loc cu ele mersul 

vieţii 194 omeneşti şi care înarmezi zidirea împotriva Ziditorului ei 

XXXI 

Ce zici Aici ne vom opri oare cuvântarea, la materie şi la 

cele văzute Sau, după ce cuvântul Scripturii a cunoscut 

tabernacolul lui Moisi drept preînchipuire a lumii întregi, adică a 

acestui tot alcătuit din lucruri văzute şi nevăzute, după ce am 

pătruns prima catapeteasmă şi am depăşit lumea sensibilă, să 

privim de-aproape în Sfintele, la natura înteligibilă şi supracerească 

Nu putem s-o privim nici pe aceasta în chip 

necorporal, deşi este necorporală, foc şi duh numită fiind ea, sau 

foc şi duh fiind. Căci se spune că face pe îngerii Săi duhuri şi pe 

slujitorii Săi pară de foc 195 ; afară numai dacă expresia „a-i face” 

nu înseamnă altceva decât a-i păzi împreună după legea după 

care au fost creaţi. Se aude dar că Dumnezeu este duh şi foc: 

duh, ca natură inteligibilă ce este, iar foc, ca o natură 

purificatoare; fiindcă ştiu că aceleaşi denumiri sunt date de 

Scriptură şi primei esenţe 196 . Numai să fie necorporală pentru 

noi, sau cât mai mult aproape de aceasta. Vezi cât ne 

zbuciumăm în privinţa acestei cuvântări şi cum nu avem încotro 

să înaintăm, sau înaintăm atât cât să-i ştim pe unii îngeri şi 

arhangheli, tronuri, domnii, începătorii, puteri, luminăţii, trepte, 

puteri înteligibile, sau minţi, naturi create şi nestricate, 

nemişcate spre rău, sau anevoie de mişcat spre rău, dănţuind 

continuu în jurul primei cauze; sau cum ar putea cineva să le 

slăvească pe ele care sunt luminate de acolo de strălucirea cea 

mai curată, sau fiecare luminată în alt chip, după analogia 

naturii şi a ordinii 197 ; care într-atât sunt formate şi modelate de 

frumuseţea aceea divină, încât unele să se facă lumini şi să 

poată să lumineze la rândul lor pe alţii, prin revărsările şi 

191 

Iov 38, 31. Textul scripturistic (traducerea lui L’Abbe A. Crampon, Paris, Tournai, 

Rome, 1623) este: „Poţi tu să strângi legăturile Pleiadelor, sau ai putea tu să dezlegi 

lanţurile Orionului” 

192 

Ps. 146, 4. 

193 

I Cor. 15, 41. 

194 

Este vorba de astrologie, de legarea destinului omului de stele. 

195 

Ps. 103, 5; Evr. 1, 7. 

196 

Ieş. 19, 18; Deut. 4, 12, 24; 9, 3; etc. 

197 

Îngerii care sunt mai aproape de Dumnezeu sunt luminaţi de El nemijlocit, iar cei 

care stau mai departe sunt luminaţi de cei mai de lângă Dumnezeu, sau care stau mai 

sus de ei în Ierarhia Cerească. În felul acesta, îngerii devin luminători ai altor îngeri, prin 

comunicările şi revărsările nemijlocite şi mijlocite ale primei Lumini. 

61

comunicările primei lumini; slujitoare ale voinţei dumnezeieşti, 

puternice prin forţa lor naturală 198 şi prin puterea care le este 

adăugată, umblând prin toate lucrurile, lângă toţi pretutindeni 

gata de faţă, şi prin râvna deosebită de a sluji, şi prin uşurinţa 

de mişcare a naturii lor; altele primind separat o parte anumită 

a lumii locuite, sau rânduite în fruntea unei părţi anumite a 

universului 199 , după cum a ştiut Cel care a rânduit şi a deosebit 

aceasta; care duc toate în o singură unitate, spre atingerea unei 

singure dispoziţii a Celui care le-a zidit pe toate; slăvitoare ale 

măreţiei dumnezeieşti, veşnic contemplatoare ale veşnicei slave, 

nu ca să fie slăvit Dumnezeu (căci nu există ceva care să se 

adauge Celui care este deplin şi care dă şi altora din bunurile 

Sale), dar ca binefacerea lui Dumnezeu să nu lipsească nici 

chiar faţă de primele naturi care vin după El. Acestea, dacă au 

fost slăvite de noi după vrednicie, al Treimii este harul şi al 

Dumnezeirii care este una în trei persoane; iar dacă această 

slăvire s-a făcut mai prejos de dorinţa noastră, are biruinţă şi 

aşa cuvântarea. Căci aceasta s-a luptat ea să arate, anume că 

decât mintea noastră este mai presus şi natura creaturilor care 

vin în al doilea rând după Dumnezeu şi cu atât mai mult decât 

natura primei şi singurei fiinţe, căci stau în cumpănă s-o 

numesc Cea mai presus de toate 200 . 

198 

Ps. 90, 11; 33,7; Evr. 1, 14. 

199 

Îngerii protectori ai popoarelor şi ai oamenilor. Deut. 32, 8 şi Dan. 10, 13, 20, 21. 

200 

Şovăirea de aici este perfect justificată. Altfel s-ar călca legea fundamentală a 

comparaţiei care cere ca ea să se facă între lucruri care aparţin aceluiaşi gen. Numind 

pe Dumnezeu mai presus de toate, comparaţia ar rămâne în ordinea materială, ori 

tocmai acest lucru se caută să se evite (Vezi Migne, nota respectivă). 

62

Cuvântarea a treia despre Dumnezeu 

I 

Acestea sunt deci cele ce le-ar putea spune cineva, ca să 

dojenească uşurinţa şi iuţeala cuvântului lor şi primejdia de 

alunecare în care îi pune iuţeala lor în toate, dar mai cu seamă 

în discuţiile lor despre Dumnezeu. Dar, fiindcă dojenirea 201 nu 

este mare lucru, căci ea este uşor de făcut şi la îndemâna oricui 

vrea, iar punerea părerii sale în locul celei mustrate este 

însuşirea unui om evlavios şi cu minte, haide deci, ca, punându-ne 

nădejdea în Sfântul Duh, care la ei nu este învrednicit de 

cinstire, iar la noi este adorat 202 , să aducem la lumină credinţele 

noastre 203 despre dumnezeirea Fiului, arătând care sunt ele, ca 

pe un vlăstar de neam nobil şi la vreme născut, fără ca să fi 

tăcut nici altădată, (căci numai în această privinţă am fost 

puternici şi cu suflet mare) dar acum încă şi mai mult 

mărturisind cu tărie adevărul, ca nu cumva, din pricina fricii 204 , 

după cum s-a scris, să fim osândiţi cu pedeapsa de a nu fi 

plăcuţi lui Dumnezeu. Şi fiindcă orice cuvântare este îndoită 205 , – 

o parte care zideşte propriile gânduri, iar alta care respinge pe 

cele potrivnice – şi noi, după ce vom da la iveală propriile noastre 

cugetări, vom încerca astfel să respingem pe cele ale potrivnicilor. 

Şi vom face şi una şi alta prin cât mai puţine cuvinte cu 

putinţă, ca cele spuse de noi să fie văzute bine dintr-o dată 

(după cum este cuvântarea introductivă pe care au cugetat-o ei, 

pentru înşelarea celor care sunt mai simpli şi mai lesne 

crezători) şi ca nu cumva, din pricina întinderii cuvântării, să se 

împrăştie cele cugetate, ca o apă care nu merge strânsă pe 

făgaşul ei, ci se varsă şi se risipeşte pe câmpie. 

201 

„Dar fiindcă dojenirea...”, ca şi expresia de mai jos „mărturisind cu tărie adevărul”, 

sunt redactate având sub privire locurile aproape identice din Demostene, Olynth. I, 7, 

şi Epitaph. Cap. 7. 

202 

„Căruia noi ne închinăm”. 

203 

„Credinţele noastre”. Cuvântul grecesc înseamnă „socotinţe”, „conjecturi”, „opinii”, 

„bănuieli”. L-am tradus însă prin termenul „credinţe”, sens în care este adesea 

întrebuinţat de Sfântul Grigorie de Nazianz. 

204 

Vezi Evr. 10, 38, 39; Gal. 2, 12, 13. 

205 

Despre cele două feluri de cuvântări vorbeşte şi Atenagora, De resurrectione 

mortuorum, şi Justin. În prima parte se stabileşte, pentru credincioşi, latura dogmatică, 

adică adevărul de credinţă, iar în partea a doua se apără credinţa, adică se respinge 

eroarea. 

63

II 

Trei sunt cele mai vechi idei despre Dumnezeu: anarhia şi 

poliarhia şi monarhia 206 . Cele două dintâi au fost glumele fiilor 

elinilor 207 şi pot să mai glumească. Căci anarhia este 

neorânduială, iar poliarhia dezbinare şi în felul acesta tot o 

anarhie şi deci neorânduială. Căci şi una şi alta duc la acelaşi 

rezultat, la neorânduială, iar neorânduiala la dărâmare, fiindcă 

neorânduiala este pregătirea dărâmării. 

În ce ne priveşte însă pe noi, ceea ce cinstim noi este 

monarhia în Dumnezeire, iar monarhia în Dumnezeire nu este 

aceea pe care o mărgineşte o singură persoană, fiindcă se 

întâmplă ca şi unimea să se pună în dezbinare cu ea însăşi de 

multe ori, ci aceea pe care o constituie egalitatea de natură şi 

conglăsuire şi identitatea de mişcare şi convergenţa spre unime 

a celor din ea 208 , lucru cu neputinţă la natura născută, încât, 

chiar dacă se deosebeşte în privinţa numărului, să nu fie 

despărţită în fiinţa ei. Din această pricină Dumnezeirea, din 

starea de Unime la început, mişcându-se către Doime 209 s-a 

constituit în Treime. Şi aceasta este, pentru noi, Tatăl şi Fiul şi 

Sfântul Duh, Unul născător şi producător în afară, dar fără 

pătimire şi în afară de timp şi în mod necorporal, iar ceilalţi, 

Unul este născut, iar Celălalt purces, sau nu ştiu cu ce cuvinte 

ar putea cineva să numească aceste lucruri, dacă s-ar desprinde 

cu desăvârşire de lumea celor văzute. Căci nu vom îndrăzni, 

desigur, să vorbim de o revărsare de bunătate a Dumnezeirii 210 , – 

206 

Anarhia, poliarhia şi monarhia, adică ateismul, politeismul şi monoteismul. 

207 

„Fiii elinilor”, ca o turnură a expresiei „Fiii lui Israel”. 

208 

Aici Sfântul Grigorie risipeşte neînţelegerile şi confuzia în privinţa monarhiei sau 

monoteismului, a cărei greşită înţelegere aducea mari prejudicii dogmei Sfintei Treimi. 

Noi credem într-un singur Dumnezeu, însă nu în sensul că ar fi vorba de o singură 

persoană, Tatăl adică, ci într-un singur Dumnezeu pe care Îl determină egalitatea de 

natură, unanimitatea gândului sau a judecăţii şi identitatea de mişcare sau de acţiune a 

Celor din unime, adică a persoanelor care converg spre ea şi care ne-au fost cunoscute 

după tainicul sens al istoriei revelaţiei. 

209 

„Mişcându-se spre diadă”... Această mişcare în sânul Dumnezeirii trebuie înţeleasă 

în sensul posibilităţii cunoaşterii omeneşti, şi nu în sens evolutiv, lucru pe care nu putem 

să-l admitem în Sfânta Treime, care este împreună din veac şi deofiinţă. În acest sens 

interpretează şi Sfântul Maxim Mărturisitorul locul din Sfântul Dionisie Areopagitul, De 

divin. nomin. 4. 

210 

Aici aminteşte de Platon, care vorbind despre „necesitate”, „suficienţă”, şi 

„prisosinţă”, „revărsare”, „dare peste răscoale” atribuie pe aceasta din urmă 

(revărsarea) divinităţii, singura care nu are lipsă de nimic, deci suficientă sieşi şi dând şi 

la alţii. Sfântul nostru respinge însă gândirea aceasta a marelui filosof, ca nu cumva să 

alunece cineva cu gândul la socotinţa că naşterea Fiului ar fi fără voia lui Dumnezeu, 

adică pur şi simplu o revărsare a divinităţii, pe baza unei elementare legi fizice: 

revărsarea prisosului, care nu poate fi reţinut. 

64

cum a îndrăznit să spună unul dintre cei care au filosofat la 

elini, socotind-o, ca un vas care dă peste răscoale, spunând 

aceasta atât de lămurit în scrierile sale în care filosofează despre 

cauza primă şi secundă 211 , – ca nu cumva să prezentăm naşterea 

Fiului ca producându-se în afară de voinţa lui Dumnezeu şi ca 

un prisos fizic oarecare şi greu de reţinut, teorie prea puţin 

potrivită cu credinţele noastre despre Dumnezeire. 

Pentru aceasta, stând înfipţi cu străjnicie pe hotarele 

noastre, introducem pe Cel nenăscut şi pe Cel născut şi pe Cel 

purces din Tatăl, cum spune undeva Dumnezeu Însuşi şi 

Cuvântul. 

III 

-Când au avut deci loc acestea 212 

-Au avut loc dincolo de „când”. Iar dacă trebuie să spun ceva 

şi mai cu îndrăzneală, au avut loc când era Tatăl. 

-Iar Tatăl când era 

-Nu era un timp când nu era Tatăl. Şi acelaşi lucru se poate 

spune şi despre Fiul şi despre Sfântul Duh. 

-Iarăşi întreabă-mă şi iarăşi îţi voi răspunde. 

-Când s-a născut Fiul 

-Când nu s-a născut Tatăl. 

-Iar Duhul când a purces 

-Când nu a purces Fiul, ci S-a născut în afară de timp şi 

mai presus de raţiune, chiar dacă nu putem să prezentăm ceea 

ce este în afară de timp, din cauză că dorim să scăpăm de o 

imagine temporală, fiindcă expresiile „când” şi „mai înainte de 

aceasta” şi „după aceasta” şi „de la început”, nu sunt în afara 

ideii de timp, oricât le-am forţa noi, afară numai dacă am 

concepe veacul drept intervalul de timp care se întinde împreună 

cu cele veşnice, care nu este împărţit şi măsurat de vreo mişcare 

sau de mersul soarelui, cum este timpul. 

-Cum nu sunt deci împreună fără de început, dacă sunt 

împreună veşnici 

-Fiindcă sunt din El, chiar dacă nu au existat după El. Căci 

ceea ce este fără de început, este şi veşnic. Iar ceea ce este 

veşnic, nu este în mod necesar fără de început, câtă vreme se 

raportează la Tatăl, ca la un principiu. Fiul şi Sfântul Duh nu 

sunt deci fără de început după cauza Lor. Iar cauza este lucru 

211 

„Cauza primă şi cauza secundă”. Platon numeşte cauza primă cu expresia unum, 

unimea, iar cauza secundă cu expresia ens, adică fiinţa, existenţa. 

212 

Adică naşterea din veci a Fiului şi purcederea Duhului, cele două dogme atât de 

combătute, prima de arieni şi a doua de pnevmatomahi. 

65

limpede că nu este întru totul mai veche decât lucrurile a căror 

cauză este, fiindcă nici soarele nu este mai vechi decât lumina. 

Şi în ce priveşte timpul, Ei sunt fără de început, chiar dacă vei 

căuta să intimidezi pe cei care sunt mai simpli, căci nu pot fi 

sub timp cele din care porneşte timpul. 

IV 

-Cum nu este deci supusă pătimirii naşterea Fiului 

-Nu este supusă, din cauză că este necorporală. Căci dacă 

naşterea trupească este supusă pătimirii, cea netrupească este 

nepătimitoare. 

Te voi întreba însă şi eu: cum este Fiul Dumnezeu, dacă este 

o creatură Căci creatura nu este Dumnezeu, ca să nu spun că 

şi aici este o pătimire, dacă se concepe lucrul în mod corporal, 

ca: timpul, dorinţa, reprezentarea, preocuparea, nădejdea, 

întristarea, primejdia, zădărnicirea speranţei, îndreptarea, care 

toate şi altele mai mult decât acestea, sunt în jurul creaturii, 

după cum este lucru bine lămurit pentru toţi. Dar mă mir că nu 

îndrăzneşti să faci şi lucrul acesta, anume să te gândeşti şi la 

unele împreunări de felul celor dintre bărbat şi femeie şi la 

timpuri de însărcinare şi la primejdii de avort, la gândul că nu 

este cu putinţă să nască nici Tatăl, dacă nu a născut în chip 

trupesc pe Fiul; sau iarăşi, enumerând unele naşteri de 

zburătoare, sau de animale de pe uscat şi din apă, să supui 

unora dintre aceste naşteri dumnezeiasca şi negrăita naştere, 

sau să faci să dispară şi pe Fiul, din pricina acestei noi teorii a 

ta. Şi nu eşti în stare să vezi dintr-o dată nici faptul că Cel care 

are naşterea după trup deosebită (căci unde, la cei dintr-aceeaşi 

plămadă cu tine, ai cunoscut tu o Fecioară Născătoare de 

Dumnezeu), Acela are neobişnuită şi deosebită şi naşterea 

spirituală, sau, ca să spun mai bine, Acela care nu are fiinţa la 

fel cu a noastră, are deosebită şi naşterea. 

V 

-Cine este deci Tată fără de început 213 

-Acela care nici nu a început cândva să existe. Cel care însă 

a început să existe, acela a început să existe şi ca tată. Deci nu a 

fost Tată mai în urmă, căci nu a început să existe cândva şi este 

Tată la propriu, pentru că nu este şi Fiu, după cum şi Fiul este 

Fiu la propriu, pentru că nu este şi Tată. Căci, în ce ne priveşte 

213 

Aceasta era obiecţia arienilor, care aduceau analogii omeneşti în acea mişcare din 

sânul divinităţii. Dacă Fiul este născut din Tatăl, înseamnă că şi Tatăl a fost odată fiu, 

deci şi el a avut un tată. Fiindcă ce tată este în lumea aceasta, care să nu fi început din 

un tată, obiectau adversarii. Răspunsul Sfântului Grigorie este simplu şi limpede: este 

Tată fără de tată numai Cel care nu are început. 

66

pe noi, denumirile omeneşti de „tată” şi „fiu” nu sunt 

întrebuinţate la propriu, fiindcă noi suntem şi una şi alta, căci 

nu suntem una mai mult decât alta şi provenim din doi părinţi, 

nu din unul singur, încât fiinţa noastră este împărţită între ei şi 

ne facem oameni puţin câte puţin 214 şi poate că nici nu ajungem 

să fim oameni şi poate că ajungem oameni aşa cum nu am fi fost 

doriţi şi părăsindu-i şi noi pe ei şi ei pe noi 215 , încât rămân în noi 

numai singure relaţiile cu ei, lipsite de realitatea lucrurilor. 

-Dar, ni se obiectează, însuşi termenul „a născut” şi 

termenul „a fost născut”, ce altceva introduc, dacă nu ideea de 

început al nasterii 

-Ce ar fi deci dacă nu am spune nici acest lucru, ci am 

spune că era născut de la început, ca să scăpăm uşor de 

obiecţiile tale curioase şi iubitoare de ideea de timp Vei aduce 

cumva o acuză împotriva noastră, sub motiv că am fi falsificatori 

ai Scripturii şi ai adevărului Sau este limpede pentru toţi că 

multe dintre ideile care sunt exprimate aici prin noţiuni 

temporale, sunt exprimate contrar ideii de timp şi mai ales sunt 

exprimate în felul acesta, cum este obiceiul dumnezeieştii 

Scripturi, nu numai noţiunile care aparţin trecutului sau 

prezentului, ci şi cele câte aparţin viitorului, cum este expresia: 

„De ce au fremătat neamurile” 216 căci nu au fremătat încă, şi 

expresia: „Prin râu vor trece cu piciorul” 217 , adică au trecut. Şi 

ne-ar trebui vreme multă ca să numărăm toate expresiile de felul 

acesta, care au fost observate de studioşi. 

VI 

Aşa stă deci lucrul acesta. 

Ce fel este însă şi cealaltă obiecţie a lor, socotită ca foarte 

gâlcevitoare şi neruşinată 

-Cu vrere, sau fără de vrere, zic ei, a născut Tatăl pe Fiul 218 . 

214 

Aici este vorba despre fazele prin care trece pruncul în sânul mamei, prunc care de 

multe ori nu ajunge să fie om, fie din cauza unui avort, fie din cauza unor deformaţii, 

datorită cărora se nasc monştrii, şi nu oameni, cum şi-ar fi dorit fiecare. Idei atât de 

triste, dar atât de reale, se găsesc în două din poemele Sfântului Grigorie al nostru 

despre natura omenească şi despre scăderile acestei naturi, în raport cu natura 

înconjurătoare. Lucrul acesta îl subliniază şi Sfântul Vasile cel Mare, nu în sensul unei 

disperări, ci pentru a afirma prerogativa specială a omului, raţiunea, prin care se face 

rege al naturii (Vezi Comment. In Issaiam prophetam. Poem. 6, M.P.G. XXX, col. 128). 

215 

Adică părăsindu-se şi murind şi unii şi alţii. 

216 

Ps. 2, 1. 

217 

Ps. 65, 5. 

218 

Locul acesta sacrileg, propus de eunomieni, este explicat de Epifanie în Ancoratus. 

Eunomienii ziceau: dacă Tatăl a născut fără să vrea pe Fiul, deci forţat de necesitatea 

unei revărsări fizice, atunci Tatăl este supus necesităţii; dacă Tatăl a născut pe Fiul de 

67

Apoi încearcă să ne înlănţuie, cum cred ei, cu legături din 

amândouă părţile, fireşte nu puternice, ci chiar foarte putrede. 

-Căci dacă L-a născut fără de vrere, zic ei, atunci Tatăl a fost 

tiranizat. 

sieşi cine este cel care L-a tiranizat Şi cum poate fi 

tiranizatul Dumnezeu 

-Iar dacă L-a născut cu vrere, atunci Fiul este Fiu al voinţei 

Tatălui. Cum este El deci din Tatăl 

Şi ne plăsmuiesc ei o mamă nouă, voinţa, în locul Tatălui. 

Singur deci lucrul acesta este pe placul lor, când fac această 

afirmaţie, anume că îndepărtându-se de termenul „patimire”, 

dau fuga la termenul „voinţă”, căci voinţa nu este pătimire. În al 

doilea rând, să vedem însă care este temeinicia lor în ceea ce 

spun. Va fi foarte bine să ne apropiem mai dinainte tot mai mult 

de gândurile lor. 

-Tu însuţi, care spui cu uşurinţă tot ce vrei, ai luat tu fiinţă 

cu vrerea sau fără vrerea tatălui tău Căci dacă ai luat fiinţă din 

el fără vrerea lui, a fost tiranizat. Ce violenţă! Şi cine este 

tiranizatorul lui Căci n-ai să spui, desigur, că natura, căci ea 

are în sine şi putinţa înfrânării. Iar dacă ai luat fiinţă din el cu 

vrerea lui, ţi-a pierit tatăl din pricina câtorva silabe, căci ai venit 

la existenţă ca fiu al voinţei tatălui tău, nu ca fiu al tatălui tău. 

Dar trec la Dumnezeu şi la creaturi şi potrivesc întrebarea ta cu 

înţelepciunea ta. 

-Fără vrerea Lui a adus Tatăl la existenţă toate, sau 

constrâns Dacă le-a adus constrâns, aici este şi tirania şi 

tiranul; iar dacă le-a adus la existenţă prin vrerea Lui, atunci au 

rămas fără de Dumnezeu şi creaturile şi mai înainte de celelalte 

tu, care născoceşti judecăţi de felul acesta şi care îţi închipui cu 

uşurinţă asemenea lucruri înşelătoare, căci creaturile, din cauza 

voinţei care se ridică între ele şi Dumnezeu, sunt despărţite ca 

printr-un zid de Creatorul lor. Dar altceva, cred eu, este cel care 

voieşte şi altceva vointa, altceva cel care naşte şi altceva 

naşterea, altceva cel care vorbeşte şi altceva vorba, afară numai 

dacă suntem beţi. Căci unele dintre aceste vorbe arată pe cel 

bună voie, deci neconstrâns de ceva, atunci voinţa Tatălui este anterioară Fiului. 

Epifanie răspunde: Tatăl a născut pe Fiul nici nevrând, nici vrând, ci lucrul s-a petrecut 

printr-o prestanţă a naturii divine, care depăşeşte voinţa, şi care deci este nesupusă 

timpului şi necesităţii. Ambrozie (De fide, lib. 4, 4) spune că în generarea dumnezeiască 

nu există nici voinţă, nici lipsă de voinţă, fiindcă generarea nu stă în posibilitatea voinţei, 

ci într-un drept şi o proprietatea a secretului puterii, căci după cum Tatăl este bun prin 

natură, şi nu prin voinţă sau necesitate, tot aşa nu naşte prin voinţă sau necesitate. 

68

care produce mişcarea, iar altele parcă mişcarea însăşi 219 . Lucrul 

voit nu este deci fapta voinţei (căci nici nu-i urmează în totul) şi 

nici lucrul născut nu este o lucrare a naşterii şi nici lucrul auzit 

nu este un fapt al auzului, ci al celui care voieşte şi care naşte şi 

care vorbeşte. Cele ale lui Dumnezeu însă sunt şi mai presus de 

acestea toate, El pentru care poate naşterea este voinţa de a 

naşte, însă nu este nimic intermediar între El şi voinţa Lui, dacă 

vom primi în întregime şi această afirmaţie, dar în nici un caz nu 

vom concepe o naştere mai presus de voinţa Lui. 

VII 

Vrei să fac vreo glumă şi cu privire la Tatăl Căci de la tine 

am luat îndrăzneala de a face astfel de glume. Tatăl este 

Dumnezeu cu vrerea Lui sau fără vrerea Lui. Şi ca să scapi de 

dibaciul tău argument, zici: dacă este Dumnezeu cu vrerea Lui, 

atunci când a început să voiască Căci nu a început să voiască 

mai înainte de a exista; căci nici nu era ceva mai înainte de a 

exista El. Sau o parte a Lui este voinţa, iar alta lucru voit El 

este deci divizibil. Şi cum de nu este şi El, după logica ta, un 

produs al voinţei Iar dacă El este Dumnezeu fără să vrea, ce L-a 

constrâns să fie Şi cum este El Dumnezeu, dacă a fost 

constrâns, şi constrâns nu la altceva, ci chiar să fie Dumnezeu 

-Cum deci, zice, S-a născut Fiul 

-Cum S-a zidit, dacă într-adevăr S-a zidit, după logica ta 

Căci şi această chestiune este legată de aceeaşi dificultate. Vei 

spune, poate, că S-a zidit prin voinţă şi cuvânt. Nu rezolvi însă 

întreaga chestiune. Căci cum a avut puterea de înfăptuire voinţa 

şi cuvântul Îţi rămâne încă să spui. Căci nu aşa se zideşte un 

om. 

VIII 

Cum S-a născut deci Fiul 

-Nu ar mai fi mare naşterea Lui, dacă ar fi cuprinsă de 

mintea ta, care nu-ţi cunoşti nici propria naştere, sau ai înţeles 

puţin din ea şi numai atât cât îţi este ruşine să spui 220 . Şi apoi 

gândeşti tu că cunoşti totul Mult te-ai obosi mai înainte ca să 

găseşti explicaţiile coagulării germenilor existenţei, ale formării, 

ale apariţiei, ale legăturii sufletului cu corpul, ale minţii cu 

sufletul, ale cuvântului cu mintea, mişcarea corpului, creşterea 

lui, asimilarea hranei, simţirea, memoria, amintirea şi celelalte 

din câte eşti alcătuit; şi cum unele din acestea aparţin celor 

219 

Unele... adică expresiile „cel care voieşte”, „cel care naşte”, „cel care vorbeşte”, iar 

altele..., adică expresiile „voinţa”, „naşterea”, „vorba”. 

220 Aici se referă la cele câte au loc până să se nască un om. 

69

două părţi ale omului, sufletului şi corpului, iar celelalte sunt 

împărţite între suflet şi corp şi pe altele le ia unul de la celălalt. 

Căci însuşirile a căror desăvârşire se face mai în urmă, îşi au 

legile lor puse deodată cu naşterea. Spune care sunt aceste legi 

Şi nici atunci să nu filosofezi despre naşterea lui Dumnezeu, că 

nu este lucru în afară de pericol. Căci dacă cunoşti naşterea ta, 

nu o cunoşti neapărat şi pe a lui Dumnezeu; iar dacă nu o 

cunoşti nici pe a ta, cum poţi s-o cunoşti pe a lui Dumnezeu 

Căci cu cât este mai greu de închipuit Dumnezeu decât un om, 

cu atât este mai greu de înţeles cu mintea şi naşterea de sus 

decât naşterea ta. Iar dacă pentru că nu este cu putinţă de 

înţeles ea de mintea ta, din această pricină crezi tu că nici nu 

S-a născut, atunci este vremea să ştergi multe dintre lucrurile 

existente pe care nu le-ai înţeles cu mintea şi mai înainte de 

toate pe Dumnezeu Însuşi; căci nu vei putea să spui ce este El, 

oricât de îndrăzneţ şi oricât de plin de suflet, ai fi tu când este 

vorba de lucruri de prisos. Aruncă-ţi la o parte vărsăturile şi 

despărţirile şi tăierile 221 şi felul tău de a gândi, când este vorba 

de natura necorporală, ca despre un corp, şi poate astfel ai 

putea să cugeţi ceva vrednic de naşterea lui Dumnezeu. Cum 

S-a născut El Căci iarăşi voi striga plin de indignare acelaşi 

lucru. Naşterea Lui să fie cinstită în tăcere. Mare lucru este 

pentru tine să ştii că S-a născut. Cum S-a născut însă, vom fi de 

acord că nu le este dat nici îngerilor, necum ţie să cugeţi. Vrei 

să-ţi înfăţişez cum S-a născut S-a născut cum a ştiut Tatăl care 

L-a născut şi Fiul care S-a născut. Ce este dincolo de acestea, 

este ascuns de nor, scăpând slabelor vederi ale minţii tale. 

IX 

Exista deci Fiul când L-a născut Tatăl, sau nu exista 

-Ce aiureli! Asemenea socotinţe se potrivesc cu mine şi cu 

tine, care în parte eram, ca Levi, în coapsa lui Avraam 222 , în 

parte ne-am născut. Aşa că, într-un fel, fiinţa noastră s-a născut 

şi din lucruri care existau şi din lucruri care nu existau 223 ; cu 

totul altfel stau lucrurile când este vorba de materia primă care, 

fără îndoială, este creată din nimic, chiar dacă unii şi-o 

221 

Revărsări, divideri, spintecări. Aici face aluzie la josnicia naşterii trupeşti, faţă de 

sublimul şi minunea naşterii dumnezeieşti. La naşterea omenească trebuie ca pruncul 

să iasă din pântece, ca substanţa lui să se dividă în oase, nervi, carne, să spintece 

membrana care îl învăluie în pântecele mamei, spre a ieşi la iveală. 

222 

Evr. 7, 10. 

223 

Din existenţe şi neexistenţe, adică noi am existat mai înainte virtual în coapsa 

străbunilor şi de-abia mai apoi am existat real. 

70

închipuiesc necreată 224 . În cazul Fiului, naşterea Îi coincide cu 

existenţa, şi de la început, încât unde vei pune această întrebare 

a ta înconjurată de prăpăstii Căci ce este mai vechi decât ceea 

ce există de la început, pentru ca să punem în acel timp 

existenţa sau neexistenţa Fiului Căci şi într-un chip şi în altul 

va fi dărâmată expresia „de la început”; dacă nu cumva şi Tatăl, 

la întrebarea noastră repetată, născut, după socotinţa ta, din 

lucruri existente, sau inexistente, să fie în pericolul de a exista 

de două ori, odată preexistând, iar altă dată existând, fie de a 

păţi acelaşi lucru cu Fiul, adică să fie din lucruri existente, din 

cauza neseriozităţii întrebărilor şi clădirilor tale de nisip, care nu 

rămân în picioare nici la adieri uşoare de vânt. Eu însă nu 

primesc nici una din aceste alternative şi spun că întrebarea ta 

este nelalocul ei, şi nu că răspunsul meu este în încurcătură. Iar 

dacă ţi se pare că este necesar ca una din cele două alternative 

să spună adevărul în orice chestiune de dovedit, primeşte-mi o 

mică întrebare: -Timpul este în timp, sau nu este în timp Dacă 

deci timpul este în timp, în care timp este el Şi ce este timpul 

care există în afară de timp Şi cum cuprinde timpul Şi dacă 

timpul nu este în timp, ce este această straşnică înţelepciune 

care introduce un timp netemporal Iar în ce priveşte propoziţia 

disjunctivă „acum eu mint” 225 , admite una din alternative, 

anume sau că spun adevărul numai, sau că mint, căci nu le vom 

admite pe amândouă în acelaşi timp. Dar raţionamentul acesta 

nu se poate primi, căci sau cineva va spune adevărul minţind, 

sau va minţi spunând adevărul. Este absolut necesar să fie aşa. 

Ce este deci de mirare, dacă după cum aici cele contrarii merg 

împreună, tot aşa şi acolo să fie false ambele premise şi astfel 

înţeleptul tău argument să fie dovedit a fi fără de minte Mai 

dezleagă-mi încă o enigmă: erai de faţă cu tine însuţi când te 

năşteai Iar acum este de faţă cu tine însuţi Sau nici una, nici 

alta Căci dacă şi erai şi eşti de faţă cu tine însuţi, ca cine erai 

de faţă şi cu cine erai de faţă Şi cum tu care erai unul, v-aţi 

făcut doi Iar dacă nu este nici una nici alta din cele spuse, cum 

te separi de tine însuţi Şi care este cauza separării 

-Dar este ceva stupid, zici tu, să cercetăm cu curiozitate, 

când e vorba de o singură persoană, dacă este sau nu de faţă cu 

224 

Este vorba de Platon, în Timeus, şi de Aristotel. 

225 

Sofisma „eu mint acum” se crede a fi luată de Nazianz din Alexandru Afrodisaeus 

(Elias). Billius spune că lucrul se vede şi la Ieronim, în Epist. ad. Ocean., unde spune 

căsieşi aminteşte de sofisma „Si mentiris, idque vere dicis, mentiris”. 

71

ea însăşi, căci aceste lucruri se spun când este vorba de alţii, nu 

când este vorba de sine însuşi. 

-Este mai stupid, bine s-o ştii, să cauţi să pui în discuţie 

chestiunea dacă Cel născut dintru început era sau nu era 

înainte de naştere. Căci un astfel de raţionament se potriveşte în 

cazul lucrurilor despărţite prin timp. 

X 

Dar, zice, nu este unul şi acelaşi lucru „nenăscutul” şi 

„născutul”. 

-Dacă aşa stau lucrurile acestea, nici Fiul nu este unul şi 

acelaşi lucru cu Tatăl. Că raţionamentul acesta, evident, aruncă 

afară din Dumnezeire pe Fiul, la ce s-o mai spunem Căci dacă 

însuşirea de „nenăscut” este fiinţa în sine a lui Dumnezeu, 

însuşirea de „născut” nu este fiinţa Lui. Şi dacă e una, nu mai e 

alta. Ce argument va sta împotrivă Alege aşadar pe oricare vrei 

din cele două nelegiuiri, o deşertule teolog, dacă te-ai străduit să 

fii cu totul nelegiut. Apoi, cum spui că „nenăscutul” şi „născutul” 

nu sunt una şi aceeaşi Dacă însă prin aceste vorbe înţelegi pe 

cel necreat şi pe cel creat, atunci sunt şi eu de aceeaşi părere cu 

tine. Căci nu este unul şi acelaşi lucru, în ce priveşte natura, cel 

fără de început cu cel creat. Iar dacă spui că „născătorul” şi 

„născutul” nu sunt una şi aceeaşi, nu este spus cu dreptate, 

căci este cu desăvârşire necesar să fie unul şi acelaşi lucru; căci 

aceasta este natura celui care a născut şi a celui născut, în ce 

priveşte natura, născutul să fie una şi aceeaşi cu născătorul. 

Sau astfel iarăşi: 

-Cum înţelegi tu însuşirile de nenăscut şi de născut Căci 

dacă prin acestea înţelegi însăşi nenaşterea şi naşterea, nu sunt 

unul şi acelaşi lucru; iar dacă înţelegi pe cei cărora le aparţin 

acestea, cum de nu sunt ei unul şi acelaşi Căci şi neînţelepciunea 

şi înţelepciunea 226 între ele nu sunt unul şi acelaşi 

lucru, dar se referă la unul şi acelaşi om şi nu taie fiinţa în 

două, ci se taie ele în două, cu privire la una şi aceeaşi fiinţă. 

Sau şi nemurirea şi nerăutatea şi nestricăciunea sunt fiinţă a lui 

226 

Înţelepciunea şi neîntelepciunea, raportate la doi oameni, unul înţelept şi altul 

neînţelept, deşi deosebiţi din punct de vedere al denumirii, sunt unul şi acelaşi lucru din 

punct de vedere al naturii. În cazul termenilor „nenăscut” şi „născut”, raportaţi la Tatăl şi 

la Fiul, ei nu arată decât o deosebire denominativă, sau de proprie însuşire, şi nu de 

natură, Tatăl şi Fiul fiind deofiinţă. Termenii de „neînţelept” şi „înţelept” şi cei de 

„nenăscut” şi „născut” nu taie în două fiinţa sau natura, spre a forma două fiinţe 

deosebite, fiindcă atunci ar urma ca şi celelalte atribute: nemurirea, nerăutatea, 

nestricăciunea, să fie fiinţe ale lui Dumnezeu, făcând astfel mai mulţi Dumnezei. Nu 

despart deci natura lui Dumnezeu în două naturi deosebite, ci se separă ele, tăindu-se 

în jurul uneia şi aceleiaşi naturi a lui Dumnezeu. 

72

Dumnezeu Dacă însă este aşa, atunci vor fi multe fiinţe ale lui 

Dumnezeu, şi nu una, sau Dumnezeirea este compusă din ele, 

căci dacă sunt fiinţe, nu sunt necompuse. 

XI 

Aceste lucruri ei nu le spun însă, căci sunt comune şi 

altora 227 . Ceea ce aparţine însă numai lui Dumnezeu şi ceea ce 

este propriu Lui este fiinţa. Căci cei care aduc învăţătura că şi 

materia şi ideea sunt nenăscute nu ar admite că însuşirea de 

nenăscut aparţine numai lui Dumnezeu 228 . Căci să întindem mai 

departe întunericul maniheilor 229 . Fie numai a lui Dumnezeu 

însuşirea de nenăscut. Dar ce este Adam Nu este el o plasmă a 

lui Dumnezeu 

-Ba chiar prea, vei zice tu. 

-Este deci numai el om 

-Nicidecum. 

sieşi de ce 

-Fiindcă plasma nu este omenire, căci este om şi cel care s-a 

născut. 

-La fel nici cel nenăscut nu este singur Dumnezeu 230 , deşi 

însuşirea aceasta este proprie numai Tatălui. În consecinţă, 

admite că şi Cel născut este Dumnezeu, căci este din 

Dumnezeu, chiar dacă eşti foarte iubitor al termenului de 

născut. Apoi cum spui tu că fiinţa lui Dumnezeu este nu 

afirmarea a ceea ce este El, ci înlăturarea a ceea ce nu este El 231 

Căci însuşirea de nenăscut arată că nu-I aparţine naşterea, nu 

însă ce este El în ce priveşte natura Lui şi nici ce aparţine prin 

natură Celui care nu are naştere. Ce este deci fiinţa lui 

Dumnezeu E treaba nebuniei tale să întrebi, a ta care te ocupi 

227 

Sunt adică comune şi îngerilor, căci şi îngerii sunt nemuritori, lipsiţi de răutate şi 

nestricăcioşi. 

228 

Aici vizează pe platonişti. 

229 

Maniheii, susţinând existenţa a două principii în luptă între ele, binele şi răul, din care 

izvorăsc lumina şi întunericul, afirmau astfel că şi „întunericul” este nenăscut. 

230 

Logica este constrângătoare. Se spunea că însuşirea proprie a lui Dumnezeu este 

nenaşterea, deci numai nenăscutul este Dumnezeu, excluzând astfel pe Fiul din 

Dumnezeire. Replica este şi aici limpede: Adam nu a fost născut de nimeni, ci plăsmuit, 

singur de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă însă că numai el este om, fiindcă a fi om nu 

înseamnă a fi plăsmuit, ci om este şi Set şi toţi cei născuţi din el şi din Eva. Tot aşa şi 

„născutul” este Dumnezeu, chiar dacă termenul de „nenăscut” este însuşirea proprie 

numai a Tatălui. Este Dumnezeu şi „născutul”, ca Unul care din Tatăl S-a născut. 

231 

Elias comentează astfel: „după cum când zicem că Dumnezeu este nenăscut, 

nemuritor, nestricăcios, nu zicem ce anume este El, ci ceea ce nu este El. Ceea ce se 

spune însă despre Dumnezeu în mod afirmativ, nu indică natura Lui, adică când 

spunem că El este bun, că este drept, că este înţelept. Vezi şi a doua Cuvântare, 

capitolul IX. 

73

atât de mult şi de nenaştere. Pentru noi însă fiinţa lui 

Dumnezeu rămâne lucru mare, chiar dacă cumva Îl vom 

cunoaşte şi mai în urmă, când ni se va risipi întunericul minţii şi 

desişul cărnii 232 , cum este făgăduinţa Celui nemincinos 233 . 

Aceasta s-o cugete deci şi s-o nădăjduiască cei care s-au 

curăţit în vederea acestui lucru 234 . Noi însă atât vom îndrăzni să 

spunem, că, dacă pentru Tatăl e mare lucru faptul că nusieşi are 

început de nicăieri 235 , nu mai puţin este pentru Fiul faptul de a 

se fi născut dintr-un astfel de Tată. Căci aşa se face părtaş şi la 

slava Celui necauzat, fiindcă este din Cel necauzat şi se adaugă 

şi faptul acesta atât de mare al naşterii şi aşa de venerat pentru 

cei care nu zboară cu mintea prea aproape de pământ şi care nu 

au un cuget material. 

XII 

Dar, obiectează ei, dacă în privinţa fiinţei, Fiul este una şi 

aceeaşi cu Tatăl, iar Tatăl este „nenăscut”, atunci va fi 

„nenăscut” şi Fiul. 

-Aşa e, dacă însuşirea de „nenăscut” este fiinţa lui 

Dumnezeu, ca să fie o nemaipomenită amestecare „născutnenăscut”. 

Dacă însă deosebirea între ei este în privinţa fiinţei, 

de ce vorbeşti despre acest lucru ca despre ceva temeinic Sau şi 

tu eşti tată al tatălui tău, ca să nu rămână nimic propriu al 

tatălui tău, de vreme ce esti una şi aceeaşi cu el în ce priveşte 

fiinţa Sau este limpede că proprietatea aceasta a lui rămânând 

neclintită, vom cerceta-o în vreun fel Că nu sunt unul şi acelaşi 

lucru cuvintele „nenăscut” şi „Dumnezeu”, ai putea s-o ştii de 

aici: dacă ele ar fi unul şi acelaşi lucru, ar trebui negreşit ca, de 

vreme ce „Dumnezeu” este Dumnezeul unora, să fie şi 

„nenăscutul” Dumnezeu al unora; sau, fiindcă „nenăscutul” nu 

este Dumnezeul nimănui, să nu fie nici „Dumnezeu” Dumnezeul 

unora. Căci cele care sunt cu desăvârşire deopotrivă se 

manifestă şi la fel. Dar, într-adevăr, „nenăscutul” nu este 

Dumnezeu al unora, căci al cărora va fi Şi Dumnezeu este 

Dumnezeu al unora, căci este al tuturor. Cum ar fi deci unul şi 

acelaşi lucru cuvintele „Dumnezeu” şi „nenăscut” Şi iarăşi, 

fiindcă „nenăscutul” şi „născutul” sunt lucruri opuse între ele, 

cum sunt averea şi lipsa, e necesar să fie introduse şi fiinţe care 

stau în opoziţie între ele, lucru care nu a fost admis de nimeni. 

232 

I Cor. 13, 12; I Ioan 3, 2. 

233 

Tit 1, 2. 

234 

Vezi Cuvântarea a doua, XII. 

235 Vezi Cuvântarea a patra, VII. 

74

Sau, fiindcă iarăşi averile sunt anterioare lipsurilor şi lipsurile 

sunt suprimări ale averilor, trebuie să admitem că fiinţa Fiului 

nu numai că este mai veche decât fiinţa Tatălui, dar şi că ea este 

suprimată de către Tatăl, cât se poate deduce din ipotezele tale. 

XIII 

Ce argument mai au ei din cele pe care le socotesc de 

neînvins Că poate în cele din urmă ar da fuga la el, cum este 

argumentul că, dacă Dumnezeu nu a încetat să nască, naşterea 

este neterminată. Şi când va înceta să nască Iar dacă a încetat 

să nască, negreşit că a şi început să nască. Iarăşi cei corporali 

gândesc corporal. Eu însă, dacă naşterea Îi este veşnică sau nu, 

nu spun încă, până ce nu voi cerceta mai amănunţit locul acesta 

din Scriptură: „Mă naşte mai înainte de toate colinele” 236 . Nu văd 

însă care este necesitatea argumentului. Căci dacă, după 

socotinţa lor, a început cândva lucrul care avea să înceteze, nu a 

început nicidecum ceea ce nu avea să înceteze. Ce vor declara 

deci despre suflet sau despre natura îngerească Dacă a început, 

va şi înceta, iar dacă nu va înceta, este limpede că, potrivit 

socotinţei lor, nici nu a început. Însă sigur este că şi a început 

să existe şi că şi nu va înceta să existe. Deci, după 

raţionamentul lor, nu a început să existe ceea ce va înceta să 

existe. 

Învăţătura noastră este deci aceasta: după cum este o 

singură definiţie a calului şi a boului şi a omului şi a fiecărei 

fiinţe din acelaşi gen, şi orice fiinţă care face parte din definiţie 

este numită la propriu, iar cea care nu este cuprinsă în definiţie, 

aceasta sau nu este numită, sau nu este numită la propriu, tot 

aşa există şi o singură fiinţă şi o natură şi o denumire a lui 

Dumnezeu, chiar dacă prin unele cugetări deosebite 237 se 

deosebesc şi numirile Lui, şi ceea ce este numit la propriu, aceea 

şi este Dumnezeu; iar ceea ce este El după natura Lui, aceea se 

numeşte şi în adevăr, dacă pentru noi adevărul nu constă în 

numiri, ci în realitatea lucrurilor. Aceştia însă, temându-se 

parcă să nu pună în mişcare toate împotriva adevărului, 

mărturisesc, e drept, când sunt constrânşi de cuvântul 

Scripturii şi de mărturii, că Fiul este Dumnezeu, însă un 

Dumnezeu pe cale de omonimie şi numai părtaş al denumirii de 

Dumnezeu. 

XIV 

236 

Pild. 8, 25. 

237 Adică termenii Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. 

75

Când le vom obiecta însă, la rândul nostru: Ce deci Nu este 

Fiul Dumnezeu la propriu, după cum animalul pictat nu este 

animal la propriu Cum mai este El deci Dumnezeu, dacă nu 

este Dumnezeu la propriu Dar ce împiedică, răspund ei, ca 

acestea să fie şi omonime şi să fie numite şi una şi alta la 

propriu Şi ne vor înfăţişa câinele de uscat şi pe cel de mare, 

care sunt şi omonimi şi numiţi cu numiri proprii (căci este şi o 

specie de felul acesta între omonime) şi fie chiar şi orice altă 

fiinţă care se foloseşte de aceeaşi denumire şi este părtaşă 

deopotrivă cu aceasta la această denumire, chiar dacă este 

deosebită după natură. Dar acolo, prea bunule om, când pui 

două naturi deosebite, sub una şi aceeaşi denumire, nu o aduci 

pe una mai prestantă decât alta şi nici pe una mai întâi, iar pe 

alta mai pe urmă şi nici pe una ca mai mult, iar pe una ca mai 

puţin decât ceea ce se spune că este. Într-adevăr nu s-a adăugat 

ceva care să le ofere această necesitate; căci nu este acesta mai 

câine, iar acela mai puţin câine decât celălalt câine, adică 

câinele de mare decât cel de uscat, sau câinele de uscat, la 

rându-i, decât cel de mare Căci de ce, sau pentru care raţiune 

ar fi aşa Dar comunitatea denumirii este acolo în lucruri egale 

în cinstire şi deosebite între ele. Aici însă, adăugând lui 

Dumnezeu venerarea şi fiinţa mai presus de orice fiinţă şi 

natură, lucru care este propriu numai lui Dumnezeu, şi parcă 

natură a Dumnezeirii, apoi atribuind această proprietate Tatălui, 

iar pe Fiul lipsindu-L de ea şi supunându-L Tatălui, şi 

rezervându-i locul de al doilea în ce priveşte cinstirea şi 

închinarea, chiar dacă Îi dăruieşti prin silabe egalitatea cu Tatăl, 

în fapt trunchezi Dumnezeirea şi treci cu răutate de la omonimia 

care are egalitatea, la cea care nu leagă la un loc pe cele egale 

între ele. Încât, pentru tine, omul pictat şi omul viu se apropie 

mai mult de închipuirea Dumnezeirii, decât câinii din exemplul 

de faţă. Sau dă-le la amândoi, atât comunitatea denumirii, cât şi 

egala cinstire a naturilor, chiar dacă le prezinţi ca deosebite; şi 

ţi-ai dărâmat câinii pe care-i născocisei 238 , pentru dovedirea 

inegalităţii Tatălui cu Fiul. Căci care este folosul omonimiei, 

dacă nu ar avea egalitatea de cinstire cei care sunt prezentaţi de 

tine ca deosebiţi Căci nu ca să arăţi egalitatea de cinstire, ci 

neegalitatea, ai dat tu fuga la omonimie şi la câini. Cum ar putea 

deci fi cineva dovedit mai mult că se luptă cu sine însuşi şi cu 

Dumnezeirea 

238 

Adică a spulberat, a dărâmat susţinerea argumentării cu cei doi câini, legaţi la un loc 

cu lanţul logicii subtile, pentru dovedirea inegalităţii de natură a Tatălui şi a Fiului. 

76

XV 

Iar dacă noi am zice că după cauză Tatăl este mai mare 

decât Fiul, iar ei ar adăuga premisa că ea este arătătoarea 

naturii, apoi ar trage concluzia că Tatăl este mai mare decât Fiul 

prin natură, eu nu ştiu pentru cine fac acest paralogism: pentru 

ei înşişi, sau pentru cei cărora le este adresat cuvântul. Căci nu 

pur şi simplu ceea ce se spune despre cineva va fi spus şi despre 

ceea ce îi este supus; ci este limpede de cine este vorba şi ce 

anume se spune. Fiindcă, cine mă împiedică ca şi eu, formulând 

premisa că „Tatăl este mai mare decât Fiul după natură”, apoi 

adăugând premisa că „dar după natură nu este absolut mai 

mare, nici Tată”, să trag de aici concluzia că „mai marele nu este 

absolut mai mare”, sau că „Tatăl nu este absolut Tată” Iar dacă 

vrei în felul acesta: „Dumnezeu este fiinţă; fiinţa nu este însă 

neapărat Dumnezeu”, trage concluzia care urmează de aici: 

„Dumnezeu nu este neapărat Dumnezeu”. Socotesc însă că 

paralogismul acesta porneşte de la condiţionat la absolut, după 

cum este obiceiul celor care vorbesc în termeni tehnici despre 

aceste lucruri. Căci, în timp ce noi atribuim expresia „mai mare” 

naturii cauzei, ei atribuie ideea de „mai mare” naturii, după 

cum, dacă şi noi am spune că „cutare este un om mort”, ei ar 

adăuga că „este un om deci”. 

XVI 

Dar cum să trecem degrabă pe lângă lucrul acela, care cu 

nimic nu este mai puţin vrednic de admiraţie decât cele spuse 

până acum – Tatăl, zice, este un nume de fiinţă sau un nume 

de energie, la gândul de a ne lega de amândouă părţile. Anume, 

dacă vom spune că este un nume de fiinţă, vom conveni că Fiul 

este de o altă fiinţă decât Tatăl; fiindcă una este fiinţa lui 

Dumnezeu, iar pe aceasta, după socotinţa lor, a luat-o mai 

dinainte Tatăl; iar dacă vom spune că este un nume de energie, 

vom mărturisi limpede că Fiul este o creatură, nu născut. Căci 

unde este cel care pune în mişcare, acolo este neapărat şi lucrul 

mişcat. Şi cum de este unul şi acelaşi lucru făptura cu Făcătorul 

ei, vor spune că se miră. M-aş bucura din cale afară şi de 

distincţia făcută de voi, dacă ar trebui cu necesitate ca din două 

alternative să admitem pe una, ci nu ca, fugând de cele două, să 

o spunem pe a treia ca mai adevărată, căci, prea înţelepţiţilor, 

Tatăl nu este nici nume de fiinţă, nici nume de energie, ci este 

un nume de relaţie şi de arătare cum este Tatăl faţă de Fiul şi 

Fiul faţă de Tatăl. Căci, după cum la noi oamenii denumirile 

acestea arată legătura de naştere şi înrudire dintre tată şi fiu, tot 

77

aşa şi în Dumnezeire ele arată deofiinţimea Născutului cu 

Născătorul Lui. Dar fie, să admitem, de dragul vostru, că Tatăl 

este şi un nume de fiinţă; în ipoteza aceasta, El va aduce pe Fiul 

împreună cu El, nu-L va înstrăina, conform sensurilor comune 

şi puterii acestor numiri. Fie şi nume de energie, dacă crezi tu; 

nici aşa nu ne veţi încolţi; căci prin aceasta ar produce Însuşi pe 

Cel deofiinţă cu El, deşi de altfel ar fi nelalocul ei socotinţa 

termenului de energie cu privire la acest lucru. Vezi cum scăpăm 

de întortochelile voastre, chiar când vreţi să vă luptaţi cu 

răutate Dar, după ce am cunoscut invincibilitatea ta în 

raţionamente şi în întortocheli, să-ţi vedem şi puterea pe care o 

tragi din dumnezeieştile cuvântări, dacă cumva ne vei putea 

convinge şi din această latură. 

XVII 

Căci noi am luat şi predicăm Dumnezeirea Fiului din marile 

şi înaltele graiuri ale Scripturii. Care anume sunt acestea 

Dumnezeu, Cuvântul, de la început, deodată cu începutul, 

începutul. „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la 

Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” 239 , şi: „Cu Tine era 

începutul” 240 , şi: „Cel care o cheamă pe ea început din 

generaţii” 241 . Iar fiindcă este Fiul Unul-Născut: „Fiul Unul- 

Născut, care este în sânul Tatălui, acela Însuşi a povestit” 242 . 

Cale, adevăr, viaţă, lumină: „Eu sunt calea şi adevărul şi 

viaţa” 243 , şi: „Eu sunt lumina lumii” 244 . Înţelepciune, putere: 

„Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui 

Dumnezeu” 245 . Strălucire, caracter, icoană, pecete: „Care fiind 

strălucirea slavei” 246 ; şi: „Caracter al ipostazei Lui” 247 ; şi: „Icoană 

a bunătăţii” 248 , şi: „Căci pe Acesta L-a pecetluit Tatăl 

Dumnezeu” 249 . Domn împărat, Cel ce este, Cel atotputernic: „A 

plouat Domnul foc de la Domnul” 250 , şi: „Toiag de dreptate, 

239 

Ioan 1, 1. 

240 

Vezi Sfânta Scriptură (nota din traducerea originală, adică Ps. 110, 3, nu e bună). 

241 

Is. 41, 4. 

242 

Ioan 1, 18. 

243 

Ioan 14, 6. 

244 

Ioan 8, 12. 

245 

I Cor. 1, 24. 

246 

Evr. 1, 3. 

247 

Înţel. 6, 26. 

248 

Înţel. 6, 26. 

249 

Ioan 6, 27. 

250 Fac. 19, 24. 

78

toiagul împărăţiei tale” 251 , şi: „Cel ce este şi Cel ce era şi Cel care 

va veni şi Cel atotputernic” 252 . Este limpede că aceste denumiri 

despre Fiul sunt spuse, şi altele câte au aceeaşi virtute cu aceste 

denumiri, dintre care niciuna nu este adăugată nici survenită 

mai în urmă Fiului, sau Duhului, precum nici însuşi Tatălui. 

Căci desăvârşirea nu vine din adăugire. Căci nu a fost un timp 

când Tatăl era fără de Cuvântul; nici nu a fost un timp când să 

nu fie adevărat, sau lipsit de înţelepciune, sau lipsit de putere, 

sau lipsit de viaţă, sau de strălucire sau de bunătate. 

XVIII 

Faţă de acestea, tu numără-mi vorbele lipsei tale de 

judecată, anume: „Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” 253 ; 

„mai mare” 254 ; „a zidit” 255 ; „a făcut” 256 ; „a sfinţit” 257 ; iar dacă vrei, 

şi vorbele „sclav” 258 şi „supus” 259 ; „a dat” 260 ; „a învăţat” 261 ; „a 

primit poruncă” 262 ; „a fost trimis” 263 ; „nu poate să facă ceva de la 

sine” 264 , sau „să voiască” 265 ; şi încă şi aceste cuvinte: 

„neştiinţa” 266 , „supunerea” 267 , „rugăciunea” 268 , „întrebarea” 269 , 

„progresarea” 270 , „desăvârşirea” 271 . Adaugă aici, de vrei, şi pe cele 

care sunt mai umile decât acestea: „somnul” 272 , „flămânzirea” 273 , 

251 

Ps. 44, 8. 

252 

Apoc. 1, 4, 8; 4, 8; 11, 17; 16, 5. 

253 

Ioan 20, 17. 

254 

Ioan 14, 28. 

255 

Pild. 8, 22. 

256 

Fapt. 2, 36. 

257 

Ioan 10, 36. 

258 

Is. 42, 1; Fil. 2, 7. 

259 

Fil. 2, 8. 

260 

Ioan 18, 9: „Dintre aceia pe care Mi i-ai dat, nu am pierdut din ei niciunul”. 

261 

Evr. 5, 8. 

262 

Ioan 15, 10. 

263 

Ioan 5, 36; 20, 21. 

264 

Ioan 5, 19. 

265 

Mat. 20, 23. 

266 

Mat. 24, 36. 

267 

Ioan. 5, 30. 

268 

Mat. 14, 23. 

269 

Ioan 9, 35. 

270 

Luc. 2, 52. 

271 

Idem. 

272 

Mat. 8, 24. 

273 Mat. 21, 18. 

79

„obosirea” 274 , „lăcrimarea” 275 , „zbuciumul” 276 , „darea în lături” 277 . 

Dar poate că ai batjocori şi crucea şi moartea Lui. Căci scularea 

Lui din morţi şi înălţarea la cer mi se pare că ai de gând să le 

treci cu vederea, fiindcă în acestea se găseşte şi ceva favorabil 

nouă. Dar încă multe cuvinte ai putea să aduni, pe lângă 

acestea, dacă ai vrea să alcătuieşti Dumnezeul tău omonim şi 

nescripturistic, pentru noi însă adevărat şi de o egală cinstire cu 

Tatăl. Căci nu este greu lucru, ca, urmărind pe fiecare din aceste 

cuvinte în parte, să-l interpretezi şi cu gândul cel mai evlavios şi 

să-ţi lămureşti şi piedica de care te loveşti în Scripturi, dacă cu 

adevărat te-ai lovi acolo de vreo piedică, şi nu faci rău de 

bunăvoie. Ca să rezum însă într-un cuvânt, vorbele mai înalte 

atribuie-le Dumnezeirii şi naturii mai presus decât patimile şi 

decât corpul, iar pe cele mai umile atribuindu-le Celui alcătuit şi 

care S-a golit pentru tine şi care S-a întrupat şi, fără să zicem o 

vorbă mai urâtă, care S-a făcut om, apoi care S-a şi înălţat la 

cer, pentru ca tu, dărâmând caracterul trupesc şi pe pământ al 

învăţăturilor tale, să înveţi să fii mai înalt şi să te urci împreună 

cu Dumnezeirea şi să nu te mai opreşti la cele văzute, ci să te 

urci împreună cu cele înţelegătoare şi să cunoşti, pe deoparte, 

raţiunea naturii Sale, iar pe de alta raţiunea iconomiei Sale. 

XIX 

Căci Acesta, pe care-L dispreţuieşti tu acum, era cândva şi 

era mai presus de tine; Cel care acum e om, era şi necompus; 

ceea ce era, a rămas mai departe, iar ceea ce nu era, a luat 

asuprasieşi. La început era necauzat, căci care ar fi cauza lui 

Dumnezeu Dar şi mai în urmă S-a făcut dintr-o cauză. Iar 

această cauză era ca să te mântuiască pe tine batjocoritorul Lui, 

care pentru aceasta cercetezi cu dispreţ Dumnezeirea, fiindcă a 

luat asuprasieşi grosimea ta carnală, unindu-se cu carnea prin 

mijlocirea minţii şi Dumnezeu făcându-se Omul de jos, după ce 

omul s-a amestecat cu Dumnezeu şi s-a făcut una, biruind 

natura mai tare, pentru ca eu să mă fac într-atât Dumnezeu, cât 

s-a făcut el om. S-a născut, dar se şi născuse; din femeie, dar şi 

din Fecioară. Lucrul acesta este omenesc, acela este 

dumnezeiesc. Fără tată de aici, fără mamă de acolo. Tot acest 

fapt aparţine Dumnezeirii 278 . A fost purtat în pântece, dar a fost 

274 

Ioan 11, 35. 

275 

Ioan, 2, 15. 

276 

Luc. 19, 45. 

277 

Ioan 10, 39-40. 

278 Luc. 1, 41. 

80

cunoscut de profetul; care şi el era purtat în pântece, şi care a 

tresăltat în faţa Cuvântului, din pricina Căruia s-a născut. A fost 

înfăşat în scutece, dar desface giulgiurile înmormântării 279 , când 

învie. A fost culcat în iesle, dar a fost slăvit de îngeri 280 şi vestit 

de stea şi adorat de magi. Cum te poticneşti de ceea ce se vede 

cu ochii, neintuind ceea ce poate fi cuprins cu mintea A fugit în 

Egipt, e drept, dar a pus pe fugă erorile egiptenilor 281 . Nu a avut 

chip, nici frumuseţe la iudei 282 , dar pentru David era la 

frumuseţe ca nimeni altul între fiii oamenilor, dar pe munte 

străluceşte ca lumina fulgerului şi se face mai strălucitor decât 

soarele, făcându-se iniţiator al strălucirii din lumea viitoare. 

XX 

A fost botezat 283 ca un om, dar a dezlegat păcatele ca un 

Dumnezeu 284 , nu pentru că avea nevoie de curăţire El Însuşi ci 

pentru ca să sfinţească apele. A fost ispitit ca un om, dar a biruit 

ca un Dumnezeu 285 , dar porunceşte să avem curaj, ca unul care 

a biruit lumea. A flămânzit 286 , dar a hrănit mii de oameni, dar 

este pâine vie şi cerească 287 . A însetat, dar a strigat: „Dacă 

însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” 288 , dar a făgăduit că 

va face şi izvoare de apă 289 pe cei care cred în El. A obosit 290 , dar 

El este odihna celor obosiţi şi împovăraţi 291 . A fost îngreunat de 

somn 292 , dar merge cu uşurinţă pe mare 293 , dar ceartă 

vânturile 294 , dar uşurează pe Petru care se scufunda 295 . Dă 

dajdie 296 , dar o dă din peşte, dar împărăţeşte peste cei care o cer 

de la El. Aude că e numit samarinean şi îndrăcit 297 , numai că El 

279 

Ioan 20, 6... 

280 

Luc. 2, 9. 

281 

Ier. 46, 25. 

282 

Is. 53, 2. 

283 

Luc. 3, 21. 

284 

Mat. 9, 2. 

285 

Ioan 16, 33. 

286 

Mat. 21, 18. 

287 

Ioan 6, 51. 

288 

Ioan 7, 37. 

289 

Ioan 7, 38. 

290 

Ioan 4, 6. 

291 

Mat. 11, 28. 

292 

Mat. 8, 24. 

293 

Mat. 14, 25. 

294 

Mat. 8, 27. 

295 

Mat. 14, 31. 

296 

Mat. 17, 27. 

297 Ioan 8, 48. 

81

salvează pe cel care cobora de la Ierihon şi care căzuse între 

tâlhari 298 , numai că este cunoscut de draci şi alungă draci 299 şi 

aruncă în adâncuri mari legiuni de duhuri 300 şi ca un fulger vede 

căzând pe căpetenia dracilor 301 . Este lovit cu pietre 302 , dar nu 

este prins. Se roagă 303 , dar aude pe alţii când se roagă. Plânge, 

dar face să înceteze lacrima. Întrebă unde este Lazăr 304 , căci om 

era, dar învie pe Lazăr, căci era Dumnezeu. Este vândut, şi cu 

preţ mic; căci a fost vândut pe treizeci de arginţi 305 , dar 

răscumpără lumea, şi cu preţ mare, căci o răscumpără cu 

propriul Lui sânge 306 . Ca o oaie spre junghiere este dus 307 , dar 

păstoreşte pe Israel 308 , iar acum şi pe toată lumea 309 . Ca un miel 

fără de glas este 310 , dar El este Cuvânt, vestit de glasul celui ce 

strigă în pustie 311 . A simţit neputinţa 312 , a fost rănit, dar vindecă 

toată boala şi toată neputinţa 313 . Este urcat pe lemn, este 

răstignit, dar prin lemnul vieţii ne readuce la starea de la 

început 314 , dar mântuieşte şi pe tâlharul răstignit împreună cu 

El 315 , dar întunecă tot lucrul văzut 316 . Este adăpat cu oţet; este 

hrănit cu fiere 317 . Cine El care preface apa în vin 318 , care 

împrăştie gustarea amară 319 , El dulceaţa şi întreaga dorire 320 . Îşi 

dă sufletul în mâinile Tatălui, dar are puterea să şi-L reia 321 , dar 

298 

Luc. 10, 30. 

299 

Marc. 1, 25, 34. 

300 

Marc. 5, 9. 

301 

Luc. 10, 18. 

302 

Ioan 8, 59. 

303 

Mat. 14, 23. 

304 

Ioan 11, 34. 

305 

Mat. 26, 15. 

306 

I Cor. 6, 20; 7, 23. 

307 

Is. 53, 7. 

308 

Ps. 79, 1. 

309 

Ps. 2, 9; Apoc. 12, 5. 

310 

Is. 53, 7. 

311 

Ioan 1, 7. 

312 

Is. 53, 4-5. 

313 

Mat. 9, 35. 

314 

Fac. 2, 15; Apoc. 22, 2. 

315 

Luc. 23, 43. 

316 

Mat. 27, 45. 

317 

Mat. 27, 34; Luc. 23, 36. 

318 

Ioan 2, 9. 

319 

Ieş. 15, 25. 

320 

Cânt. 5, 16. 

321 Ioan 10, 18. 

82

spintecă catapeteasma 322 , căci cele de sus se arată, dar pietrele 

se despică, dar morţii învie 323 . Moare, dar dă viaţă 324 şi dezleagă 

cu moartea pe moarte 325 . Este îngropat, dar învie. Coboară în 

iad, dar aduce sus sufletele, dar le urcă în ceruri, dar va veni să 

judece vii şi morţii şi să probeze astfel de cuvinte. Dacă acelea îţi 

dau prilejul rătăcirii, acestea să-ţi împrăştie rătăcirea. 

XXI 

Acestea fie spuse de noi, fără voia noastră, celor care 

vorbesc în enigme, căci nu este plăcut lucru credincioşilor 

limbuţia şi contrazicerea în cuvinte, căci ajunge şi un singur 

adversar 326 , numai că de nevoie am făcut aşa, din pricina celor 

care cad în acestea, fiindcă şi leacurile sunt din cauza bolilor, ca 

să vadă ca nu sunt în toate înţelepţi de neînvins în argumentele 

de prisos şi care golesc Evanghelia. Căci, când vom pune înainte 

puterea raţiunii, lăsând la o parte credinţa, şi vom dărâma 

vrednicia de credinţă a Duhului prin cercetări raţionale, apoi 

când raţiunea va fi învinsă de mărimea lucrurilor – şi va fi 

învinsă cu necesitate, de vreme ce porneşte de la slabul organ al 

cugetării noastre – ce se întâmplă Se întâmplă că slăbiciunea 

raţiunii apare ca o slăbiciune a tainei credinţei noastre şi astfel 

subtilitatea cuvântării se arată drept o golire a Crucii 327 , cum 

crede şi Pavel; căci credinţa este plinire a învăţăturii noastre. Iar 

Acela care anunţă pe cele legate şi care dezleagă pe cele 

înnodate 328 , care ne aduce şi nouă în minte să dezlegăm 

legăturile dogmelor care ne torturează, mai ales transformându-i 

şi pe aceştia, o de i-ar face credincioşi în loc de meşteri ai 

cuvântului şi creştini în locul a ceea ce se numesc ei acum 329 . 

Aceasta îi şi îndemnăm şi îi rugăm pentru Hristos 330 : împăcaţi-vă 

cu Dumnezeu şi să nu stingeţi Duhul 331 ; dar mai ales o! de 

s-ar împăca Hristos cu voi şi Duhul. De v-ar străluci în sfârşit 

cândva. Dar dacă aţi fi mai departe prea iubitori de sfadă, hei 

bine noi ne-am salva Treimea şi am fi mântuiţi de Treime, 

322 

Mat. 27, 51. 

323 

Mat. 27, 52. 

324 

Ioan 5, 21. 

325 

Evr. 2, 14; II Tim. 1, 10. 

326 

Satana. 

327 

I Cor. 1, 17. 

328 

Dan. 5,16. 

329 

Adică eunomieni. 

330 

II Cor. 5, 20. 

331 I Tes. 5, 19. 

83

ămânând curaţi şi fără poticnire 332 , până la arătarea mai 

desăvârşită a lucrurilor fierbinte dorite de noi, în însuşi Hristos 

Domnul nostru, căruia I se cuvine slava în veci. Amin. 

332 Filip. 1, 10. 

84

Cuvântarea a patra despre Dumnezeu 

I 

După ce ţi-am zdruncinat îndeajuns, prin puterea Duhului, 

şiretlicurile şi urzelile raţionamentelor tale şi după ce am 

lămurit, în linii mari, întâmpinările şi împotrivirile luate din 

dumnezeieştile Scripturi, prin care jefuitorii sacrilegi ai literei 333 

şi furii înţelesului celor scrise pun stăpânire pe mulţime şi 

tulbură calea adevărului, – şi aceasta făcând-o noi nu fără de 

limpezime, după cum am eu convingerea, cel puţin pentru cei cu 

mai multă bunăvoinţă, atribuind Dumnezeirii denumirile mai 

înalte şi mai potrivite cu Dumnezeu, iar pe cele mai umile şi mai 

potrivite cu oamenii lui Adam cel Nou din cauza noastră şi lui 

Dumnezeu care S-a supus pătimirii 334 împotriva păcatului, – 

fiindcă nu ţi-am cercetat fiecare împotrivire în parte, căci ne 

zorea mersul cuvântării şi fiindcă tu ceri şi lămurirea acestor 

împotriviri în scurt, pentru ca să nu fii cumva târât de cuvintele 

în aparenţă convingătoare, noi le vom rezuma şi pe acestea pe 

scurt, împărţindu-le pe numere, spre o mai bună ţinere de 

minte. 

II 

Într-adevăr, în sprijinul argumentării lor au ei locul acela 

care este şi foarte la îndemână: „Domnul m-a zidit început al 

căilor Lui, spre lucrurile Lui” 335 . Cum vom răspunde în faţa 

acestui argument al lor Nu vom acuza noi pe Solomon Nu vom 

da noi oare la o parte cele spuse de el mai înainte, din pricina 

căderii lui mai de pe urmă Nu vom spune că cuvântul acesta 

este al Înţelepciunii Însăşi şi al ştiinţei parcă şi al raţiunii 

artistului, după care s-au zidit toate Căci multe ştie să 

personifice 336 Scriptura şi dintre lucrurile neînsufleţite, cum 

rezultă din locul următor: „Marea a vorbit aceasta şi aceasta” 337 

333 

Este vorba de eunomieni, care răstălmăceau Sfânta Scriptură în sens străin de 

interpretarea ortodoxă, răstălmăcire prin care atrăgeau la ei pe cei mai slabi la minte şi 

prin care furau deci înţelesul celor scrise. 

334 

Prin expresia „Dumnezeu care S-a supus pătimirii”, sau „Dumnezeul pătimitor”, se 

înţelege natura omenească a Mântuitorul, pe care a avut-o în întregime, afară de păcat. 

Acelaşi sens îl are şi expresia „Adam cel Nou”. 

335 

Pild. 7, 22. 

336 

Personificarea sau prosopopeea este un mod de vorbire destul de frecvent în Sfânta 

Scriptură. 

337 Iov 28, 14. 

85

şi: „Adâncul a spus: nu este în mine” 338 şi: „Cerurile care 

povestesc slava lui Dumnezeu” 339 . Şi iarăşi: „I se porunceşte 

sabiei” 340 şi: „Munţi şi coline sunt întrebaţi să răspundă despre 

cauzele tresăltării lor de bucurie” 341 . Noi nu aducem în discuţie 

nici unul din aceste texte, chiar dacă unii dinaintea noastră 

le-au citat ca pe nişte argumente puternice. Să admitem dar că 

aceste cuvinte sunt ale Mântuitorului Însuşi, care este adevărata 

Înţelepciune. Să facem însă puţin o cercetare împreună. 

-Ce lucru dintre cele existente este necauzat 

-Dumnezeirea. Căci nimeni nu poate să spună vreo cauză a 

existenţei lui Dumnezeu, sau altfel cauza ar fi mai veche decât 

Dumnezeu. 

-Dar care este cauza firii omeneşti pe care, din pricina 

noastră, a luat-o Dumnezeu asupra Sa 

-Negreşit, ca să ne mântuiască. Căci care altă cauză ar fi 

Aşadar, fiindcă aici găsim limpede şi expresia „m-a zidit” 342 

şi expresia „mă naşte” 343 , explicaţia este simplă: lucrul pe care îl 

găsim spus cu menţionarea cauzei lui, să-l atribuim naturii Lui 

omeneşti, iar pe cel pe care îl găsim spus pur şi simplu şi fără 

menţionarea cauzei, să-l punem pe seama Dumnezeirii Lui. Dar 

oare expresia „m-a zidit”, nu este exprimată ea împreună cu 

cauza ei Căci „m-a zidit, zice Scriptura, început căilor Lui, spre 

lucrurile Lui”. Iar lucrurile mâinilor Lui sunt adevărul şi 

judecata 344 , din pricina cărora a fost uns cu Dumnezeirea. Căci 

această ungere este a firii Lui omeneşti. Iar expresia „mă naşte” 

este spusă în afară de cauză, sau arată-mi ceva adăugat ei. Ce 

raţiune se opune deci ca Înţelepciunea să fie numită „zidire”, 

după naşterea de jos, şi „lucru născut”, după naşterea dintâi şi 

mai de necuprins de minte 345 

338 


339 

Ps. 18, 1. 

340 

Zah. 13, 7; Ier. 47, 6. 

341 

Ps. 113, 4, 6. 

342 

Pild. 7, 22. 

343 

Pild. 7, 25. 

344 

Ps. 110, 7. 

345 

Distincţia făcută aici de Sfântul Grigorie este temeinică. Sunt lămurite, în adevăratul 

lor înţeles, cele două expresii scripturistice în jurul Fiului: „m-a zidit” şi „m-a născut”, 

cuvinte din care eunomienii îşi făceau argument principal, cum o remarcă şi Sfântul 

nostru, prin aceea că acest argument al lor este pus de el în fruntea argumentelor 

enumărate de el, în Cuvântarea primă despre Fiul, de care se foloseau îndeosebi 

eunomienii în combaterea Dumnezeirii Fiului, considerat de ei drept cea mai prestantă 

creatură, dar numai creatură. Aceste două cuvinte, remarcă şi subliniază Sf. Grigorie, 

vorbesc în realitate despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu: naşterea de sus, 

86

III 

Acestui loc îi urmează şi locul în care auzim că El este rob 

care slujeşte multora cu credincioşie 346 şi locul în care auzim că 

este mare lucru pentru El să fie chemat copil al lui Dumnezeu 347 . 

Căci, într-adevăr, S-a robit cărnii şi naşterii şi pătimirilor 

noastre 348 , pentru eliberarea noastră şi a tuturor celor care, 

ţinuţi fiind în robia păcatului, i-a mântuit. Dar ce lucru este mai 

mare pentru umilinţa unui om, decât să se unească cu 

Dumnezeu şi într-atât să fie cercetat de Răsăritul cel de sus 349 , 

încât şi Cel născut 350 să fie chemat Fiu Sfânt al Celui Prea Înalt 

şi să-I fie dăruit numele care este mai presus de orice nume 351 

Dar ce alt nume este acesta decât cel de Dumnezeu Şi „tot 

genunchiul să se plece 352 în faţa Celui care S-a golit pentru 

noi” 353 şi care a amestecat chipul dumnezeiesc cu înfăţişarea de 

rob şi „să ştie toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut pe El 

Domn şi Hristos” 354 Căci s-au făcut acestea, pe de o parte prin 

lucrarea Celui născut, iar pe de alta prin bunăvoinţa 

Născătorului. 

IV 

Dar, în rândul al doilea, care este locul care, după socotinţa 

lor, este dintre cele mai însemnate şi de neînvins Este că 

trebuie să împărăţească până la un timp oarecare 355 , şi să fie 

primit în cer până la restaurarea timpurilor şi să aibă scaunul 

din dreapta Tatălui 356 , până la supunerea vrăjmaşilor. Iar după 

aceasta ce va urma Să înceteze cumva să împărăţească, sau să 

fie îndepărtat din cer Cine făcându-L să înceteze să împărăţească 

Sau pentru care pricină O, ce exeget îndrăzneţ mai esti 

din Tatăl şi fără mamă, care este necauzată, fiindcă este eternă şi naşterea de jos, din 

Fecioara şi fără de tată, adică întruparea, care este cauzată şi de timp: pentru 

mântuirea lumii şi la plinirea vremii. 

346 

Is. 53, 11. 

347 

Luc. 1, 35. 

348 

Prin simţuri sau afecte trebuie să înţelegem aici numai pe cele naturale: setea, 

somnul, oboseala, etc., şi nu şi pe cele voluntare, cum ar fi concupiscenţele în general 

şi păcatul. 

349 

Vezi Luc. 1, 78. Elias explică: „Ne-a cercetat prin răsăritul soarelui aceluia pe care îl 

cuprindem prin înţelegerea minţii, din sublimul dumnezeirii sale”. 

350 

Luc. 1, 35. 

351 

Filip. 2, 9. 

352 

Filip. 2, 10. 

353 

Filip. 2, 7. 

354 

Fapt. 2, 36. 

355 

I Cor. 15, 25. 

356 Fapt. 3, 21. 

87

tu şi foarte potrivnic stăpânirii regeşti! Auzi deci şi tu că 

împărăţia Lui nu are sfârşit 357 . Ţi se întâmplă însă să judeci aşa, 

din pricină că nu ştii că expresia „până când” 358 nu se 

împotriveşte întru totul ideii de timp viitor, ci stabileşte timpul 

scurs până aici, dar nu exclude timpul care va urma de aici 

încolo. Sau cum vei înţelege expresia: „voi fi cu voi până la 

sfârşitul veacurilor” 359 , ca să nu amintesc pe celelalte Cumva în 

sensul că după aceea nu va mai fi Şi care ar fi raţiunea Dar nu 

numai din această cauză ţi se întâmplă să judeci aşa, ci şi 

pentru faptul că nu distingi înţelesurile cuvintelor. Căci, într-un 

înţeles, se spune că împărăţeşte ca un Atotputernic şi peste cei 

care vor şi peste cei care nu vor, iar în alt înţeles, ca Unul care 

lucrează supunerea şi care ne pune sub împărăţia Lui pe noi 

care primim de bunăvoie să împărăţească peste noi. Împărăţiei 

gândite în primul înţeles nu-i va fi deci sfârşit. În ce priveşte pe 

cea gândită în înţelesul al doilea, care îi va fi sfârşitul Va fi 

luarea noastră de sub mâna Lui şi încă mântuiţi. Căci la ce 

trebuie să lucreze supunerea noastră, de vreme ce suntem 

supuşi După care se ridică să judece pământul 360 şi să separe 

pe cei mântuiţi de cei pierduţi; după care se ridică Dumnezeu în 

mijlocul dumnezeilor 361 , adică în mijlocul celor mântuiţi, 

judecând şi deosebind de ce cinste şi lăcaş este vrednic fiecare. 

V 

Supunerilor amintite de textul acesta mai adaugă-le şi 

supunerea prin care supui Tatălui pe Fiul. 

-Ce, spui tu, vorbeşte ca şi cum acum Fiul nu ar fi supus 

Tatălui 362 

-Trebuie dar să fie Fiul supus în totul lui Dumnezeu, când şi 

El Însuşi este Dumnezeu Ca despre un tălhar, sau ca despre 

un vrăjmaş al lui Dumnezeu vorbeşti. Judecă însă în felul 

acesta: că, după cum blestem a auzit pentru mine 363 , Cel care 

dezleagă blestemul meu şi după cum păcat şi-a auzit 364 , Cel care 

357 

Luc. 1, 33. 

358 

Expresia „până când”, se întrebuinţează în Sfânta Scriptură pentru a arăta un timp 

nedefinit. Asupra ei sunt lămuriri suficiente la Sf. Ieronim, în cartea despre perpetua 

virginitate a Mariei contra lui Helvidiu. 

359 

Mat. 28, 20. 

360 

Ps. 81, 8. 

361 

Ps. 81, 1. 

362 

I Cor. 15, 28. 

363 

Gal. 3, 13. 

364 II Cor. 5, 21. 

88

idică păcatul lumii 365 , şi se face Adam Nou în locul celui 

vechi 366 , tot aşa Îşi face a Sa neascultarea mea, ca un cap al 

întregului corp 367 . Cât timp sunt deci nesupus şi răzvrătit eu, şi 

prin făgăduirea lui Dumnezeu şi prin patimi, tot atât timp este 

nesupus şi Hristos, în ce mă priveşte pe mine. Când însă îi vor fi 

supuse toate – şi îi vor fi supuse şi prin cunoaştere şi prin 

schimbare –, atunci şi El Însuşi a împlinit supunerea 368 , 

aducându-mă la Sine pe mine cel mântuit. Căci aceasta este 

supunerea lui Hristos, cel puţin după judecata mea, anume 

plinirea voinţei Tatălui. Dar supune şi Fiul Tatălui şi Fiului 

Tatăl, Fiul lucrând, iar Tatăl binevoind, lucru pe care l-am spus 

şi mai înainte 369 . Şi astfel, Cel care a supus, prezintă lui 

Dumnezeu ceea ce a supus, făcândusieşi ale Lui proprii cele care 

aparţin firii noastre. În felul acesta mi se pare că este şi locul: 

„Dumnezeule, Dumnezeul meu, stai lângă mine, de ce m-ai 

părăsit” 370 Căci nu a fost părăsit, fie de Tatăl, fie de propria Lui 

Dumnezeire, cum socotesc unii 371 , ca şi cum Dumnezeirea Lui 

S-ar fi temut de pătimire şi, din cauza aceasta, s-ar fi retras de 

la Cel care pătimea. Căci cine L-a forţat mai înainte, fie să se 

nască jos, fie să se urce pe cruce În El Însuşi însă, cum am 

spus, închipuia firea noastră. Căci noi eram cei părăsiţi şi trecuţi 

cu vederea mai înainte, apoi acum luaţi la Sine şi mântuiţi prin 

patimile Celui nepătimitor; după cum făcândusieşi a Lui proprie 

şi neînţelepciunea şi ofensa noastră, zice cele ce urmează în 

psalm, fiindcă, fără îndoială, la Hristos se referă psalmul al XXIlea. 

VI 

Aceleiaşi consideraţii îi aparţine şi învăţarea ascultării din 

cele ce a pătimit 372 şi strigătul şi lacrima şi rugămintea şi faptul 

că a fost auzit şi evlavia 373 , lucruri pe care le reprezintă ca într-o 

365 

Ioan 1, 29. 

366 

I Cor. 15, 45. Vezi şi Col. 3, 9, 10. 

367 

Efes. 1, 22. 

368 

I Cor. 15, 28. 

369 

Vezi ultimul aliniat din prezenta Cuvântare, cap. III. 

370 

Ps. 21, 1. 

371 

Unii eretici (Mason, op. cit., în nota 1 la Cuvântarea întâia, socoteşte că este vorba 

de docheţi şi citează din Evanghelia lui Petru – apocrifă -, paragraful 5, cuvintele: 

„puterea mea, puterea mea, m-ai părăsit”), socoteau că pe cruce Hristos a fost părăsit 

de Tatăl şi de propria lui Dumnezeire. De această erezie a fost acuzat şi Origen. 

372 

Evr. 5, 8. 

373 Evr. 5, 7. 

89

dramă 374 şi le împleteşte minunat pentru mântuirea noastră. 

Căci ca Cuvânt, El nu era nici supus, nici nesupus. Căci 

supunerea şi nesupunerea se potrivesc cu cei care stau sub 

mâna altuia şi care sunt pe treapta a doua, supunerea fiind 

fapta celor care sunt mai înţelepţi şi mai cuviincioşi, iar 

nesupunerea fiind fapta celor vrednici de pedeapsă. Ca chip de 

rob 375 însă, se coboară cu cei deopotrivă robi şi cu robii şi ia 

forma străină de El, purtându-mă pe mine întreg în Sine 

împreună cu cele ale mele, pentru ca să consume în El Însuşi 

păcatul, ca focul ceara, sau ca soarele aburii care ies din pământ 

şi să iau şi eu cele ale naturii Lui, prin amestecarea mea cu El. 

Din pricina aceasta cinsteşte El în fapt supunerea şi o încearcă 

prin faptul pătimirii; căci nu era de ajuns intenţia sufletului Lui, 

după cum ea nu era de ajuns nici pentru noi, dacă nu trecem la 

arătarea ei şi prin fapte, căci o faptă este arătarea unei dispoziţii 

sufleteşti. Dar nu ar fi poate mai rău să socotim că El încearcă 

supunerea noastră şi că măsoară toate cu patimile Lui, prin arta 

iubirii de oameni 376 , încât să poată şti prin ale Sale cele ale 

noastre şi cât ni se cere şi cât ni se dă, odată cu pătimirea 

socotindu-se şi slăbiciunea noastră. Căci dacă lumina, când a 

apărut în întuneric, adică în viaţa aceasta, a fost urmărită din 

cauza învelişului cărnii 377 , de celălalt întuneric 378 , vorbesc de cel 

rău şi de ispititor, cu cât mai mult este urmărit întunericul 

însuşi, ca unul ce este mai neputincios decât lumina Şi ce este 

de mirare dacă, în timp ce El a scăpat cu desăvârşire de 

întunericul acela, noi am putea fi cuprinşi întrucâtva de el 

Căci este mai însemnat lucru pentru El să fie urmărit de 

ispititor, decât pentru noi faptul de a fi cuprinşi de el, pentru cei 

374 

Aici cuvântul are un înţeles precis şi real. Nu este vorba de o închipuire fără realitate, 

ca pe scenă, căci Mântuitorul a luat în realitate rolul şi natura omului, înlocuind real şi 

efectiv pe om în absolvirea ofensei aduse lui Dumnezeu, prin păcatul făptuit din liberă 

determinare. Prezenţa Mântuitorului în această dramă nu este deci o substituire ireală 

de personaje. Expresia „pentru noi” este egală cu expresia „în locul nostru”. 

375 

Filip. 2, 7. 

376 

În referire la Tit 3, 4. 

377 

Vezi Ioan 1, 5. 

378 

Înveliş de carne. Prin cuvântul „întunecare”, Elias înţelege viaţa întunecată de patimi 

şi de rătăcire. Prin „întuneric” înţelege pe om, care este întunecat de desimea, de 

grosimea lui carnală, care îi pune un obstacol de netrecut în calea înţelegerii 

supranaturale. Dacă Iisus care era Dumnezeu şi totuşi a fost urmărit de întuneric, adică 

de diavol, din pricina părţii Lui nevăzute, (Vezi Grigorie de Nisa, Mare cuvânt catehetic, 

paragraful 26; Ignatie al Antiohiei, Epistola către Efeseni cap. 19 şi Petavius, De 

incarnatione, II, 5), El care era lumina pe care întunericul nu a fost în stare s-o cuprindă, 

să o întunece (Ioan 1, 5), cu atât mai mult suntem cuprinşi noi, ca unii care suntem 

pământ şi care suntem fireşte aplecaţi spre acelaşi pământ. 

90

care judecă drept acestea. Dar la cele spuse voi adăuga încă şi 

textul acela, pe care l-am cumpănit în mine, anume: „În ceea ce 

a suferit El, când a fost ispitit, poate să ajute celor ispitiţi” 379 , 

text care duce în chip limpede la acelaşi înţeles. Apoi „va fi 

Dumnezeu toate în toţi” 380 , în timpul restaurării 381 , nu Tatăl 

numai, ca şi când Fiul S-ar topi cu desăvârşire în El, întocmai ca 

o făclie smulsă pentru un timp dintr-un mare rug şi apoi 

azvârlită din nou în el, căci nici chiar sabelienii să nu fie corupţi 

de spusa aceasta, ci Dumnezeu întreg 382 va fi toate în toţi, atunci 

când noi nu vom mai fi multe, ca acum din pricina mişcărilor 

voinţei şi a patimilor, când nu purtăm în noi nimic în totul din 

Dumnezeu, sau puţin, ci când vom fi cu totul asemenea lui 

Dumnezeu 383 , cuprinzători ai întregului şi singurului Dumnezeu. 

Căci aceasta este desăvârşirea spre care ne grăbim 384 . Dar o 

mărturiseşte mai ales însuşi Pavel, căci ceea ce aici spune 

nelămurit despre Dumnezeu, o defineşte lămurit în altă parte cu 

privire la Hristos. Ce zicând „Unde nu este nici elin, nici iudeu, 

tăiere împrejur şi prepuţ, barbar, scit, rob, liber, ci toate şi în 

toţi Hristos” 385 . 

VII 

În rândul al treilea, numără expresia „mai mare” 386 ; în al 

patrulea, expresia „Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” 387 . 

Dacă deci s-ar fi spus că Tatăl este mai mare decât Fiul, dar nu 

egal cu Fiul, poate că lucrul acesta ar fi ceva pentru ei. Dar dacă 

noi găsim limpede în Scriptură pe fiecare din aceste două 

expresii, ce vor zice atunci oamenii generoşi Ce argument 

puternic ar mai fi pentru ei în cazul acesta Cum se vor împăca 

379 

Evr. 2, 18. 

380 

I Cor. 15, 28. 

381 

Prin „restaurare” înţelege aici învierea morţilor. 

382 

Prin expresia „va fi Dumnezeu toate în toţi”, subliniază Sf. Grigorie de Nazianz, 

trebuie să înţelegem Dumnezeirea în totalitatea ei, adică şi pe Fiul şi pe Sf. Duh alături 

de Tatăl. Astfel, erezia ar fi fost atât de mare, încât nu putea fi cugetată nici chiar de 

sabelieni. 

383 

„În întregime asemenea lui Dumnezeu”, adică „toţi dumnezei”. Elias spune că atunci 

când nu vom mai fi împiedicaţi de vălul corporal al cărnii, adică de corp şi de cele în 

legătură cu el, nu vom mai avea o cunoaştere parţială a lui Dumnezeu, pe cale 

contemplativă, sau prin imagini luate din lumea de jos, care ne duc la o cunoaştere 

întunecată a lui Dumnezeu (ca în oglindă şi în ghicitură), ci o cunoaştere desăvârşită. 

Făcându-ne asemenea cu Dumnezeu, dumnezei chiar, cunoaşterea lui Dumnezeu şi a 

lumii Lui ne va fi accesibilă. 

384 

În referire la Evr. 6, 1. 

385 

Gal. 3, 28. 

386 

Ioan 14, 28. 

387 Ioan 20, 17. 

91

între ele lucrurile care nu pot fi împăcate Căci ca un lucru să 

fie mai mare decât el însuşi şi deopotrivă egal cu sine însuşi în 

acelaşi timp, faptul acesta este dintre cele cu neputinţă, sau 

atunci este limpede că expresia „mai mare” este spusă cu privire 

la cauză, iar expresia „egal” cu privire la natură 388 Şi lucrul 

acesta îl recunoaştem noi mânaţi de multă înţelepciune. Dar 

poate că cineva ar putea spune, luându-se la întrecere cu 

cuvântul nostru, că a fi produs de aceeaşi cauză cu Cel necauzat 

nu înseamnă a fi mai mic decât El. Căci ar putea fi părtaş şi la 

slava Celui fără de început, fiindcă este din Cel fără de început; 

şi se adaugă naşterea, un lucru atât de mare, măcar pentru cei 

care au minte, şi aşa de vrednic de venerare. Căci, într-adevăr, a 

spune că Tatăl este mai mare decât cel cugetat ca om, este un 

lucru adevărat, dar nu mare, căci ce este de mirare dacă 

Dumnezeu este mai mare decât un om 

Acestea fie deci spuse pentru cei care se fălesc cu expresia 

„mai mare”. 

VIII 

Tatăl ar putea fi însă numit Dumnezeu, nu al Cuvântului, ci 

al părţii văzute a Cuvântului, căci cum ar putea El să fie 

Dumnezeu al Celui care este Dumnezeu în chip propriu După 

cum ar putea fi numit şi Tată, nu al părţii Lui văzute, ci al 

Cuvântului. Căci El era din două naturi 389 , astfel că un termen 

este propriu ambelor naturi, iar altul nu, invers de cum este la 

noi. Căci Dumnezeu este Dumnezeul nostru în chip propriu, nu 

însă Tată al nostru în chip propriu. Şi aceasta este ceea ce 

produce rătăcirea ereticilor, anume împreunarea acestor 

denumiri, de vreme ce denumirile se schimbă între ele, din 

cauza amestecării. Iar proba este că atunci când naturile sunt 

gândite separat, odată cu gândurile se despart şi denumirile. 

Ascultă pe Pavel spunând: „Pentru ca Dumnezeul Domnului 

nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei”. Dumnezeu al lui Hristos, iar 

388 

Ca şi în privinţa expresiilor „m-a creat” şi „mă naşte”, şi aici Sf. Grigorie face o 

temeinică constatare: în Sf. Scriptură nu există numai expresia „mai mare” (Tatăl este 

mai mare decât Mine, Ioan 14, 28), ci şi expresia „egal”, „deopotrivă”, „una şi aceeaşi”. 

Expresia „mai mare” este spusă în privinţa raportului de cauzalitate dintre Tatăl şi Fiul, 

iar expresia „egal”, din punct de vedere al naturii. 

389 

Aici explică a patra obiecţie ridicată de eunomieni, indicată la începutul capitolului 

precedent, interpretând cuvintele Scripturii: „Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” 

(Ioan 20, 17). Comentariul este simplu: Tatăl este numit Dumnezeul Fiului, dar această 

denumire nu se raportează la ambele Lui naturi, ci numai la natura Lui omenească, 

fiindcă cum ar putea fi El Dumnezeul Celui care este Dumnezeu în chip propriuTatăl 

nu este deci Dumnezeu al Cuvântului, după cum Tatăl nu poate fi Tată al naturii 

omeneşti a Fiului, ci al Cuvântului. 

92

Tată al slavei. Căci chiar dacă aceste două denumiri arată o 

singură persoană, ele n-o arată prin natura lucrurilor denumite, 

ci prin întâlnirea lor în lucrul arătat. Ce ar putea fi mai uşor de 

priceput 

IX 

În rândul al cincilea să fie spus faptul că El a luat viaţă 390 , 

sau judecată 391 , sau moştenirea neamurilor 392 , sau puterea a 

toată carnea 393 , sau slavă 394 , sau ucenici 395 , sau cele câte se mai 

spune că le ia. Şi faptul acesta se referă tot la firea Lui 

omenească. Dar chiar dacă le-ai atribui şi lui Dumnezeu, nu ar 

fi un lucru nelalocul lui. Căci nu I le vei atribui ca pe nişte 

însuşiri adăugate mai pe urmă, ci ca pe unele care în mod 

natural au existat împreună cu El de la început, în virtutea 

naturii Lui, nu a harului. 

X 

În rândul al şaselea să fie pus locul că „Fiul de la Sine nu 

face nimic, dacă nu vede pe Tatăl făcând” 396 . Faptul acesta însă 

are următoarea dezlegare: a putea, sau a nu putea, nu sunt 

cuvinte care au un singur înţeles, ci mai multe înţelesuri. Căci 

verbul „a nu putea” se întrebuinţează uneori în sensul unei lipse 

de putere şi pentru a se preciza anume şi când şi faţă de ce este 

această lipsă de putere, ca în expresia că „nu poate copilul să 

lupte”, sau „căţelul mic să vadă”, sau „să se lupte cu cutare”, 

căci, în realitate copilul se va lupta poate cândva şi cătelul va 

vedea şi se va lupta cu cutare, chiar dacă nu va putea să se 

lupte cu altul. Alteori, verbul acesta se întrebuinţează în înţeles 

mai general, precum este expresia: „Nu poate să se ascundă o 

cetate aşezată sus pe munte” 397 . Căci o cetate ar putea chiar să 

fie şi ascunsă, dacă ar sta în faţa ei un munte mai înalt decât ea. 

Alteori, arată că ceva nu este bine spus, ca în expresia: „Nu pot 

fii mirelui să postească, câtă vreme mirele este între ei” 398 , fie că 

este vorba de Iisus văzut trupeşte (căci vremea şederii Lui între 

ei nu este prilej de întristare, ci de veselie), fie că este vorba de El 

conceput drept Cuvântul. Căci de ce trebuie să postească cu 

390 

Ioan 5, 26. 

391 

Ioan 5, 22, 27. 

392 

Ps. 2, 8. 

393 

Ioan, 17, 2. 

394 

Ioan 17, 1, 5. 

395 

Ioan 17, 6. 

396 

Ioan 5, 19. 

397 

Mat. 5, 14. 

398 Marc. 2, 19; Mat. 9, 15. 

93

corpul cei curăţiţi de Cuvântul 399 Alteori se întrebuinţează spre 

a arăta un lucru ca respins de voinţă, cum este expresia că „nu 

poate să facă acolo semne, din pricina necredinţei primitorilor” 

400 . Căci, de vreme ce pentru vindecări este nevoie şi de una 

şi de alta, – şi de credinţa celor îngrijiţi şi de puterea 

îngrijitorului –, vindecarea nu era cu putinţă dacă unul din cele 

două lucruri cerute lipsea. Dar nu ştiu dacă şi expresia aceasta 

nu trebuie adăugată exemplelor de lucruri bine spuse, căci nu 

este bine chibzuită vindecarea adusă celor vătămaţi din pricina 

necredinţei lor. În aceeaşi categorie de idei intră şi expresia: „Nu 

poate lumea să nu vă urască” 401 şi expresia: „Cum puteţi vorbi 

lucruri bune răi fiind” 402 Căci cum este cu neputinţă vreun 

lucru din acestea, fără numai fiincă nu este voit Dar printre 

cele spuse că sunt cu neputinţă, sunt unele care, prin natura 

lor, sunt cu neputinţă, dar pentru Dumnezeu, care vrea, sunt cu 

putinţă, ca de pildă faptul că unul şi acelaşi om nu poate să se 

nască de două ori 403 şi faptul cu urechea acului, care nu lasă să 

treacă prin ea cămila 404 . Căci ce ar împiedica ca aceste lucruri să 

aibă loc, dacă ar vrea Dumnezeu 

XI 

În afară de toate aceste cazuri, există un lucru care este 

absolut cu neputinţă să se întâmple şi care este respins de 

raţiune, cum este cel pe care îl cercetăm acum. Căci, după cum 

spunem că este cu neputinţă ca Dumnezeu să fie rău, sau să nu 

existe, căci aceasta ar fi mai degrab o însuşire a neputincioşiei 

lui Dumnezeu, decât a putinţei Lui, sau după cum este cu 

neputinţă ca ceea ce nu există să existe, sau ca două ori două să 

facă şi patru şi zece, tot aşa este cu neputinţă şi de neadmis de 

raţiune ca să facă Fiul ceva din cele pe care nu le face Tatăl 405 . 

399 

Billius socoteşte că expresia „cei curăţiţi de Cuvântul” se referă la textul Scripturii: 

„Acum voi sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (Ioan 15, 3) Elias 

socoteşte, şi cu dreptate, că aici este vorba chiar de Fiul lui Dumnezeu. 

400 

Marc. 6, 5-6; Mat. 13, 58. 

401 

Ioan 7, 7; 

402 

Mat. 12, 34. 

403 

Ioan 3, 4. 

404 

Mat. 19, 24, 26. 

405 

Aici, în expresia „este cu neputinţă şi de neadmis de raţiune să facă Fiul ceva din 

cele pe care nu le face Tatăl”, nu trebuie să înţelegem că este vorba de suprimarea 

libertăţii, sau de distrugerea puterii, ci de concordia dintre Tatăl şi Fiul, fiindcă, de vreme 

ce toate pe care le are Tatăl le are şi Fiul, este natural ca Fiul să nu facă ceva ca 

pornind numai de la El Însuşi. În acest înţeles, Elias ilustrează lucrul cu acest exemplu: 

„după cum când zicem că diamantul nu poate fi frânt, nu înţelegem prin această 

expresie „nu poate fi frânt” slăbiciunea diamantului, ci îl arătăm prin aceasta că el este 

94

Căci: „Toate câte are Tatăl sunt ale Fiului” 406 , după cum iarăşi 

cele ale Fiului sunt ale Tatălui. Nu este deci nimic propriu Unuia 

numai, fiindcă le sunt comune la Amândoi, fiindcă şi existenţa 

însăşi le este comună şi de o egală cinstire, cu toate că Fiul o are 

de la Tatăl. În acest înţeles se spune şi expresia: „Eu viez din 

pricina Tatălui” 407 , nu în sensul că Îşi susţine de la El viaţa şi 

existenţa, ci în înţelesul că de acolo, din Tatăl, Îşi are existenţa 

proprie, în afară de timp şi de cauză 408 . Vede pe Tatăl făcând 

precum face şi El la fel 409 Cumva în sensul că Fiul face întocmai 

ca cei care desenează figuri şi litere şi care nu pot să facă altfel 

formele adevărate, decât dacă le privesc modelul şi sunt duşi de 

mână de el Şi cum are nevoie Înţelepciunea de învăţător Sau 

cum nu va face ceva fără numai dacă va fi învăţată Şi cum face 

Tatăl, sau cum a făcut A adus El cumva în fiinţă mai întâi o 

lume asemănătoare celei de faţă şi va întemeia apoi una viitoare, 

iar Fiul, privind la ele, pe una a întemeiat-o, iar pe alta va avea 

s-o întemeieze Potrivit acestei socotinţe, patru sunt lumile: 

două făpturi ale Tatălui şi două făpturi ale Fiului. Ce 

nesocotinţă! Dar Fiul curăţă lepră şi scapă pe oameni de diavoli 

şi de boli şi dă viaţă morţilor şi merge pe mare cu piciorul şi face 

celelalte câte a făcut, asupra cui şi când mai înainte făcând 

acestea Tatăl Nu este oare limpede că chipurile aceloraşi lucruri 

le desemnează Tatăl, dar le desăvârşeşte Cuvântul, nu ca un rob 

şi nici fără de ştiinţă, ci cu ştiinţă şi ca un Stăpân şi, ca să spun 

mai propriu, ca Tatăl 410 Căci în înţelesul acesta primesc eu 

expresia: „Cele ce se fac de către Tatăl, pe acestea le face 

deopotrivă şi Fiul”, nu în sensul asemănării lucrurilor făcute de 

Ei, ci în sensul egalităţii puterii Lor de a le săvârşi. Şi în felul 

acesta ar fi şi expresia că „până când lucrează Tatăl, lucrează şi 

Fiul” 411 . Dar nu numai în această privinţă au Ei egalitate de 

putere, ci şi în ce priveşte economia şi conservarea celor create, 

un lucru tare”, tot aşa şi în cazul Fiului, când este vorba de vreun text din care ar reieşi, 

imposibilitatea Fiului de a nu putea face un lucru pe care nu-l face Tatăl. 

406 

Ioan 16, 15. 

407 

Ioan 6, 57. 

408 

Aceste cuvinte „Eu trăiesc prin Tatăl” sunt spuse în sensul că aici Fiul se referă la 

Tatăl ca la cauză şi principiu. Sfântul Vasile cel Mare le referă la umanitatea Fiului. Elias 

subliniază că Fiul nusieşi are viaţa ca noi oamenii, adică prin comunicare de la alţii, ci o 

are de la Tatăl în mod esenţial, din care cauză Fiul Îşi are viaţa în Sine. 

409 

Ioan 5, 19. 

410 

Aici este arătată identitatea de lucrare a Tatălui şi a Fiului. Această identitate sau 

egalitate de acţiune şi putere este lămurită în josul capitolului. 

411 Ioan 5, 17. 

95

cum arată expresia „că face pe îngerii Săi duhuri” 412 şi „că a 

întemeiat pământul pe temeinicia lui” 413 , o singură dată 

temeinicite şi făcute şi că „a întărit tunetul” 414 şi că „a creat 

vântul” 415 , lucruri a căror lege a fost întemeiată o singură dată, 

dar a căror lucrare este continuă şi acum. 

XII 

În rândul al şaptelea să fie spusă expresia că „Fiul S-a 

coborât din cer, nu ca să facă voia Lui proprie, ci pe cea a Celui 

care L-a trimis” 416 . Dacă deci aceste cuvinte nu ar fi fost spuse 

de însuşi Cel care S-a coborât, am fi spus că cuvântul acesta a 

fost exprimat de Cel pe care-L înţelegem ca om, nu ca Mântuitor 

(căci voinţa Mântuitorului nu este potrivnică lui Dumnezeu, ea 

fiind în întregime de la Dumnezeu), ci de Cel pe care-L gândim a 

fi ca noi oamenii, la gândul că voinţa omenească nu urmează cu 

totul celei dumnezeieşti, ci i se împotriveşte, ca de cele mai 

multe ori şi se luptă cu ea. Căci aşa am înţeles noi şi expresia: 

„Tată, dacă este posibil să treacă de la Mine paharul acesta, 

numai să biruie nu ceea ce vreau Eu, ci voinţa Ta” 417 . Căci nici 

nu este firesc ca Fiul să nu ştie dacă aceasta este sau nu cu 

putinţă şi nici săsieşi pună voinţa Sa împotriva voinţei Tatălui. 

Dar fiindcă vorba aceasta este spusă de către Acela care a luat 

trup omenesc (căci Acesta este Cel care a coborât din cer), şi nu 

de partea pe care a luat-o asupra Lui, aşa vom răspunde: vorba 

aceasta este spusă nu în sensul că există o voinţă proprie a 

Fiului, în afară de cea a Tatălui, ci în înţelesul că nu există, 

pentru ca astfel înţelesul să fie acesta: Nu ca să fac voia Mea, 

căci nici nu este despărţită voia Mea de voia Ta, ci ca să fac voia 

comună a Mea şi a Ta, care, după cum avem o singură 

Dumnezeire, tot aşa avem şi o singură voinţă. Căci multe din 

lucrurile spuse în felul acesta, sunt spuse în comun despre 

Dumnezeu şi nu afirmativ, ci negativ, cum e expresia: „Căci 

Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” 418 , căci nici nu dă şi nici nu 

dă măsurat, căci Dumnezeu nu este măsurat de Dumnezeu. Şi 

expresia: „Nici păcatul meu, nici fărădelegea mea” 419 , căci 

expresia aceasta este spusă nu în înţelesul că ar exista păcat în 

412 

Ps. 103, 5. 

413 

Ps. 103, 6. 

414 

Iov. 38, 25. 

415 

Amos 4, 13. 

416 

Ioan 6, 38. 

417 

Mat. 26, 39; Luc. 22, 42. 

418 

Ioan 3, 34. 

419 Ps. 58, 4. 

96

El, ci în înţelesul că nu există. Şi iarăşi expresia: „Nu pentru 

dreptăţile noastre pe care le-am făcut” 420 , căci nu le-am făcut. 

Dar lucrul acesta este limpede şi în cele ce urmează. Căci care 

este, zice, voia Tatălui „Este ca tot cel care crede în Fiul să se 

mântuiască şi să aibă parte de învierea de apoi” 421 . Este deci 

cumva aceasta voinţa Tatălui, iar a Fiului nicidecum Sau Fiul 

vesteşte Evanghelia şi face lumea să creadă fără voia Lui Şi cine 

ar putea crede lucrul acesta Fiindcă şi expresia că cuvântul 

auzit nu este al Fiului 422 , dar că este al Tatălui, are acelaşi 

înţeles. Căci cum ar putea fi propriu cuiva un lucru care este 

comun, sau numai al unuia, aceasta nu sunt în stare s-o înţeleg, 

oricât mi-aş frământa mintea şi cred că nici altcineva. Dacă 

astfel vei gândi cu privire la voinţă, drept vei cugeta şi cu foarte 

multă evlavie, cum este socotinţa mea şi a oricărui om cu 

judecată dreaptă. 

XIII 

În rândul al optulea este pentru ei textul: „Ca să te cunoască 

pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Cel pe care L-ai 

trimis, pe Iisus Hristos” 423 , şi textul: „Nimeni nu este bun, fără 

numai singur Dumnezeu” 424 . Dar textul acesta mi se pare că are 

o dezlegare chiar foarte uşoară. Căci dacă vei atribui însuşirea 

de „singur adevărat” numai Tatălui, unde vei pune Adevărul 

Însuşi 425 Căci dacă vei înţelege în acest chip expresiile „Singurul 

înţelept Dumnezeu” 426 , sau „Singurul care are nemurire, care 

locuieste în lumina cea neapropiată” 427 , sau „Împăratul 

veacurilor care este nestricăcios, nevăzut şi singur 

Dumnezeu” 428 , îţi va pieri Fiul, condamnat la moarte sau la 

420 

Dan. 9, 18. 

421 

Ioan 6, 40. În nota 28 (col 120), Migne are adaosul explicativ „adică restituirea în 

întregime”, adaos pe care Mason îl crede necesar şi îl introduce în textul ediţiei sale. 

Cum am mai văzut, termenul de apocatastază, adică revenirea la condiţia sau starea 

noastră de mai înainte de păcat, este egal aici cu cel de „înviere”, dar cu observaţia că 

este vorba de cei care au crezut în Fiul, de cei mântuiţi adică. Întâlnim la Sfântul 

Grigorie de Nazianz chiar şi expresia „după restaurarea în întregime a naturii omeneşti 

adusă de Mântuitorul”, evident în sens de înviere, fiindcă revenirea aceasta are loc 

după învierea morţilor. Cuvântul apocatastază are şi înţeles de desăvârşire, precum şi 

în expresia „până la desăvârşirea timpurilor”. 

422 

Ioan 14, 24. 

423 

Ioan 17, 3. 

424 

Marc. 10, 18; Luc. 18,19. 

425 

Adică Iisus. 

426 

Rom. 16, 27. 

427 

I Tim. 6, 16. 

428 I Tim. 1, 17. 

97

întuneric, sau la a nu fi înţelept, nici împărat, nici nevăzut, nici 

în totul Dumnezeu, ceea ce este rezumatul celor spuse. Şi cum 

nu va pierde El, odată cu celelalte, şi bunătatea, care mai ales 

este însuşirea numai a lui Dumnezeu Eu însă socotesc că 

expresia „ca să te cunoască pe Tine singurul adevărat 

Dumnezeu” este spusă pentru înlăturarea Dumnezeilor, care în 

realitate nu sunt Dumnezei, dar care se spune că sunt 

Dumnezei. Căci nu ar fi adăugat: „Şi pe Cel care L-ai trimis, pe 

Iisus Hristos”, dacă ar fi făcut distincţie în privinţa expresiei 

„singurul adevărat”, cu scopul de a opune-o Fiului şi dacă nu ar 

fi fost vorba despre Dumnezeirea lor comună. Iar expresia: 

„Nimeni nu este bun” este o întâmpinare către legiuitorul care-L 

ispitea, care Îi atribuia bunătatea ca unui om. Căci bunătatea 

supremă, zice, aparţine numai lui Dumnezeu, chiar dacă cu 

acest nume este numit şi un om, cum este textul: „Omul cel bun 

din tezaurul bun scoate afară lucrul cel bun” 429 şi: „Voi da 

împărăţia celui care este mai bun decât tine” 430 , când vorbeşte 

Dumnezeu către Saul despre David, şi textul: „Fă bine, Doamne, 

la cei buni” 431 , şi altele de felul acesta, câte se spun despre cei 

lăudaţi între noi oamenii, la care a ajuns curgerea primului bine, 

fie ea şi în rândul al doilea. Dacă deci te vom convinge de lucrul 

acesta, foarte bine, iar de nu, ce vei avea de spus făţă de cei 

care, de altă parte, după socotinţele tale, afirmă că Fiul singur 

este numit Dumnezeu În care cuvinte În aceasta: „Acesta este 

Dumnezeul tău, nu va fi socotit un altul în afară de El” 432 , şi 

puţin mai departe: „După aceasta, a fost văzut pe pământ şi a 

petrecut împreună cu oamenii” 433 . Căci, că spusa aceasta nu se 

referă la Tatăl, ci la Fiul, o arată limpede adăugirea. Căci Acesta 

este Cel care a trăit în trup împreună cu noi şi a fost împreună 

cu cei de jos. Iar dacă ar birui părerea că lucrul acesta a fost pus 

împotriva Tatălui 434 , nu împotriva celor socotiţi Dumnezei, ar 

însemna că am micşorat pe Tatăl prin argumentele prin care am 

fost zeloşi faţă de Fiul. Ce ar putea fi mai de plâns şi mai vrednic 

de pedeapsă decât această biruinţă 

XIV 

429 

Mat. 12, 35. 

430 

I Reg. 15, 28. 

431 

Ps. 125, 4. 

432 

Bar. 3, 36. 

433 

Bar. 3, 38. 

434 „Împotriva Tatălui”, adică „despre Tatăl”. 

98

În al nouălea rând, vor spune textul acela: „Întotdeauna 

fiind viu, ca să mijlocească pentru noi” 435 . E bine spus lucrul 

acesta şi foarte mistic şi cu foarte multă iubire de oameni. Căci a 

mijloci nu înseamnă, cum este obiceiul multora, a cere dreptate, 

căci aceasta ar însemna, într-un fel, şi o umilinţă, ci înseamnă a 

face pe solul pentru noi, prin raţiunea mijlocirii după cum se 

spune că şi Duhul mijloceşte pentru noi. Căci „Unul este 

Dumnezeu şi unul Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul 

Iisus Hristos” 436 . Căci El face pe solul încă şi acum, ca om, 

pentru mântuirea mea, fiindcă El este cu corpul pe care l-a luat, 

până când mă va face Dumnezeu, prin puterea firii omeneşti 

luate de El, chiar dacă nu mai este acum cunoscut după 

carne 437 , vreau să spun după patimile carnale şi, în afară de 

păcat, ale firii noastre 438 . Astfel dar şi mijlocitor îl avem pe 

Iisus, 439 nu în sensul că se aruncă la picioarele Tatălui pentru 

noi şi Îi cade în faţă ca un rob. În lături cu gândul acesta într-adevăr 

supus robiei şi nevrednic de Duhul. Astfel nu este în firea 

Tatălui să caute acest lucru şi nici în a Fiului să-l sufere şi nici 

nu este drept de a fi el cugetat despre Dumnezeu, ci prin cele 

câte a pătimit El ca un om, în calitate de Cuvânt şi îndemnător, 

să fiu îngăduitor. Aşa înţeleg eu mijlocirea Fiului. 

XV 

În al zecelea rând, este pentru ei „neştiinţa” şi faptul că 

nimeni nu cunoaşte ziua cea din urmă şi ceasul, nici Fiul Însuşi, 

fără numai Tatăl 440 . Şi într-adevăr, cum nu ştie ceva din cele 

existente Înţelepciunea, Făcătorul veacurilor 441 , Consumatorul şi 

435 

Evr. 7, 25. 

436 

I Tim. 2, 5. 

437 

II Cor. 5, 16. 

438 

Vrea să spună că Mântuitorul a luat asupra Sa natura noastră, cu cele ale ei, afară 

de păcat. 

439 

Evr. 4, 15. 

440 

Marc. 13, 32. Hilarie explică că această necunoaştere sau neştiinţă nu se cade a fi 

atribuită Lui, Creatorul, ci socotită că ea nu este din cauza slăbiciunii sau defectului 

neştiinţei, ci din cauze de timp şi împrejurări. Căci a socoti că este un timp potrivit 

pentru tăcere şi un timp potrivit pentru vorbire, apoi din cauza ascultătorilor. Epifanie, în 

Ancoratus, face deosebire între cunoaştere „per scientiam” şi cunoaştere „per 

actionem”. Tatăl cunoaşte ceasul judecăţii „secundum scientiam” şi „secundum 

actionem”. Fiul îl cunoaşte numai „secundum scientiam”. Îngerii nu-l cunosc în nici un 

fel. Augustin socoteşte că Iisus nu cunoaşte ceasul judecăţii decât „quantum attinet ad 

ejus revelationem”, adică numai cât priveşte descoperirea lui. 

441 Evr. 1, 2. 

99

Schimbătorul 442 , Marginea 443 celor făcute, care cunoaşte cele ale 

lui Dumnezeu, cum cunoaşte duhul omului cele dinlăuntrul 

omului 444 Căci ce este mai desăvârşit ca această cunoaştere 

Cum deci ştie Fiul cu precizie cele ce se întâmplă înaintea 

acestui ceas din urmă şi pe cele care sunt parcă în timpul 

sfârşitului 445 , dar ceasul acesta însuşi nu-l cunoaşte Căci 

socotinţa aceasta este într-adevăr asemenea unei enigme, este ca 

şi când cineva ar spune că cunoaşte cu de-amănuntul cele ce 

sunt în faţa unui zid, dar că zidul însuşi nu-l cunoaşte, sau că 

ştie bine sfârşitul zilei, dar că începutul nopţii nu-l cunoaşte, 

acolo unde cunoaşterea unui lucru aduce cu necesitate 

cunoaşterea celuilalt. Sau este pentru toţi lucru limpede că Fiul 

cunoaşte ceasul din urmă ca Dumnezeu, dar spune că nu-l 

cunoaşte ca om, dacă cineva va separa partea Lui văzută de 

partea Lui cugetată cu mintea Căci faptul că denumirea de Fiul 

exprimă o idee absolută şi fără de relaţie 446 , de vreme ce nu se 

adaugă denumirii de Fiul şi precizarea al cui Fiu este, ne 

sugerează acest înţeles, încât să înterpretăm neştiinţa Fiului 

într-un chip mai evlavios, atribuind-o naturii Sale omeneşti, nu 

naturii Sale dumnezeieşti. 

XVI 

Dacă deci această lămurire este de ajuns pentru adversarii 

noştrii, ne vom opri aici şi nimic mai mult să nu se cerceteze, iar 

dacă nu, să aducem, în rândul al doilea, consideraţia că după 

cum am făcut cu fiecare dintre celelalte atribute ale Fiului, tot 

aşa şi cunoaşterea celor mai mari lucruri de către Fiul să fie 

raportată la cauza primă, spre cinstea Născătorului. Şi mi se 

pare că un oarecare, poate chiar fără să citească acolo, aşa cum 

a citit unul dintre filologii din vremurile noastre 447 , a cugetat 

întrucâtva că nici Fiul nu ştie altfel ziua sau ceasul acela, decât 

le ştie Tatăl. Deci care este concluzia Este că devreme ce Tatăl 

ştie ceasul, pentru aceasta ştie şi Fiul, cum limpede este că de 

nimeni nu poate fi cunoscută, nici cuprinsă cu mintea, ziua sau 

ora aceea, fără numai de prima natură. Mai rămânea să 

442 

De vreme ce El este Făcătorul, El este şi Consumatorul, Sfârşitul şi Schimbătorul lor. 

Vezi Efes. 1, 10 pentru primul termen şi Apoc. 21, 6 şi Înţel. 7, 27, la care crede Mason 

că se referă Sfântul Grigorie. 

443 

Apoc. 1, 17; Col. 1, 16. 

444 

I Cor 2, 11. În acest citat, Sf. Apostol Pavel vorbeşte însă despre Duhul care ştie 

toate ale lui Dumnezeu, nu despre Fiul. Citatul este întrebuinţat aici prin analogie. 

445 

„Parcă în timpul sfârşitului”, în sensul „parcă aproape de sfârşit”. 

446 

În sensul că nu se exprimă al cui fiu este: al lui Dumnezeu, sau al omului 

447 Elias crede că aluzia de aici este făcută la Sf. Vasile. 

100

discutăm despre faptul că I S-a dat poruncă Fiului 448 , şi că a 

păzit poruncile Tatălui, şi că a făcut întotdeauna cele plăcute 

Tatălui 449 , şi încă despre săvârşirea Sa, şi despre înălţarea Sa, şi 

despre faptul că din cele ce a suferit a învăţat ascultarea 450 , 

despre arhieria Sa 451 , şi despre ofranda Sa 452 , şi despre darea Lui 

la moarte pentru noi 453 , şi despre rugăciunea Lui către Cel care 

putea să-L scape de moarte şi despre agonia Sa şi despre 

sudoarea de sânge şi despre rugăciunea Sa 454 şi despre orice 

altceva de felul acesta, dacă nu ar fi pentru toţi lucru vădit că 

expresiile de felul acesta sunt cu privire la natura Lui 

pătimitoare, nu cu privire la natura Lui neschimbată şi mai 

presus de patimă. Prin urmare, cuvântul despre obiecţiile 

adeversarilor noştri să fie în măsura în care să poată servi drept 

bază şi menţiune pentru cercetătorii mai migăloşi în materie de 

studiu mai desăvârşit. Dar se cuvine poate şi este şi în 

concordanţă cu cele spuse mai înainte, să nu trecem pe lângă 

denumirile Fiului, fără să facem cercetări asupra lor, denumiri 

care sunt şi multe şi care se sprijinesc şi pe multe din cele 

gândite despre El, ci să le înfăţişăm pe fiecare în parte ce vrea să 

spună şi să arătăm taina numirilor. 

XVII 

Trebuie să începem de aici. 

Dumnezeirea nu poate fi exprimată cu vreun nume. Şi 

lucrul acesta îl arată nu numai raţionamentele noastre, ci, după 

cât se pare, l-au arătat şi cei mai înţelepţi şi mai vechi dintre 

evrei. Căci cei care au cinstit Dumnezeirea cu caractere proprii şi 

care nu au suportat ca un lucru care este mai prejos de 

Dumnezeu să fie scris cu aceleaşi litere cu care se scrie cuvântul 

„Dumnezeu”, gândind ei că Dumnezeirea nu trebuie să aibă 

comuniune cu cele ale noastre chiar nici până într-aceasta, când 

ar fi primit ei să arate, cu un cuvânt care se destramă, natura 

aceea nepieritoare şi cu caracterul ei absolut propriu Căci nici 

nu a respirat cineva cândva întreg aerul, nici fiinţa lui 

Dumnezeu nu a fost în stare fie s-o conceapă cu desăvârşire vreo 

minte, fie s-o încapă vreo vorbă. Ci din lucrurile care-L 

înconjoară, înjghebând noi o închipuire întunecoasă de ceea ce 

448 

Ioan 10, 18. 

449 

Ioan 8, 29. 

450 

Evr. 5, 8. 

451 

Evr. 5, 5, 10; 6, 20; 

452 

Rom. 4, 25. 

453 

Gal. 2, 20. 

454 Luc. 22, 44. 

101

este El în sine, întruchipăm câte o imagine neguroasă şi slabă şi 

din fiecare lucru o alta. Şi teologul cel mai de seamă pentru noi, 

nu este acela care a descoperit totul, căci lanţul acesta al 

raţiunii noastre nici nu poate să cuprindă totul acesta 455 , ci este 

acela care ar avea o putere de închipuire mai mare ca altul şi ar 

putea să adune mai mult în sine chipul Adevărului, sau 

proiecţia umbrei Lui, sau oricum vom mai numi noi aceasta. 

XVIII 

Aşadar, atât cât stă în putinţa noastră de înţelegere, „Cel ce 

este” şi „Dumnezeu” sunt mai mult oarecum denumiri ale 

substanţei lui Dumnezeu şi dintre aceste două denumiri mai 

ales denumirea de „Cel ce este”, nu numai pentru aceea că 

Dumnezeu, când a stat de vorbă cu Moisi pe munte şi când a 

fost întrebat despre nume, anume care este numele Lui, S-a 

numit pe Sine aşa, poruncind să spună poporului: „Cel ce este 

m-a trimis pe mine” 456 , dar şi pentru aceea că găsim acest nume 

mai propriu Lui. Căci denumirea lui Dumnezeu, chiar dacă 

etimologic a fost derivată de cei ingenioşi de la „a alerga”, sau de 

la „a arde” 457 , din cauză că Dumnezeu este în continuă mişcare 

şi pentru că mistuie stările rele, căci de aici se numeşte şi foc 

mistuitor, ea este totuşi una din denumirile date în legătură cu 

ceva, şi nu în chip absolut, cum este şi denumirea „Domnul”, 

care şi ea este spusă ca o denumire a lui Dumnezeu. Căci „Eu 

sunt, zice, Domnul Dumnezeul tău, acesta este numele Meu” 458 

şi „Domnul este numele Lui” 459 . Noi însă cercetăm natura care îşi 

are existenţa în sine şi neunită cu altceva, iar existenţa este 

455 „Căci lanţul nu poate să cuprindă totul”. Elias socoteşte că prin expresia „lanţul” se 

înţelege firea omenească, care este mărginită, corpul. S-ar putea însă interpreta şi în 

sensul că lanţul raţionamentelor noastre nu este în stare să înconjoare, să cuprindă, să 

înţeleagă Dumnezeirea: totul acesta care nu poate fi pătruns de minte. 

456 

Numele cel mai potrivit pentru Dumnezeu este „Cel ce este”. Sf. Ioan Damaschin 

spune însă că acest nume se referă numai la existenţa lui Dumnezeu, şi nu spune ceea 

ce este Dumnezeu în Sine. Evident, de vreme ce Dumnezeu nu poate fi exprimat prin 

vreun nume, ca unul care nu poate fi cuprins în sine de raţiune. Vezi Ieş 3, 14; (Macarie, 

Dogmatica). 

457 

Cu privire la etimologia cuvântului Dumnezeu, ea este întreită, după socotinţa 

Sfântului Grigorie de Nazianz. Dumnezeu vine de la cuvântul a alerga, etimologie luată 

din dialogul Cratylus al lui Platon şi întrebuinţată şi de apologeţi, pentru socotinţa că El 

este în continuă mişcare; Dumnezeu vine de la a arde. Această expresie, fie ea chiar şi 

la Platon, este frecventă în Sf. Scriptură: Deut. 4, 12, 24; Ieş 19, 18; Deut. 9, 3 etc. 

Dumnezeu vine de la a privi. O a patra etimologie o găsim la Sf. Vasile cel Mare. Aici 

Dumnezeu vine de la a pune, a stabili (Vezi C. Gronau, De Basilio, Gregorio 

Nazianzeno Platonis imitatoribus, Gottinguae 1908, pag. 66) 

458 

Is. 42, 8. 

459 Amos 9, 6. 

102

proprie lui Dumnezeu şi întreagă, nemărginită şi neseparată, 

nici de ceva care să fi existat mai înainte de ea, nici de ceva care 

să fi existat după ea, căci nu era, sau va avea să fie. 

XIX 

În ce priveşte celelalte denumiri ale lui Dumnezeu, unele 

sunt limpede denumiri ale puterii Lui, iar altele sunt denumiri 

ale iconomiei Lui 460 , iconomie care şi ea este îndoită, una mai 

presus de corp, iar alta în corp, cum este denumirea de 

Atotstăpânitor 461 şi Rege, fie al slavei 462 , fie al veacurilor 463 , fie al 

puterilor, fie al celui iubit, fie al celor care împărăţesc 464 şi 

Domnul, fie Savaot, adică al oştirilor, fie al puterilor 465 , fie al 

domniilor: aceste denumiri sunt limpede denumiri ale puterii 

Lui. Apoi denumirile Dumnezeu fie al mântuirii 466 , fie al 

pedepselor 467 , fie al păcii 468 , fie al dreptăţii 469 , fie al lui Avraam, şi 

al lui Isaac, şi al lui Iacov 470 şi al întregului Israel duhovnicesc şi 

care vede pe Dumnezeu: acestea însă sunt denumiri ale 

iconomiei Lui. Căci de vreme ce suntem conduşi de aceste trei 

lucruri, şi de teama de pedeapsă, şi de nădejdea mântuirii, şi pe 

lângă aceasta şi de nădejdea slavei şi de îndeletnicirea cu 

virtuţile, din care izvorăsc acestea, numele pedepselor conduce 

teama, cel al măntuirilor speranţa, iar cel al virtuţilor 

îndeletnicirea, pentru ca purtând parcă pe Dumnezeu în sine, 

cel care izbuteşte să aibă ceva din acestea, să se grăbească mai 

mult către desăvârşire şi către familiaritatea cu Dumnezeu pe 

care o dau virtuţile. 

Acestea sunt deci denumirile comune ale Dumnezeirii. 

Denumirea proprie însă Celui fără de început este Tatăl, iar cea 

proprie Celui născut fără de început este Fiul, iar cea a Celui 

care purcede, sau care se produce în afară fără să fie născut, 

este Duhul Sfânt. 

460 

Iconomia este de două feluri: una înainte de întruparea lui Iisus şi alta după 

întruparea Lui, adică toate cele făcute de Mântuitorul pentru lume înainte şi după 

întruparea Lui. 

461 

Plâng. 2, 19. 

462 

Ps. 23, 10. 

463 

I Tim. 1, 17. 

464 

I Tim. 6, 17. 

465 

Rom. 9, 29. 

466 

Ps. 67, 21. 

467 

Ps. 93, 1. 

468 

Rom. 15, 33. 

469 

Ps. 4, 1. 

470 Ieş. 3, 6. 

103

Să ne îndreptăm însă spre denumirile Fiului, despre care ne 

propusesem să vorbim. 

XX 

Căci mi se pare, pe de o parte, că El este numit Fiu 471 , 

pentru că este una şi aceeaşi cu Tatăl după fiinţă, şi nu numai 

pentru considerentul acela, ci şi pentru faptul că este din Tatăl. 

Cred, pe de altă parte, că este numit Unul-Născut 472 , nu pentru 

că este unic din Cel care este unic şi în chip unic, ci pentru că 

este în chip unic, nu cum sunt corpurile. Cred apoi că este 

numit Cuvânt 473 , fiindcă într-un asemenea raport stă El faţă de 

Tatăl, cum stă un cuvânt faţă de minte, nu numai din pricina 

nesuferinţei în naştere, ci şi din pricina unirii Lui cu Tatăl şi din 

pricina facultăţii Lui de a anunţa şi interpreta voinţa Tatălui. 

Dar poate că ar spune cineva că Fiul faţă de Tatăl este cum este 

o definiţie faţă de lucrul definit 474 , fiindcă şi definiţia este un 

cuvânt. Căci spune Scriptura: „Căci cel care a cugetat pe Fiul, – 

căci aceasta înseamnă acelaşi lucru cu cel care a văzut pe Fiul – 

acela a cugetat pe Tatăl” 475 , şi Fiul este o arătare sumară şi 

uşoară a naturii Tatălui. Căci orice lucru născut defineşte în 

tăcere pe cel care l-a născut. Şi chiar dacă cineva ar spune că El 

se numeşte Cuvântul şi pentru raţiunea că El se află în cele 

existente, nu va păcătui împotriva raţiunii. Căci ce lucru există 

care să nu fi fost întemeiat de Cuvântul Cred că este numit 

Înţelepciune 476 , ca ştiinţă a lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti. 

Căci cum ar fi cu putinţă ca Ziditorul să nu cunoască raţiunile 

lucrurilor pe care le-a zidit Cred că este numit Putere, ca 

împreună păstrător al celor existente şi transmiţător al puterii 

care le face să dăinuiască fără întrerupere. Cred că este numit 

Adevăr 477 , din cauză că este Unul prin natura Sa, nu mai multe 

lucruri în acelaşi timp, căci lucrul care este adevărat este unic, 

pe când minciuna este cu mai multe feţe, şi din cauză că este o 

pecete curată a Tatălui şi caracter cu desăvârşire nemincinos. 

471 

Mat. 17, 5. 

472 

Ioan 1, 18. 

473 

Ioan 1, 1. 

474 În înţelesul că după cum o definiţie enunţă natura unui lucru, tot aşa şi Cuvântul lui 

Dumnezeu defineşte natura Tatălui. Sf. Dionisie Areopagitul şi Sf. Vasile cel Mare spun 

că de aceea este numit Fiul „Cuvânt”, fiindcă El este imaginea Tatălui şi îl reprezintă în 

întregime, cum exprimă şi reprezintă un cuvânt cugetarea noastră. 

475 

Ioan 14, 7-9. Aici este o turnură a citatului, punând pe „a cugeta” în locul lui „a 

cunoaşte”. 

476 

I Cor. 1, 30. 

477 Ioan 14, 6. 

104

Cred că este numit Icoană 478 , ca fiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi 

fiindcă Fiul este din Tatăl, nu Tatăl din Fiul. Căci aceasta este 

natura icoanei: să fie imitaţia arhetipului şi a aceluia a căruia se 

spune că este. Numai că, în cazul de faţă, este şi ceva mai mult. 

Căci în cazul unei icoane materiale, ea este imaginea nemişcată 

a unui lucru care se mişcă; în cazul de faţă însă, imaginea este a 

unei fiinţe vii şi este şi vie şi are mai multă asemănare cu 

modelul ei, decât avea Set cu Adam şi decât orice fiinţă născută 

cu cel care a născut-o 479 . Căci în felul acesta este natura 

lucrurilor simple, nu ca în parte să se asemene, iar în parte să 

nu se asemene, ci totul să fie tipul totului şi să fie mai degrab 

identic cu totul, decât asemenea cu el. Cred că este numit 

Lumină 480 , din cauză că este strălucire a sufletelor curăţite şi cu 

gândul şi cu fapta. Căci dacă întuneric este necunoaşterea şi 

păcatul, lumină ar putea să fie cunoaşterea şi viaţa cea în 

Dumnezeu. Cred că este numit Viaţă 481 , fiindcă este lumină şi 

întemeiere şi aducere la fiinţă a oricărei naturi raţionale. Căci „în 

El trăim şi ne mişcăm şi suntem” 482 , după acea îndoită putere a 

insuflării 483 şi suflare de acolo luând noi toţi în noi şi Duh Sfânt, 

câţi suntem în stare şi atât cât am putea deschide gura gândirii 

noastre. Cred că este numit Dreptate 484 , fiindcă este împărţitor 

după vrednicia fiecăruia şi judecător cu dreptate faţă de cei de 

sub lege şi faţă de cei de sub har, faţă de suflet şi faţă de corp, 

încât sufletul să stăpânească, iar corpul să fie stăpânit şi partea 

mai bună să aibă conducerea părţii mai rele, ca nu cumva lucrul 

mai rău să se ridice împotriva lucrului mai bun. Cred că este 

numit Sfinţire 485 , din cauză că este curăţenie, pentru ca de 

curăţenie să poată fi cuprinsă curăţenia. Cred că este numit 

Răscumpărare 486 , din cauză că ne eliberează pe noi cei stăpâniţi 

de păcat şi din cauză că se dă pe Sine preţ de răscumpărare 

pentru noi, în stare să cureţe toată lumea. Cred că este numit 

478 

Col. 1, 15. 

479 

Cuvântul „icoană” nu arată aici o imagine pur şi simplu, ci un chip natural. Este ceea 

ce se spune în Epistola către Evrei, 1, 3 „icoana fiinţei lui Dumnezeu”, expresie care în 

termen nicean se traduce prin termenul „deofiinţă”. 

480 

Ioan 8, 12; 1, 9; Efes. 5, 8-15. 

481 

Ioan 14, 6. 

482 

Fapt. 17, 28. 

483 

Fac. 2, 7. 

484 

I Cor. 1, 30. 

485 


486 I Cor. 1, 30. 

105

Inviere 487 , din cauză că ne ridică de aici şi din cauză că readuce 

la viaţă pe cei morţi din pricina păcatului. 

XXI 

Aceste denumiri sunt prin urmare comune 488 încă şi Celui 

care este mai presus de noi şi Celui care S-a făcut om din cauza 

noastră. Denumirile Fiului însă, care ne sunt proprii şi nouă şi 

ale întrupării Lui pe pământ sunt: Om 489 , nu numai ca prin 

trupul luat de El să poată fi cuprins de cei în trup, altfel 

neputând fi cuprins, din cauza neputinţei de cuprindere cu 

mintea a naturii Lui, ci pentru ca şi să sfinţească prin El pe om, 

făcându-se întocmai ca un aluat pentru întreaga frământătură 

şi, unind cu El Însuşi pe cel care fusese condamnat, să elibereze 

totul de la condamnare, făcându-se toate pentru toate, câte 

suntem noi, afară de păcat, anume trup, suflet, minte, prin câte 

vine moartea; ceea ce rezultă din acestea este omul, Dumnezeu 

văzut, din pricină că nu poate fi văzut decât numai de minte; Fiu 

al Omului 490 , şi din pricina lui Adam şi din pricina Fecioarei, din 

care S-a născut: al lui Adam, ca străbun, iar al Fecioarei, ca 

mamă după legea maicii, nu după legea naşterii omeneşti; 

Hristos 491 , din pricina Dumnezeirii, căci această ungere este a 

firii omeneşti, care nu sfinţeşte prin o putere ca în alţi unşi, ci 

prin prezenţa întregului ungător; ungere a cărei lucrare face ca 

Cel care unge să fie auzit că este om, iar Cel care este uns să se 

facă Dumnezeu; Cale 492 , din cauză că prin El ne duce pe noi; 

Uşă 493 , din cauză că ne introduce; Păstor 494 , din cauză că ne face 

sălaşuri în loc cu iarbă verde şi ne creşte la tihnirea apei 495 şi ne 

îndrumă de aici şi se luptă pentru noi cu animalele sălbatice; 

din cauză că întoarce pe cel rătăcit, readuce pe cel pierdut, leagă 

pe cel zdrobit, păzeşte pe cel puternic şi cu raţiuni de 

păstoricească ştiinţă îi adună către staulul din viaţa de dincolo; 

487 

Ioan 11, 25. 

488 

Comune şi lui Dumnezeu Cuvântul şi lui Dumnezeu care S-a întrupat, comune adică 

ambelor firi ale Mântuitorului. 

489 

Ioan 9, 11. 

490 

Mat. 24, 27. 

491 

Mat. 1, 16. În Vechiul Testament, se ungeau cu untdelemn, în ziua consacrării lor, 

regii şi pontifii. În Psalmul 45, 8 se spune „te-a uns Dumnezeu, cu undelemnul bucuriei, 

mai mult decât pe cei deopotrivă cu tine”. Această ungere era însă numai harică. În 

cazul Mântuitorului, locul ungerii, cum spune Billius, (Migne, nota respectivă) l-a luat 

Dumnezeirea. 

492 

Ioan 14, 6. 

493 

Ioan 10, 9. 

494 

Ioan 10, 11. 

495 Ps. 23, 1-2. 

106

Oaie 496 , din căuză că este victimă; Miel 497 , din cauză că este 

desăvârşit; Arhiereu 498 , din cauză că aduce jertfă; Melchisedec 499 , 

din cauză că este fără de mamă după natura Lui care este mai 

presus de natura noastră şi fără de tată după natura Lui 

deopotrivă cu a noastră şi din cauză că este fără neam după 

natura Lui de sus, „Căci neamul Lui, cine-L va spune” 500 şi din 

cauză că este Rege al Salemului, adică pace, şi din cauză că este 

Rege al dreptăţii şi din cauză că ia zeciuială de la patriarhii 501 

care se luptă cu străjnicie cu puterile rele. 

Ai denumirile Fiului. Mergi prin ele: prin cele câte sunt 

înalte, mergi dumnezeieşte şi prin cele câte sunt trupeşti 

trupeşte, şi mai ales mergi prin ele dumnezeieşte întru totul, ca 

să te faci Dumnezeu, urcându-te de jos, din pricina Celui care a 

coborât de sus pentru noi. Afară de toate şi mai înainte de toate, 

păzeşte lucrul acela şi nu te-ai mai putea înşela în numirile mai 

înalte sau în cele mai umile. Iisus Hristos ieri şi azi trupeşte, 

Acelaşi duhovniceşte, şi în vecii vecilor. Amin. 

496 

Is. 53, 7. 

497 

Ioan 1, 29. 

498 

Evr. 6, 20. 

499 

Evr. 7, 1-3. Despre Melchisedec se spune, în versetele 2-3 din acest capitol, că era 

împărat al dreptăţii=melec+ţedaca şi împărat al Salemului, adică al păcii. Purta numele 

de împărat, fiindcă pe atunci stăpânea cetatea Iebus, Ierusalimul de mai apoi. Era fără 

tată, fără mamă, fără genealogie. Elias socoteşte că raţiunea aceasta vine de acolo că 

Sf. Scriptură nu aminteşte nimic de părinţii şi de genealogia lui Melchisedec. 

500 

Is. 53, 8. 

501 

Melchisedec nu era de neam evreu. El ia zeciuală de la Avraam, din prada câştigată 

de acesta în război. Luând zeciuială chiar de la Avraam şi binecuvântând chiar pe 

Avraam, el apare superior preoţiei levitice. Preoţie după rânduiala lui Melchisedec, 

preoţia lui Hristos este preoţie în veac, preoţie care nu mai trece la altul, cum era în 

cazul leviţilor care aveau succesori, ca oameni trecători ce erau (Evr. 7, 21, 24). Elias 

mai adaugă, pe cale de analogie că, după cum Melchisedec o oferit pâine celor care se 

întorceau de la război, tot aşa şi Mântuitorul a oferit pâine şi vin sfinţit celor întorşi la El 

din războiul spiritual. 

107

Cuvântarea a cincea despre Dumnezeu 

I 

Astfel a fost deci cuvântarea despre Fiul şi astfel a scăpat de 

cei care aruncau în ea cu pietre, trecând prin mijlocul lor. Căci 

cuvântarea nu poate fi lovită cu pietre 502 . În schimb loveşte ea 

când vrea şi dă cu praştia în animale sălbatice: în cuvântările 

care se apropie de munte cu răutate 503 . 

-Ce ai putea să ne spui deci, zic ei, despre Sfântul Duh De 

unde ne mai aduci un Dumnezeu străin şi nescripturistic 

Întrebarea aceasta ne-o pun acum şi cei care sunt moderaţi 

în ce priveşte credinţa despre Fiul 504 . Căci ceea ce se poate găsi 

în cazul drumurilor şi râurilor, – acestea se şi despart şi se şi 

împreună între ele – aceea se întâmplă şi în cazul de faţă, din 

pricina bogăţiei nelegiuirii, ca şi cei care se deosebesc între ei în 

unele privinţe, să se învoiască în altele, încât să nu poţi şti 

limpede în ce se înţeleg şi în ce se războiesc. 

II 

Are deci cuvântarea despre Duhul ceva chiar apăsător în ea, 

nu numai pentru că, odată înfrânţi în cuvântările despre Fiul, 

potrivnicii noştrii se luptă mai cu aprindere pentru Duhul, – căci 

trebuie să fie neapărat nelegiuiţi în ceva, sau altfel nici viaţa nu 

le mai este de trăit, – ci pentru că şi noi, istoviţi de mulţimea 

problemelor, păţim la fel cu cei care au căpătat dezgust de vreo 

mâncare, – care, când se dezgustă de vreo mâncare, simt 

dezgust deopotrivă faţă de toate, – simţim o greutate pentru orice 

cuvântare, întocmai ca aceia pentru mâncare. 

Să dea însă Duhul şi cuvântarea va alerga şi Dumnezeu va fi 

slăvit. 

Aşa stând lucrul, cercetarea cu grijă şi distincţia chipurilor 

în care este cugetată şi spusă în dumnezeiasca Scriptură fie 

502 

Vezi Ioan 8, 59. 

503 

Ieş, 19, 22. Textul este folosit spre a arăta neputinţa credinţei false şi a minţii 

omeneşti să ajungă la înălţimea şi la fiinţa Dumnezeirii. Muntele de aici este „Muntele 

Domnului”, muntele Sinai, de care singur Moisi a avut voie să se apropie, când a vorbit 

cu Dumnezeu. 

504 

Deşi de acord în tăgăduirea Dumnezeirii Sfântului Duh, eunomienii şi macedonienii 

nu se înţelegeau în privinţa Dumnezeirii Fiului. Macedonienii considerau pe Sfântul Duh 

o creatură străină de fiinţa Tatălui, iar faţă de Fiul erau moderaţi. Eunomienii sau 

anomeii considerau atât pe Fiul cât şi pe Sfântul Duh simple creaturi şi cu desăvârşire 

străine de Tatăl. 

108

vorba „Duhul”, fie vorba „Sfântul” 505 , împreună cu mărturiile 

potrivite speculaţiei şi ceea ce rezultă pe lângă aceasta, în mod 

particular, din unirea amândurora, adică expresia „Duhul 

Sfânt”, le vom lăsa în sarcina altora care au filosofat despre ele 

atât pentru ei cât şi pentru noi, fiindcă şi noi filosofăm despre 

cele de acum şi pentru ei. Iar noi ne vom întoarce spre cele ce 

urmează. 

III 

Aşadar, cei care se indignează la gândul că am fi introdus 

un Dumnezeu străin şi nescripturistic 506 , pe Sfântul Duh, şi care 

se luptă cu înverşunare pentru literă 507 , să ştie că se tem acolo 

unde nu este pricină de teamă 508 şi să cunoască limpede că 

acoperământ al fărădelegii le este iubirea literei, cum se va arăta 

puţin mai în urmă, când vom combate, după putere, 

întâmpinările lor. 

Noi însă, cu atâta tărie ne încredem în Dumnezeirea 

Duhului, pe care Îl adorăm, încât şi teologia Duhului vom 

începe-o de aici, din a pune denumirile însăşi în acord cu 

Treimea, chiar dacă pentru unii lucrul acesta ar părea foarte 

îndrăzneţ. 

Era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul care 

vine în lume 509 , Tatăl. Era lumina cea adevărată, care luminează 

pe tot omul care vine în lume, Fiul. Era lumina cea adevărată, 

care luminează pe tot omul ce vine în lume, Celălalt Mângâietor. 

Era şi era şi era, dar Una era. Lumină şi lumină şi lumină, dar o 

singură lumină, un Dumnezeu. Lucrul acesta şi l-a închipuit şi 

David mai înainte, când zice: „Întru lumina Ta vom vedea 

lumină” 510 . Şi acum, noi am şi văzut-o şi o şi predicăm 511 , 

505 

Trebuie remarcat că Sfânta Scriptură nu atribuie denumirile „Sfântul” şi „Duhul” 

exclusiv Sfântului Duh. Astfel, la Ioan 4, 24, Tatăl este numit Duh, iar la Plâng. 4, 20 

numesc Duh pe Fiul. Duhuri sunt numiţi şi îngerii (Ps. 103, 5) şi sufletul (Ps. 30, 7) şi 

chiar diavolul (Mat. 12, 43). Denumirea de „Sfântul” este deopotrivă dată şi îngerilor şi 

sfinţilor şi seminţiilor alese (Ieş. 19, 6). 

506 

Vezi şi Cuvântarea a treia teologică, cap.XVIII. 

507 

Vezi şi Cuvântarea a patra teologică, cap. I. 

508 

Vezi Ps. 53, 6. Sfânta Scriptură nu vorbeşte limpede despre Sfântul Duh ca 

Dumnezeu. Aceasta să nu fie însă pentru noi un motiv de temere, când Îl mărturisim ca 

Dumnezeu, fiindcă Dumnezeirea Duhului, cum spune mai departe Sfântul Grigorie, cap. 

XXIII, este luată din locurile care o cuprind, deşi nu o spun anume, la fel este şi cu 

însuşirile lui Dumnezeu de a fi nenăscut, fără de început, şi nemuritor, care nu sunt 

pronunţate expres, dar care sunt deduse, evident, din texte. 

509 

Ioan 1, 9. 

510 

Ps. 35, 9. 

511 Sub influenţa locului din Ioan 3, 11. 

109

înţelegând pe Fiul lumină din lumina Tatăl în lumina Duhul, 

scurta şi simpla teologie a Treimii. Cel care are ceva de înlăturat 

de aici, să înlăture; nelegiuitul să nelegiuiască. Noi, ceea ce am 

înţeles, predicăm. Ne vom urca pe munte înalt şi vom striga 512 , 

dacă de jos nu vom fi auziţi. Vom înălţa pe Duhul, nu ne vom 

teme. Şi dacă vom fi şi în situaţia de a ne teme, ne vom teme din 

cauza tăcerii, nu din cauza predicării 513 . 

IV 

Dacă era un timp când nu era Tatăl, era un timp când nu 

era Fiul. Dacă era un timp când nu era Fiul, era un timp când 

nu era nici Sfântul Duh. Dacă Unimea era de la început, şi 

Treimea era de la început. Dacă arunci jos Unimea, îndrăznesc 

şi spun, să nu pui sus nici Doimea 514 . Căci care este folosul unei 

Dumnezeiri nedesăvârşite Şi mai mult, ce Dumnezeire mai este 

ea, dacă nu este desăvârşită Şi cum este desăvârşită 

Dumnezeirea căreia îi lipseşte ceva spre desăvârşire Şi îi 

lipseşte ceva, într-un fel, dacă nu are sfinţenia. Şi cum ar 

avea-o, dacă nu-L are pe Duhul Căci sau sfinţenia este altceva 

în afară de Duhul şi atunci să ne spună careva ce se crede că 

este ea, sau, dacă este unul şi acelaşi lucru cu Duhul, cum de 

nu era de la început Ca şi cum ar fi o mai mare însuşire pentru 

Dumnezeu, să fie cândva nedesăvârşit şi fără de Duhul! Dacă 

Duhul nu era de la început, atunci S-a aşezat în acelaşi rând cu 

mine, deşi puţin mai înainte de mine. Căci prin existenţa în timp 

ne despărţim noi de Dumnezeu. Dacă S-a aşezat în acelaşi rând 

cu mine, cum mă mai îndumnezeieşte Sau cum mă mai uneşte 

cu Dumnezeirea 515 

V 

Îndeosebi însă îţi voi filosofa despre El începând puţin mai 

de sus, căci despre Treime am discutat şi mai înainte 516 . 

Saducheii au socotit că Duhul Sfânt nu există nicidecum, că 

nu există nici îngeri, nici înviere 517 , dispreţuind ei, din care 

pricină nu ştiu, atâtea şi atâtea mărturii despre El în Vechiul 

512 

Is. 40, 9. 

513 

Adică: nu ne vom teme din cauza îndrăznelii de a predica sus şi tare Dumnezeirea 

Sfântului Duh, ci ne vom teme numai atunci când, din cauza slăbiciunii şi a nepăsării, 

nu vom predica pe Duhul ca Dumnezeu adevărat, ci vom tăcea. 

514 

Adică pe Tatăl şi pe Fiul, pentru care macedonienii nu făceau atâtea dificultăţi, câte 

făceau în cazul Sfântului Duh. 

515 

Îndumnezeirea şi sfinţenia se dă lumii prin Sfântul Duh. Lucrul acesta nu mai poate 

avea loc, dacă Duhul nu este Dumnezeu adevărat şi desăvârşit, atât în Sine, cât şi în 

raport cu Sfânta Treime, deci cosubstanţial, deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. 

516 

Vezi Cuvântarea a patra teologică, cap. XVI. 

517 Vezi Fapt. 23, 8. 

110

Testament. Teologii mai cu vază la elini, şi care s-au apropiat 

mai mult de învăţătura noastră 518 , L-au conceput cu închipuirea, 

pare-mi-se; însă s-au deosebit între ei în privinţa numelui Lui, 

dându-I denumirea de „minte a universului” şi „mintea din 

afară” şi alte denumiri de felul acesta. Dintre înţelepţii din 

vremea noastră, unii L-au socotit o putere, alţii o creatură, alţii 

Dumnezeu, iar alţii n-au ştiut ce denumire dintre acestea să-I 

mai dea, din respect pentru Scriptură, cum pretind ei, sub motiv 

că ea nu arată lămurit niciuna din aceste denumiri. Şi, din 

cauza aceasta, nici nu-L adoră, nici nu-L neadoră, luând faţă de 

El o poziţie oarecum mijlocie, ba chiar şi foarte de plâns. Şi 

dintre cei care L-au socotit Dumnezeu, unii sunt evlavioşi până 

la cuget, iar alţii cutează să fie evlavioşi şi cu buzele. Dar am 

auzit de unii, care judecă Dumnezeirea ca nişte oameni mai 

înţelepţi, care mărturisesc ca şi noi că trei sunt cele cugetate în 

Treime, dar atât de mult le-au depărtat între ele, încât pe Unul Îl 

fac nemărginit în fiinţă şi putere, pe Altul nemărginit în putere, 

nu şi în fiinţă, iar pe Altul mărginit şi de unul şi de celălalt, 

imitând ei, deşi în alt chip, pe cei care numesc persoanele 

Treimii creator, împreună lucrător şi slujitor 519 şi care socotesc 

că ordinea şi harul din numiri sunt o urmare firească a 

lucrurilor 520 . 

VI 

Nu vom avea însă niciun cuvânt pentru aceia care au socotit 

că nici nu există Duhul, sau pentru acei elini care au spus 

aiureli. Căci nu am vrea să ne ungem spre cuvântare cu 

untdelemnul păcătoşilor 521 . Faţă de ceilalţi, aşa vom argumenta: 

Sfântul Duh trebuie socotit absolut sau una dintre existenţele 

care subzistă în Sine, sau una dintre existenţele contemplate 

într-o alta, existenţe dintre care, îndemânaticii în astfel de 

lucruri, pe cea care subzistă absolut în sine o numesc 

substanţă, iar pe cea contemplată într-o altă fiinţă o numesc 

accident. În consecinţă, dacă Duhul a apărut ca accident, El ar 

518 

Hermes, Orfeu, Homer, Anaxagora şi mai ales Platon şi Aristotel. Acesta din urmă, în 

De gener. Anim. 2, 3, vorbeşte de divinitatea raţiunii din afară. Anaxagora vorbeşte de 

raţiunea care este cauză a ordinii şi a armoniei, raţiune infuzată celor existente. 

Apropierea cu Aristotel ar fi cea din I Cor. 2, 16: „Noi avem mintea lui Iisus”, adică 

Duhul, iar cu Anaxagora cea din Ps. 32, 6: „Prin cuvântul Domnului cerurile s-au 

întemeiat şi prin cuvântul gurii Lui toată puterea lor”. 

519 

Aici aluzia este evidentă: se referă la arieni şi eunomieni, a căror doctrină se 

recunoaşte în gradaţia dintre persoanele Sfintei Treimi şi din însuşirile Lor. 

Subordonaţionismul este izbitor aici. Ori tocmai lucrul acesta este combătut aici. 

520 

Adică a deosebirii naturilor persoanelor Sfintei Treimi. 

521 Ps. 140, 5. 

111

putea fi o energie a lui Dumnezeu. Căci ce altceva ar fi, sau a cui 

ar fi Căci în felul acesta, El şi scapă mai mult de ideea de 

compunere 522 . Şi dacă este energie, se va arăta ca o putere a 

altuia, evident, nu ca o putere de sine, şi odată cu manifestarea 

ca o putere a altuia, va înceta să fie ca o putere de sine. Căci aşa 

este energia. Cum deci se manifestă ca o energie şi spune cutare 

şi cutare lucru şi separă lucruri 523 şi se întristează 524 şi se mânie 

şi face toate câte, evident, sunt însuşirile lucrului mişcat, nu ale 

mişcării Iar dacă este o substanţă oarecare, nu un accident, va 

fi socotit fie creatură, fie Dumnezeu. Un lucru mijlociu între 

acestea, sau care să nu ţină de niciunul, sau o alcătuire din 

amândouă, n-ar putea fi cugetată nici măcar de cei care 

plăsmuiesc pe traghelafi 525 . Dar dacă este o creatură, cum 

credem în El, sau cum ne desăvârşim în El Căci nu este unul şi 

acelaşi lucru a crede în ceva şi a crede despre ceva. Căci a crede 

în ceva se spune despre Dumnezeire, iar a crede despre ceva se 

spune despre orice lucru în general. Iar dacă este Dumnezeu şi 

nu creatură, nu este nici făptură şi nici împreună rob cu noi şi, 

într-un cuvânt nimic din lucrurile cu denumiri umile. 

VII 

Acum este rândul cuvântului tău. Prăştiile să fie slobozite, 

silogismele să fie gata împletite! Sau este în totul nenăscut 

Duhul, sau este născut. Şi dacă este nenăscut, două sunt 

existenţele fără de început. Dacă însă este născut, subdivide 

iarăşi: sau din Tatăl este Duhul, sau din Fiul. Şi dacă este din 

Tatăl, sunt doi fii şi fraţi. Tu însă închipuieşte-mi-I chiar şi 

gemeni, dacă vrei, sau pe altul mai în vârstă, iar pe altul mai 

tânăr, fiindcă eşti atât de iubitor de lucruri corporale. Şi dacă 

Duhul este din Fiul, zice ni s-a născut şi un nepot Dumnezeu! 

Ce ar fi mai absurd decât aceste afirmaţii Acestea le spun 

aşadar cei pricepuţi la faceri de rele 526 , dar care nu vor să scrie 

despre cele bune. Eu însă, dacă aş fi văzut necesară 

subdividerea, aş fi primit şi lucrurile, fără să mă tem de numiri. 

Căci dacă Fiul este fiu, după o relaţie mai înaltă, iar noi nu 

putem să arătăm în alt chip pe Cel din Dumnezeu şi deopotrivă 

cu El, nu trebuie să credem că este necesar să trecem asupra 

Dumnezeirii denumirile de pe pământ şi care sunt proprii felului 

522 

Ideea de compunere, adică de sinteză, este străină de natura lui Dumnezeu, care 

este simplă şi nealcătuită. 

523 

Fapt. 13, 2. 

524 

Efes. 4, 30. 

525 

O plăsmuire mitologică: animal jumătate ţap, jumătate cerb. 

526 Ier. 4, 22. 

112

nostru de înrudire 527 . Sau poate, după judecata aceasta, ai socoti 

că Dumnezeu ne este şi de genul masculin fiindcă este numit şi 

Tată Şi că Dumnezeirea este ceva de genul feminin, după cât 

arată denumirile Şi că Duhul este ceva neutru, fiindcă nu este 

născător Iar dacă ai lua în glumă şi lucrul acesta, spunând că 

Dumnezeu, împreunându-se cu propria Lui voinţă, a născut pe 

Fiul, după aiurelile şi fabulele de demult, ne-ai adus şi un 

Dumnezeu bărbat-femeie 528 , al lui Marcion şi Valentin, făuritorii 

de noi eoni. 

VIII 

Dar fiindcă nu primim prima ta diviziune, care socoteşte că 

nu există nimic intermediar între nenăscut şi născut, îţi vor pieri 

pe dată, împreună cu strălucita ta diviziune, şi fraţii şi nepoţii, 

destrămându-se şi îndepărtându-se de teologie, cum se 

destramă o legătură împletită din mai multe fire, când i se 

dezleagă capătul. Căci unde vei pune pe Cel purces, spune-mi, 

care apare la mijlocul diviziunii tale şi care este introdus de un 

teolog mai destoinic decât tine, de Mântuitorul nostru Afară 

numai dacă, din cauza unui al treilea testament al tău, ai surpat 

cuvântul acela al Evangheliilor Lui: „Duhul cel Sfânt, care de la 

Tatăl purcede” 529 , care, întrucât purcede de acolo, nu este 

creatură; întrucât nu este născut, nu este Fiu; întrucât este 

mijlociu între nenăscut şi născut, este Dumnezeu. Şi astfel, 

scăpând de laţul silogismelor tale, Dumnezeu S-a arătat limpede 

mai puternic decât dividerile tale. 

-Ce este aşadar purcederea 

-Spune tu cum este nenaşterea Tatălui şi eu îţi voi explica 

natura naşterii Fiului şi natura purcederii Duhului şi vom fi 

loviţi amândoi de nebunie din cauza scrutării iscoditoare a 

tainelor lui Dumnezeu. Şi acestea cine să le spună Cei care nu 

sunt în stare să vadă nici lucrurile din faţa picioarelor lor, nici să 

numere nisipul mărilor, picăturile ploii şi zilele veacului, necum 

să pătrundă adâncurile lui Dumnezeu 530 şi să găsească 

explicaţiile naturii aşa de negrăite şi care întrece puterea de 

înţelegere a minţii. 

IX 

-Ce-I lipseşte deci Duhului, zice, spre a fi Fiu Căci dacă nu 

ar fi ceva de lipsă ar fi Fiu. 

527 

Precum denumirea de frate şi nepot. 

528 

Hermafrodit. 

529 

Ioan 15, 26. 

530 I Cor. 2, 10. 

113

-Nu zicem că-I lipseşte ceva, căci nici nu este lipsit de ceva 

Dumnezeu. Însă deosebirea de manifestare, ca să zic aşa, sau de 

relaţie reciprocă, a făcut deosebită şi numirea lor. Căci nu-i 

lipseşte nici Fiului ceva spre a fi Tată (căci nu este o lipsă 

calitatea de Fiu), dar nu pentru aceasta nu e Tată. Sau după 

logica aceasta, Îi va lipsi ceva şi Tatălui, spre a fi Fiu, căci nu 

este Fiu Tatăl. Dar aceste însuşiri nu sunt datorate vreunei lipse 

din vreo parte, şi nici nu sunt din vreo supunere după fiinţă, ci 

faptul însuşi de „a nu se fi născut” şi de „a se fi născut” şi de „a 

fi purces”, a denumit pe unul Tată, pe altul Fiu, iar pe altul ceea 

ce se numeşte Duhul Sfânt, ca să fie păstrată neamestecarea 

celor trei ipostasuri în unica natură şi vrednicie a Dumnezeirii. 

Căci nici Fiul nu este Tată, căci Tatăl unul este, dar este ceea ce 

este Tatăl; şi nici Duhul nu este Fiu, fiindcă este din 

Dumnezeu 531 , căci unul este Unul-Născut, dar este ceea ce este 

Fiul. Una sunt cele trei după Dumnezeire şi Unimea trei după 

proprietăţi, ca să nu fie nici sabeliană şi nici treimea nelegiuitei 

diviziuni de acum 532 . 

X 

-Ce deci Este Duhul Dumnezeu 

-Negreşit că da. 

-Ce deci Este El deofiinţă 

-Da, dacă este Dumnezeu. 

-Dă-mi deci, zice, din unul şi acelaşi, pe unul Fiu, iar pe 

altul ne Fiu, apoi deofiinţă şi admit că este Dumnezeu şi 

Dumnezeu. 

-Dă-mi şi tu mie un alt Dumnezeu şi o natură a lui 

Dumnezeu şi îţi voi da aceeaşi Treime, cu aceleaşi numiri şi 

lucruri. Dar dacă Unul este Dumnezeu şi Una natura cea mai de 

sus, de unde vrei să-ţi scot asemănarea Sau o cauţi iarăşi 

printre cele de jos şi printre cele ale tale. Este, într-adevăr, lucru 

foarte ruşinos, şi nu numai ruşinos, dar şi destul de deşert, să 

iei din cele de jos asemănarea cu cele de sus şi asemănarea cu 

cele veşnice din natura nestatornică şi, cum spune Isaia, să 

cauţi lucrurile vii între cele moarte 533 . Dar totuşi, mă voi strădui, 

531 

I Cor. 2, 12. 

532 

Sabelianismul sau modalismul susţinea Divinitatea în sens monadic sau monarhic: 

există un singur Dumnezeu, un singur principiu în Dumnezeire, care în afară se 

manifestă modalistic, când ca Tată, când ca Fiu, când ca Duh, după împrejurări. Se 

nega deci distincţia persoanelor şi se cădea şi în patripasianism. Arianismul, din contră 

separă atât de tranşant persoanele Sfintei Treimi, încât distruge egalitatea de substanţă 

şi de vrednicie. 

533 Is. 8, 19; Luc. 24, 5. 

114

pentru tine, să dau şi din cele de jos o ajutorare cuvântării. 

Celelalte, într-adevăr, mi se par de trecut cu vederea, deşi aş 

avea multe de spus din istoria animalelor, unele cunoscute 

nouă, iar altele cunoscute la puţini, câte cu adâncă măiestrie a 

lucrat natura faţă de naşterile animalelor. Căci se spune că se 

nasc nu numai aceleaşi feluri de animale din aceleaşi feluri de 

animale, şi nici din alte feluri de animale numai alte feluri de 

animale, ci şi din alte feluri de animale aceleaşi feluri de animale 

şi din aceleaşi feluri de animale alte feluri de animale. Şi dacă 

vorba este vrednică de crezare pentru cineva, mai există şi un 

altfel de naştere, anume că acelaşi animal să se mistuie pe sine 

şi să se nască. Mai sunt apoi unele animale care ies într-un fel 

din sine, trecând şi transformându-se din unele în altele, prin o 

măreţie a naturii. Pornind de aici, există, prin urmare, unul şi 

acelaşi animal, parte nenăscut, parte născut, şi totuşi deofiinţă, 

lucru care mai ales se aseamănă, într-un fel, cu cazul nostru de 

faţă. 

Dar, după ce voi da un exemplu din cele ale noastre, care 

este cunoscut de toţi, voi trece cu cuvântul la alt lucru. 

XI 

-Adam, ce era el la urma urmei 

-Era o plasmă a lui Dumnezeu. 

-Ce era deci Eva 

-Era o porţiune a acestei plasme. 

-Dar Set ce era 

-Era o fiinţă născută şi din unul şi din altul. 

-Ţi se pare, prin urmare, că este unul şi acelaşi lucru: 

plasmă şi porţiune de plasmă şi fiinţă născută 

-De ce nu 

sieşi acestea, sunt ele deofiinţă, sau ce sunt 

-De ce nu 

-Mărturiseşti, prin urmare, că este posibil ca şi cele care îşi 

au existenţa deosebit unele de altele să fie deofiinţă. Şi spun 

acestea, nu atribuind Dumnezeirii plasma, sau porţiunea de 

plasmă, sau ceva din cele câte aparţin corpului – să nu mă atace 

iarăşi vreunul din cei care se luptă cu cuvintele –, ci fiindcă văd 

în aceste lucruri, întocmai ca pe o scenă, cele cugetate în cazul 

nostru. Căci nici nu este cu putinţă ca vreun lucru din cele cu 

care se face asemănarea să exprime limpede adevărul întreg. 

-Dar la ce acestea, zic ei Căci nu este cu putinţă ca din 

unul şi acelaşi principiu, unul să fie o fiinţă născută, iar altul 

altceva. 

115

-Dar ce Eva şi Set nu sunt ei din acelaşi Adam Căci din 

care altul ar fi Sunt ei amândoi, din cauza aceasta, şi fiinţe 

născute 

-Nicidecum. 

-Atunci ce sunt 

-Sunt: unul o porţiune de plasmă, iar altul fiinţă născută, şi 

între ei, fără îndoială, una şi aceeaşi, fiindcă sunt oameni, nu va 

tăgădui nimeni. Vei înceta deci cu lupta împotriva Duhului, fie 

socotindu-L fiinţă absolut născută, fie ca nefiind de aceeaşi 

fiinţă şi nici Dumnezeu şi cu luarea din cele omeneşti a 

suportului înţelegerii noastre Eu cred că ţi-ar fi bine, dacă nu ai 

fi ştiut să fii iubitor de sfadă şi să te lupţi împotriva lucrurilor 

evidente. 

XII 

-Dar cine s-a închinat Duhului, zice Cine, fie dintre cei de 

demult, fie dintre cei din vremurile noi Cine I s-a rugat Lui 

Unde stă deci scris că trebuie să I te închini, sau să I te rogi Şi 

de unde luându-L Îl ai pe El 

Motivul mai desăvârşit al faptului îl vom reda la urmă, când 

o să vorbim despre lucrul nescris. Pentru acum însă ajunge să 

spunem atât numai. Duhul este Acela în care ne închinăm şi 

prin care ne rugăm. „Căci Duh este Dumnezeu, zice Scriptura, şi 

cei care I se închină, trebuie să I se închine în Duh şi Adevăr” 534 . 

Şi iarăşi: „Căci ce să ne rugăm, cum trebuie nu ştim, ci Duhul 

Însuşi se roagă pentru noi cu negrăite suspinări” 535 . Şi: „Mă voi 

ruga cu Duhul şi mă voi ruga şi cu mintea” 536 , adică în minte şi 

în Duh. Aşadar, închinarea sau rugăciunea cu Duhul, nimic 

altceva nu-mi pare că este, fără numai faptul că îşi aduce El 

Însuşi rugăciunea şi închinarea. Cine dintre dumnezeieştii şi 

binecredincioşii bărbaţi nu ar proslăvi lucrul acesta, anumă că 

şi închinarea Unuia este închinarea Celor Trei, pentru egalitatea 

vredniciei şi Dumnezeirii la Cei trei Şi nu mă voi teme nici de 

aceea că se spune că „toate s-au făcut” prin Fiul 537 , ca şi cum 

unul din „toate” ar fi şi Sfântul Duh, fiindcă s-a spus „toate câte 

s-au făcut”, nu pur şi simplu „toate”, căci nu s-a spus nici Tatăl, 

nici cele câte nu s-au făcut. Arată-mi pe Duhul că S-a făcut şi 

atunci dă-L Fiului şi numără-L împreună cu creaturile. Atât 

timp cât nu vei arăta lucrul acesta, nu vei aduce niciun sprijin 

534 

Ioan 4, 24. 

535 

Rom. 8, 26. 

536 

I Cor. 14, 15. 

537 Ioan 1, 3. 

116

spre nelegiuire afirmaţiei tale mărginitoare 538 . Căci dacă într-adevăr 

S-a făcut, negreşit că prin Hristos S-a făcut, nu voi 

tăgădui nici eu însumi. Iar dacă nu S-a făcut, cum de mai este 

unul din „toate”, sau „prin Hristos” Încetează deci să cinsteşti 

rău şi pe Tatăl împotriva Unuia-Născutului – că este o rea 

cinstire ca, socotind pe Fiul creatura cea mai de cinste, să-L 

lipseşti de Fiul 539 –, şi pe Fiul împotriva Duhului, căci Fiul nu 

este făcător al Celui care este împreună slujitor cu El, ci este 

împreună slăvit cu Cel deopotrivă cinstit. Să nu aşezi împreună 

cu tine nimic din Treime 540 , ca să nu cazi de la Treime. Să nu 

trunchezi în niciun fel natura cea unică şi vrednică de o egală 

adorare, fiindcă dacă dărâmi ceva din cele trei, vei dărâma totul, 

ba mai mult, vei fi căzut de la totul. Mai bine să-ţi faci o mică 

închipuire a Unimii, decât să îndrăzneşti să faci o desăvârşită 

nelegiuire. 

XII 

Dar am ajuns cu cuvântarea la chestiunea de căpetenie şi 

mă tânguiesc că o problemă de multă vreme moartă şi care a 

lăsat loc credinţei, se pune acum din nou. Este însă necesar să 

mă ridic faţă de cei care spun palavre, ca să nu fim condamnaţi 

în lipsă, noi care avem pe Cuvântul şi care suntem apărători ai 

Duhului. 

-Dacă există, zic ei, Dumnezeu şi Dumnezeu şi Dumnezeu, 

cum de nu sunt trei Dumnezei Sau cum de nu este poliarhie 

ceea ce slăvim noi 541 

538 

Bazaţi pe Ioan 1, 3, pnevmatomahii susţineau că Fiul, ca intrument, a creat toate 

cele existente şi deci şi pe Sfântul Duh. Fraza cuprinzătoare sau delimitativă, era 

aceasta: „toate câte s-au făcut”. Sfântul Grigorie argumentează că trebuie făcută 

distincţia, anume că Sfântul Evanghelist spune „toate câte s-au făcut”, nu „toate” pur şi 

simplu, ceea ce este cu totul altceva. 

539 

Între alte capete ale doctrinei lor despre Fiul, fiindcă contra Lui este doctrina lor în 

general, susţineau că Fiul este o creatură, însă, spre deosebire de celelalte, el este 

creatura cea mai prestantă. Deosebirea dintre El şi Tatăl este nesfârşită, pe când cea 

dintre El şi creaturi este calitativă. Această prestanţă Îi venea prin faptul adopţiei harice 

de către Tatăl şi mai ales prin buna întrebuinţare a liberului Lui arbitru, ceea ce, din 

punct de vedere moral, Îl face impecabil şi imuabil. Natural că în asemenea consideraţii, 

El nu mai era deofiinţă cu Tatăl şi ca atare Tatăl era privat de Fiul, care rămânea doar o 

creatură prestantă. 

540 

Trebuie îndepărtată, cu alte cuvinte, ideea de „creat” sau de „făcut”, care este 

specificată firii omeneşti şi zidite, când este vorba de Sfânta Treime. 

541 

Poliarhia, adică ideea că există mai multe stăpâniri dumnezeieşti. În Cuvântarea a 

treia teologică, cap. II, vedem că trei au fost ideile de stăpânire dumnezeiască, 

manifestate în istoria omenească: anarhia, adică lipsa de stăpânire dumnezeiască, 

poliarhia, adică ideea că există mai multe stăpâniri dumnezeieşti, şi monarhia, adică 

ideea că există o singură stăpânire dumnezeiască, idei care s-au succedat, primele 

două fiind eliminate de experienţa gândirii omeneşti, ca izvoare de dezordine şi de 

117

Aceste lucruri cine le spun Cei care sunt mai desăvârşiţi în 

nelegiuire, sau cei din ceata a doua, adică cei care faţă de Fiul 

au oarecum o credinţă mai dreaptă. Căci cuvântarea parte se 

adresează la amândouă taberile, parte se adresează numai 

acestora din urmă. Deci cuvântul faţă de aceştia din urmă astfel 

este: ce ne spuneţi voi nouă trideiţi 542 , voi care adoraţi pe Fiul, 

deşi v-aţi îndepărtat de Duhul Dar voi nu sunteţi bideiţi 543 

Căci dacă tăgăduiţi şi închinarea Unuia-Născutului, v-aţi aşezat, 

evident, alături de potrivnici. Şi la ce ne mai purtăm cu blândeţe 

faţă de voi, ca şi cum nu aţi fi murit cu totul Dacă însă Îl 

adoraţi şi dacă până într-atât vă găsiţi în o situaţie mântuitoare, 

vă vom întreba: care este pentru voi raţiunea bideismului, dacă 

eventual vi se aduce această învinuire Dacă este un motiv de 

înţelepciune, răspundeţi-ne, daţi-ne şi nouă o cale de răspuns. 

Căci raţiunile prin care aţi respinge voi bideismul, ne-ar ajunge 

şi nouă împotriva acuzării de trideism. Şi să învingem astfel, 

folosindu-vă de apărători pe voi acuzatorii, lucru decât care ce 

poate fi mai generos 

XIV 

Care ne este însă lupta şi cuvântul îndreptat împotriva şi a 

unora şi a altora 

Pentru noi există un singur Dumnezeu, pentru că există o 

singură Dumnezeire şi deşi credem că sunt trei, persoanele din 

El îşi au referinţa către Unime 544 . Căci nu este Unul din Cei trei 

mai Dumnezeu, iar Altul mai puţin Dumnezeu, şi nici Unul un 

Dumnezeu mai întâi, iar Altul un Dumnezeu mai pe urmă 545 , nici 

nu se desparte prin voinţă, nici nu se împarte prin putere şi nici 

nu există ceva acolo din cele câte sunt proprii lucrurilor care se 

pot împărţi, ci, dacă trebuie s-o spun într-un cuvânt, Dumnezeirea 

este neîmpărţită între împărţiţi 546 şi ca în trei sori uniţi 

între ei o singură amestecare a luminii. Aşadar, când privim 

către Dumnezeire şi către cauza primă şi către monarhie 547 , unul 

este lucrul care ni se înfăţişează; când însă privim către cele în 

dezagregare morală. 

542 

Adică adoratori a trei Dumnezei: Tatăl, Fiul şi Duhul. 

543 

Adică adoratori a doi Dumnezei: Tatăl şi Fiul, ca pnevmatomahii. 

544 

Fiul şi Sfântul Duh au relaţie sau înclinare firească către Tatăl, unicul izvor din care 

ţâşnesc, dincolo de timp şi de cauză, în felul cum au relaţie cu o cauză cele provenite 

din ea. 

545 

Această era o obiecţie întemeiată de ereticii noştri pe Mat. 28, 19. Vezi nota 

respectivă de la cap. XX din Cuvântarea de faţă. 

546 

Deşi trei persoane dumnezeieşti, natura şi fiinţa divină nu se fragmentează între ele, 

ci subzistă întreagă şi dincolo de timp, deci fără de început, în fiecare persoană. 

547 Ideea de unică stăpânire dumnezeiască. 

118

care este Dumnezeirea 548 şi care îşi au de aici fiinţa, din cauza 

primă mai presus de timpuri şi deopotrivă slăvite, atunci trei 

sunt cele pe care le adorăm. 

XV 

-Ce deci, ar zice cineva, nu şi la elini este o singură 

Dumnezeire, cum spun cei care filosofează la ei mai desăvârşit, 

şi la noi o singură omenire, neamul omenesc întreg Şi cu toate 

acestea sunt mulţi zei şi nu unul, după cum sunt şi oameni 

mulţi 

-Da, dar aici comunitatea are unimea contemplată numai de 

cugetare. Atributele însă care se referă la fiecare în parte, sunt, 

de cele mai multe ori, împărţite între ele şi de timp şi de patimi 

şi de putere 549 . Căci noi oamenii nu suntem numai alcătuiţi ci 

suntem şi opuşi, şi unii faţă de alţii şi faţă de noi înşine, fără să 

rămânem curat aceiaşi nici măcar o singură zi, necum toată 

viaţa, ci curgând şi schimbându-ne şi în privinţa corpurilor şi în 

privinţa sufletelor. Şi nu ştiu dacă nu păţesc la fel şi îngerii şi 

toată firea de sus şi după Treime, chiar dacă sunt nişte firi 

simple şi mai cu putere fixate faţă de bine, prin vecinătatea lor 

cu binele suprem 550 . 

XVI 

Dar zeii şi demonii adoraţi de elini, cum îi numesc ei înşişi, 

nu au deloc nevoie să le fim noi acuzatori, ci sunt osândiţi de 

proprii lor teologi, pe de o parte ca fiind socotiţi pătimaşi, iar pe 

de alta ca răzvrătitori, gemând de atâtea rele şi nestatornicii şi în 

vrăjmăşie nu numai ei între ei, ci şi faţă de primele cauze, pe 

care zei îi numesc ei Oceani şi Tetizi şi Faneţi 551 şi nu ştiu mai 

cum şi, în sfârşit, un zeu urâtor de copii din cauza iubirii de 

stăpânire 552 , care a mâncat pe toţi ceilalţi, din cauza nesăţietăţii 

lui, cu scopul de a ajunge tată şi al tuturor oamenilor şi al 

tuturor zeilor, mâncaţi şi vărsaţi afară prin o soartă amarnică. 

Iar dacă acestea sunt nişte mituri şi alegorii, cum spun ei înşişi, 

spre a scăpa de josnicia cuvântului, ce vor zice privitor la 

548 

Adică persoanele Sfântei Treimi. 

549 

Însuşirile proprii ale zeilor îi deosebeau atât de mult între ei, încât nici nu putea fi 

vorba de o înclinare firească spre unime în divinitate. Niciodată mitologia nu ne-a 

prezentat vreun zeu, care să fi depăşit ideea de loc, de timp, de spaţiu, de putere 

limitată, ca să nu mai vorbim de ideea unei unităţi de fiinţă şi egalităţi de vrednicie. 

550 

Prin vecinătatea cu Dumnezeu, care este bun, bine şi frumos, toate în sensul de 

„suprem”. 

551 

După poeţi, aceştia erau zei ai mării, pământului şi facultăţii vitale. 

552 Este vorba de Saturn. 

119

afirmaţia că „lumea întreagă a fost împărţită în trei” 553 şi că un 

zeu stă în fruntea câte unei părţi din cele existente, deosebin-duse 

ei şi prin materii şi prin vrednicii Dar împărţirea noastră nu 

este de felul acesta şi nici nu este aceasta partea lui Iacob, zice 

teologul meu 554 , ci fiecare dintre persoanele Treimii este una cu 

persoanele cu care este unită, nu mai puţin decât faţă cu sine 

însăşi, datorită identităţii de fiinţă şi de putere. Şi aceasta este 

legea Unimii, cât am înţeles-o noi în aceste lucruri. Dacă deci 

este tare această lege, slavă lui Dumnezeu pentru contemplaţie, 

iar de nu, să căutăm pe cea care este mai puternică. 

XVII 

Dar argumentele tale, prin care încerci să răstorni Unimea 

noastră, nu ştiu cum le vom numi: ale unui om care glumeşte, 

sau ale unui om serios Şi care este acest argument 

-Cele deofiinţă, zici tu, se numără împreună, numind 

împreună numărare adunarea într-un număr. Nu se numără 

însă împreună cele care nu sunt deofiinţă, încât nu veţi scăpa de 

vorbirea de trei Dumnezei, după judecata aceasta. Pentru noi 

însă nu este niciun pericol, căci nu le zicem deofiinţă. 

-Aşadar ai scăpat de încurcătură prin o singură vorbă 555 şi ai 

câştigat biruinţa cea rea, făcând la fel cu cei care se strâng de 

gât de frica morţii. Căci ca să nu te oboseşti cu apărarea 

monarhiei, ai tăgăduit Dumnezeirea şi ai pus la îndemâna 

duşmanilor ceea ce căutau. Eu însă, chiar dacă va trebui să mă 

obosesc întrucâtva, nu voi părăsi pe Cel căruia mă închin. Şi 

nici nu văd care ar fi oboseala aici. 

XVIII 

Se numără împreună, zici tu, cele deofiinţă, iar cele care nu 

sunt astfel, îşi au indicarea fiecare în parte. De unde ai învăţat 

tu lucrul acesta şi de la care dogmatişti şi mitologi Sau nu ştii 

că orice număr este arătător al cantităţii lucrurilor care-i stau la 

bază, nu al naturii lor Eu însă sunt aşa de primitiv, mai mult 

chiar, sunt aşa de neînvăţat, încât numesc trei pe cele tot atâtea 

la număr, chiar dacă se deosebesc după natură, adică unu şi 

unu şi unu altfel tot atâtea unităţi, deşi sunt legate împreună 

prin fiinţă, fără să privesc la lucruri mai mult decât la cantitatea 

lucrurilor a căror numărare se face. Dar fiindcă te ţii aşa de 

strâns de literă, deşi luptându-te cu litera, ia-mi de aici dovezile. 

„Trei sunt în parimii, cele care merg ţanţos pe drum: leul şi ţapul 

553 

Homer, Iliada 15, vers. 189. 

554 

Ier. 10, 16. 

555 Adică prin vorba „deofiinţă”. 

120

şi cocoşul şi, în al patrulea rând, împăratul când vine să 

vorbească în popor” 556 , ca să nu spun pe celelalte tetrade 

numărate aici, dar deosebite prin natură. Şi doi heruvimi îi 

găsesc la Moisi număraţi ca o unitate 557 . Cum sunt deci, după 

arta cuvântului tău, fie acelea trei, deşi prin naturile lor se 

deosebesc atât de mult între ele, fie acestea unităţi, când sunt 

atât de identice între ele în ce le priveşte natura şi când sunt 

atât de legate şi de unite între ele Căci dacă aş zice Dumnezeu 

şi Mamona, doi domni număraţi în un singur număr 558 , în timp 

ce sunt atât de departe unul de altul, aş fi poate şi mai de râs, 

din pricina numărării împreună. 

XIX 

-Dar pentru mine, zice, se spun împreună numărate şi 

deofiinţă, cele care conglăsuiesc între ele şi în privinţa numelor, 

precum: trei oameni şi trei Dumnezei, şi nu trei cutare şi cutare 

la întâmplare 559 . Dar care este replica 

-Replica mea este că raţionamentul tău este raţionamentul 

unui om care pune legi în privinţa numelui, nu al unui om care 

caută adevărul. Fiindcă şi pentru mine Petru şi Pavel şi Ioan nu 

sunt trei şi nici deofiinţă, cât timp nu s-ar spune trei Petri şi trei 

Paveli şi tot atâţia Ioani. Căci ce ai păzit tu în privinţa numirilor 

generice, aceea o pretindem şi noi în privinţa numirilor specifice, 

conform interpretării tale. Sau vei face o nedreptate, nedând 

ceea ce ai primit. Ce face deci Ioan când zice, în epistolele 

catolice 560 că trei sunt cei care mărturisesc: Duhul, apa, sângele 

Ţi se pare cumva că aiurează, întâi pentru că a îndrăznit să 

numere împreună pe cele care nu sunt deofiinţă, căci cine ar 

zice că acestea sunt de o singură fiinţă, şi al doilea, fiindcă a pus 

împreună lucruri care nu au nimic comun între ele, ci, după ce a 

pus înainte numărul „trei” la masculin, a adăugat numărul „trei” 

la neutru, în ciuda definiţiilor şi normelor gramaticii tale Totuşi, 

ce deosebire este între a pune înainte numărul trei la masculin, 

adăugând apoi unu plus unu plus unu la neutru 561 , şi între a 

556 

Pild. 30, 29-31. 

557 

Ieş. 25, 18; 37, 7, număraţi monadic, adică separat, ca şi cum ar fi un lucru cu totul 

deosebit, deşi, în mod logic, ar fi trebuit număraţi împreună, doi heruvimi. 

558 

Mat. 6, 24. Dumnezeu şi Mamona sunt infinit deosebiţi substanţial, cu toate că sunt 

număraţi împreună „doi domni”. 

559 

Conglăsuirea stă în gen număr şi caz. 

560 

I Ioan 5, 8. 

561 

În exemplul dat din Sfânta Scriptură, se număra la masculin trei lucruri care sunt de 

genul neutru. Numără apoi împreună lucruri care nu sunt deofiinţă. Este obiceiul Sfintei 

Scripturi. În limba română, această distincţie este greu de făcut, spre deosebire de 

limba elină unde lucrul este absolut evident şi unde numeralul cardinal are gen chiar şi 

121

spune unu plus unu plus unu la masculin, fără să le numeşti 

trei la masculin, ci trei la neutru lucru pe care tu însuţi îl 

consideri nevrednic de admis în Dumnezeire. Ce este pentru tine 

deci cancerul, care este şi animalul şi organul şi steaua cu acest 

nume Ce este câinele, care este şi de uscat şi de apă şi ceresc 

Nu ţi se pare că sunt numiţi trei canceri şi trei câini 

-Evident că da. 

-Sunt ei, prin urmare, din pricina aceasta şi deofiinţă Care 

dintre oameni în toate minţile va susţine aceasta Vezi cum ţi 

s-a surpat teoria despre numărarea împreună, respinsă de noi 

cu tot atâtea argumente Căci dacă nu se numără întotdeauna 

împreună cele deofiinţă şi dacă se numără împreună cele care 

nu sunt deofiinţă, şi dacă şi într-un caz şi în altul li se dă 

aceeaşi denumire, ce ţi-a rămas din dogmele tale 

XX 

Dar să cercetez şi chestiunea aceea şi poate nu fără o 

raţiune. 

-Unu şi cu unu nu alcătuiesc numărul doi Iar cele două nu 

se desfac ele în unu şi unu 

-Evident că da. 

-Aşadar, dacă sunt deofiinţă cele care se numără împreună, 

după teoria ta, şi deosebite în fiinţă cele care se despart, ce se 

întâmplă Se întâmplă că unele şi aceleaşi lucruri să fie şi 

deofiinţă şi deosebite în fiinţă. Mă apucă râsul şi de înainte 

numărările tale şi de în urmă numărările tale 562 , de care crezi 

lucru mare, ca şi cum în ordinea numirilor ar sta lucrurile 

însele. Căci dacă aşa este lucrul, considerând că unele şi 

aceleaşi lucruri sunt numărate şi înainte şi în urmă în 

dumnezeiasca Scriptură, din pricina egalităţii naturii, ce 

împiedică, după acelaşi raţionament, ca unele şi aceleaşi lucruri 

să fie şi mai cinstite şi mai necinstite decât ele însele Aceeaşi 

observaţie o am de făcut şi în privinţa cuvântului „Dumnezeu” şi 

„Domnul” şi, pe lângă aceasta, şi în privinţa prepoziţiilor „din 

care” şi „prin care” şi „în care” 563 , prin care ne tratezi cu artă 

de la trei în sus. Noi însă zicem trei, patru, etc. pentru toate genurile. 

562 

Acuzarea făcută aici de adversar stă în faptul că Sfânta Scriptură însăşi ar arăta 

neegalitatea persoanelor Sfintei Treimi, subordonându-Le prin felul în care le numără, 

fiindcă zice Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (Mat. 28, 19 şi II Cor. 13, 13 de ex.), de unde, 

deduceau ei, Fiul este mai mic decât Tatăl şi Sfântul Duh mai mic şi decât Tatăl şi decât 

Fiul. Răspunsul dat de Sf. Grigorie este decisiv, întâi, pentru că cele numărate 

împreună, indiferent de ordinea numărării, rămâne ceea ce sunt în sine; şi al doilea, 

fiindcă numărul este un indice cognoscibil al cantităţii lucrurilor numărate, nu al calităţii 

sau esenţei lor. 

563 Rom. 11, 36; Evr. 2, 10. 

122

Dumnezeirea, pe una atribuind-o Tatălui, pe alta Fiului şi pe 

alta Sfântului Duh 564 . Căci ce ai făcut dacă fiecare din aceste 

prepoziţii ar fi fost atribuită statornic fiecărei persoane, când, 

deşi toate sunt atribuite tuturor, cum este limpede pentru 

oamenii studioşi, tu introduci prin ele o atât de mare neegalitate 

şi de cinstire şi de natură Sunt destul şi acestea pentru cei care 

nu sunt prea lipsiţi de dreapta judecată. 

Dar, fiindcă este greu ca, odată ce te-ai repezit asupra 

Duhului, să-ţi opreşti iureşul şi să nu dai cu râtul până la 

sfârşit şi să nu te repezi în sabie ca mistreţii, până vei fi primit în 

piept o lovitură de graţie, hai să vedem ce argument îţi mai 

rămâne. 

XXI 

Iarăşi şi adesea ne rostogoleşti expresia „nescripturistic”. Că 

Duhul nu este deci străin de Scriptură, şi nici introdus prin 

înşelăciune, ci că este cunoscut şi descoperit şi celor de demult 

şi celor de acum, s-a arătat deja de către mulţi dintre cei care au 

discutat despre El, care nu s-au ocupat cu dumnezeieştile 

Scripturi nici cu uşurinţă şi nici ca de ceva fără importanţă, ci, 

despicând ei litera şi privind cu băgare de seamă înlăuntru, s-au 

învrednicit să vadă frumuseţea ascunsă aici şi s-au umplut de 

strălucire prin luminarea cunoaşterii. Să arătăm însă şi noi, în 

fugă, pe cât este cu putinţă, că Duhul este scripturistic, spre a 

nu lăsa impresia că suntem nişte oameni superficiali şi mai 

ambiţioşi decât se cuvine, ca unii care am clădi pe o temelie 

străină 565 . Iar dacă faptul că nu s-a scris despre El prea limpede 

că este Dumnezeu şi nici adesea pe nume, precum despre Tatăl 

mai înainte şi despre Fiul mai în urmă, este pentru tine prilej de 

blasfemie şi prilejul acestei zadarnice mâncărimi la limbă şi 

nelegiuiri, îţi vom rezolva noi această pagubă, filosofând puţin 

despre lucruri şi despre numiri şi îndeosebi despre felul cum 

obişnuieşte să le întrebuinţeze Scriptura. 

XXII 

564 

Platon învăţa că lucrurile existente au şase cauze: cauza creatoare, cauza 

exemplară, cauza organică, cauza materială, cauza specifică, şi cauza finală, 

delimitare, prima prin locuţiunea „din care”, indicând locul de unde porneşte, a doua prin 

„după care”, indicând exemplul sau modelul lucrului, a treia „prin care”, indicând 

instrumentul prin care s-a făcut ceva, a patra prin „în care”, indicând lucrul în care s-a 

făcut, a cincea prin „după care”, îndicând chipul lucrului creat, a şasea prin „spre care”, 

indicând lucrul spre care s-a creat. Aristotel va contrage în trei aceste locuţiuni. Sub 

această influenţă, se atribuie Tatălui locuţiunea „din care”, ca principiu al existenţelor, 

Fiului locuţiunea „prin care”, ca instrument al creaţiei şi Sfântului Duh locuţiunea „în 

care”. 

565 Rom. 15, 20. 

123

Dintre lucrurile despre care se vorbeşte în Scriptură, unele 

nu sunt, dar se spune că sunt; altele, deşi sunt, nu se spune că 

sunt; altele nici nu sunt şi nici nu se spune că sunt; altele şi 

sunt şi se şi spune că sunt. Ceri de la mine exemple de astfel de 

lucruri Sunt gata să-ţi dau. 

În Scriptură, Dumnezeu doarme 566 şi veghează 567 şi se 

mânie 568 şi merge 569 şi are tron pe heruvimi 570 . Şi totuşi când a 

fost El supus afectelor 571 Când ai auzit că Dumnezeu este corp 

Lucrul acesta, deşi neexistând, a fost închipuit. Căci am numit, 

cât ne-a fost cu putinţă, însuşirile lui Dumnezeu după însuşirile 

noastre. Într-adevăr, faptul că stă liniştit faţă de noi şi parcă 

nepăsându-I de noi, din cauze pe care El Însuşi le ştie, este 

dormire, căci aşa este dormirea noastră, fără veghere şi fără 

lucrare. Faptul însă că ne face bine, printr-o schimbare 

neaşteptată, este veghere. Căci risipirea somnului este veghere, 

după cum risipirea duşmăniei este vizitare. Din faptul că 

pedepseşte, L-am făcut că se mânie, căci aşa este la noi 

pedepsirea, din mânie. Iar faptul că acţionează când aici, când 

dincolo, s-a numit mergere, căci mergerea este mutarea de la un 

loc la altul. Faptul că se odihneşte în puterile sfinte 572 şi plăcerea 

parcă de a sta locului, s-a numit şedere şi tronare, lucru care şi 

el ne este propriu tot nouă. Căci în nimic nu se odihneşte 

Dumnezeu, aşa ca în cele sfinte. Iar mişcarea cu repeziciune, 

zbor 573 ; iar privirea asupra lumii, faţă 574 ; iar darea şi îndurarea, 

mână 575 şi, într-un cuvânt, oricare altă putere şi energie a lui 

Dumnezeu a trezit în sufletul nostru icoana unui lucru dintre 

cele corporale 576 . 

XXIII 

-Iarăşi, de unde luând-o, ai tu expresia „nenăscut” sau 

expresia „fără de început”, fortăreţele acestea ale argumentării 

566 

Ps. 43, 25. 

567 

Ier. 31, 28. 

568 

Ps. 79, 5. 

569 

Fac. 11, 5. 

570 

Ps. 79, 2; Iez. 1, 26. 

571 

Cel ce doarme, care se mânie, care veghează, care merge, etc. este supus afectelor 

sau pătimirilor de felul acesta. 

572 

Adică pe scaun de heruvimi. 

573 

Ps. 17, 12. 

574 

Ps. 79, 8. 

575 

Ps. 144, 16. 

576 

Neputând pătrunde în tainicele adâncuri ale Dumnezeirii, lumea şi-o închipuie 

adesea în formă şi cu atribute omeneşti, antropomorfic. Uzul acesta este frecvent în 

Sfânta Scriptură, mai ales în Vechiul Testament. 

124

tale, sau de unde avem chiar şi noi expresia „nemuritor” 

Arată-le pe nume, fie că ţi le vom respinge, fiindcă nu sunt 

scripturistice, fie că ţi le vom şterge. Şi ai murit din pricina 

ipotezelor tale, răsturnându-ţi-se numirile 577 şi zidul locului tău 

de refugiu în care te încredeai. Nu este oare limpede că expresiile 

acestea sunt deduse din texte care le cuprind, deşi nu sunt 

spuse acolo anume Din care texte „Eu sunt întâi şi Eu sunt 

după acestea” 578 şi „Înainte de Mine nu este alt Dumnezeu şi 

după Mine nu va mai fi” 579 . Căci întreg acest „este” Mie îmi 

aparţine, fără început, şi fără sfârşit. Considerând aceasta, din 

pricină că nu există nimic înainte de El şi că nu are o cauză mai 

veche decât El, L-ai denumit „fără de început” şi „nenăscut” iar 

din pricină că nu va înceta vreodată să existe, L-ai numit 

„nemuritor” şi „nepieritor” 580 . Aşa sunt deci şi astfel stau 

lucrurile între ele primele perechi. Şi care lucruri nici nu sunt şi 

nici nu se spune că sunt De exemplu: că Dumnezeirea este rea, 

că sfera este pătrată, că timpul trecut este prezent, că omul nu 

este o fiinţă alcătuită. Căci pe cine ai auzit care să fi ajuns 

cândva la atâta stupiditate, încât să îndrăznească, fie să cugete, 

fie să pronunţe ceva de felul acesta Rămâne să arăt care lucruri 

şi sunt şi se şi spune că sunt: Dumnezeu, om, înger, judecată, 

deşertăciune, silogismele de felul acesta de acum, răsturnarea 

credinţei şi golirea tainei 581 . 

XXIV 

Atât de mare fiind deci diversitatea numirilor şi lucrurilor, 

cum de mai eşti aşa de foarte sclav literei şi cum te mai faci 

părtaş înţelepciunii iudaice şi urmezi silabelor, părăsind 

realitatea lucrurilor Iar dacă tu ai fi zis de două ori cinci, sau de 

două ori şapte şi eu aş fi conchis că face zece sau patrusprezece, 

sau dacă din expresia „animal raţional muritor” aş fi conchis că 

este omul numit aici, ţi-aş fi părut că aiurez Şi cum aş aiura, 

de vreme ce vorbesc cu vorbele tale Căci aceste vorbe nu sunt 

577 

Adică numirile „nenăscut”, „fără început”. 

578 

Is. 41, 4. 

579 

Is. 43, 10. 

580 

Termenii tehnici în doctrina capadocienilor, privitor la Dumnezeire, nu sunt cuprinşi în 

Sfânta Scriptură. De aici şi obiecţiile ridicate. Totuşi rădăcina acestor termeni este în 

Sfânta Scriptură, ca de altfel toţi termenii fixaţi de Sfânţii Părinţi cu privire la Sfânta 

Treime. 

581 

Aici Sfântul Grigorie nusieşi pierde adversarul de sub ochi, numind, cu fină ironie, în 

categoria lucrurilor care şi există şi care se şi spun că există, şi expresia „silogismele”, 

cu care eunomienii făceau demonstrarea Sfintei Treimi, expresia „răsturnarea credinţei” 

şi expresia „golirea tainei”, adică coborârea nepătrunsului mister al Sfintei Treimi la 

înşelătoarele şi zadarnicele împletituri de silogisme ale artei de a vorbi subtil şi înflorit. 

125

mai mult ale celui care vorbeşte, decât ale celui care sileşte la 

vorbă. Aşadar, după cum în cazul de faţă nu aş cerceta mai mult 

ceea ce se vorbeşte decât aş cerceta ceea ce se gândeşte, tot aşa 

nici în cazul nostru, dacă aş găsi vreun lucru din cele care nu 

sunt spuse, sau din cele necugetate limpede de Scriptură, nu aş 

fugi de pronunţarea lui, pentru că m-aş teme de tine 

denunţătorul numirilor. În felul acesta ne vom ridica deci în faţa 

celor înţelepţi numai pe jumătate 582 . Căci ţie nici măcar atât nu 

ţi se poate spune. Căci tu care tăgăduieşti numirile Fiului, care 

sunt aşa de limpezi şi atât de multe, evident că nu le-ai fi putut 

cinsti nici pe acestea ale Duhului, fie chiar când le-ai fi cunoscut 

cu mult mai limpezi şi mai multe. Iar acum voi arăta şi pricina 

întregului sens ascuns al lucrului, luând cuvântarea ceva mai de 

sus, cu toate că voi sunteţi oameni înţelepţi 583 . 

XXV 

De când există lumea, două au fost schimbările de viaţă 

însemnate, care sunt chemate şi două Testamente şi cutremure 

de pământ, din cauza nemaipomenirii faptului: una, trecerea de 

la idoli la Lege şi alta, trecerea de la Lege la Evanghelie. Şi mai 

vestim şi un al treilea cutremur de pământ: trecerea din viaţa de 

aici la cea de dincolo, care nu mai este mişcată şi nici 

clătinată 584 . Acelaşi lucru l-au suferit însă cele două Testamente. 

Care este acest lucru Ele nu s-au mutat aşa dintr-o dată şi nici 

deodată cu prima mişcare a întreprinderii. Din care cauză Căci 

este necesar de ştiut. Pentru ca noi oamenii să nu fim forţaţi, ci 

convinşi, căci ceea ce nu este din liberă voinţă, nu este nici 

durabil, cum sunt râurile şi plantele care sunt ţinute cu forţa. 

Ceea ce însă porneşte din liberă voinţă, este mai trainic şi mai 

temeinic. Şi un fel de schimbare este propriu celui care forţează, 

iar altul ne este propriu nouă; şi unul este propriu bunătăţii şi 

blândeţii lui Dumnezeu, iar altul propriu stăpânirii tiranice. 

Aşadar Dumnezeu a socotit că nu trebuie făcut bine la cei care 

nu vor, ci că binefacerea trebuie făcută celor care o vor. Din 

pricina aceasta, întocmai ca un pedagog şi ca un medic, suprimă 

o parte din aşezămintele străbune, iar pe alta o îngăduie, 

îngăduind câte ceva din cele care fac oamenilor plăcere, cum fac 

doctorii faţă de bolnavi, ca să fie primită doctoria, după ce a fost 

meşteşugit preparată cu ajutorul substanţelor mai dulci. Căci 

582 

Cuvânt cu cuvânt: care cugetă drept pe jumătate. 

583 

În sens ironic. 

584 

Primul cutremur de pământ a fost când s-a dat legea pe muntele Sinai lui Moisi (Ieş. 

19, 18), al doilea când a încetat legea harului, adică odată cu moartea lui Hristos şi al 

treilea şi ultimul va avea loc la sfârşitul lumii (Evr. 12, 26-28). 

126

nu este chiar atât de uşoară trecerea de la obiceiurile consfinţite 

de tradiţie şi de timpul îndelungat. Dar ce spun Spun că prima 

schimbare, deşi înlăturase idolii, a îngăduit sacrificiile; a doua, 

deşi înlăturase sacrificiile, nu a împiedicat tăierea împrejur; 

apoi, odată ce oamenii au primit înlăturarea, s-au învoit să fie 

înlăturat şi ceea ce li se îngăduise: unii jertfele, alţii tăierea 

împrejur şi s-au făcut, în loc de păgâni, iudei, iar în loc de iudei, 

creştini, prin schimbările parţiale fiind furaţi spre Evanghelie. Să 

te convingă de aceasta Pavel, care din faptul că tăia împrejur 585 

şi că se curăţea 586 a ajuns să zică: „Iar eu, fraţilor, dacă predic 

tăierea împrejur, de ce mai sunt persecutat” 587 Lucrul acela 

aparţinea iconomiei, acesta aparţinea desăvârşirii. 

XXVI 

Cu acest fapt pot asemăna eu doctrina despre Dumnezeu, 

numai că ea urmează o cale contrară. Căci acolo, din cele 

înlăturate se făcea schimbarea, iar aici, prin cele adăugate se 

face desăvârşirea. Căci aşa stă lucrul: Vechiul Testament a 

predicat clar pe Tatăl şi mai întunecat pe Fiul; Noul Testament a 

arătat limpede pe Fiul, a lăsat să se întrevadă Dumnezeirea 

Duhului. Acum se încetăţeneşte cu noi Duhul, oferindu-ne mai 

clară arătarea Lui, căci nu era lucru lipsit de primejdie, ca atât 

timp cât nu era mărturisită Dumnezeirea Tatălui, să fie predicat 

limpede Fiul şi, ca să spun un lucru mai îndrăzneţ, nici ca să fie 

luată pe umeri sarcina predicării Sfântului Duh, câtă vreme nu 

era primită Dumnezeirea Fiului, ca nu cumva, după cum cei 

care sunt îngreunaţi de mâncare peste putere şi cei care îşi 

îndreaptă privirea bolnavă încă spre lumina soarelui, să fie în 

primejdie oamenii de a nu mai putea face nici ceea ce este în 

puterea lor; iar prin adăugirile parţiale şi, cum zice David, prin 

urcările şi prin înaintările şi progresările 588 din slavă în slavă 589 , 

lumina Treimii să strălucească oamenilor mai luminaţi. Din 

această pricină, socotesc eu, şi ucenicilor li se propagă parţial, 

cumpănindu-se lucrul cu puterea de înţelegere a primitorilor 

învăţăturii 590 , la începutul Evangheliei, după Patimi, după 

Înălţare, desăvârşind puterile, insuflând 591 , apărând în limbi de 

585 

Fapt. 16, 3. 

586 

Fapt. 21, 6. 

587 

Gal. 5, 11. 

588 

Ps. 83, 6. 

589 

II Cor. 3, 18. 

590 

Luc. 9, 1. 

591 Ioan 20, 22. 

127

foc 592 şi, puţin câte puţin, este arătat de Iisus, cum vei ajunge să 

ştii şi tu însuţi, de vei stărui cu mai multă grijă 593 . „Voi ruga zice, 

pe Tatăl şi vă va trimite un alt Mângâietor, pe Duhul 

adevărului” 594 , ca să nu pară că este adversar al lui Dumnezeu şi 

că vorbeşte ca de altă putere oarecare. Apoi „va trimite”, dar „în 

numele Meu”. Lăsând la o parte vorba „voi ruga”, a păstrat vorba 

„va trimite”; apoi vorba „voi trimite” 595 arată vrednicia proprie; 

apoi vorba „va veni” arată puterea Duhului. 

XXVII 

Iată luminări care ne strălucesc parţial şi ordine a teologiei, 

pe care ar fi mai bine s-o păzim şi noi, nici arătându-le deodată, 

nici ascunzându-le până la sfârşit. Căci a le arăta deodată este 

nedibăcie şi lipsă de tact, iar ascunderea lor până în sfârşit este 

ateism şi nelegiuire, arătarea lor deodată fiind în stare să 

lovească pe cei străini de noi, iar ascunderea lor până la sfârşit 

fiind în starea să întrăineze de noi pe cei ai noştri. Lucrul însă 

care poate că le-a venit acum în minte unora şi altora, dar pe 

care eu îl socotesc fruct al gândirii mele proprii, îl voi adăuga 

celor spuse. Avea Mântuitorul unele învăţături pe care socotea 

că nu le pot suporta ucenicii, cu toate că erau plini de multe 

învăţături, poate din pricinile pe care le-am spus şi pentru 

aceasta li le ţinea ascunse. Şi mai zicea El că toate ni se vor 

arăta de Duhul care are să vină în lume 596 . Dintre aceste 

învăţături socot eu că este şi Dumnezeirea însăşi a Duhului, 

care avea să fie lămurită mai în urmă, atunci când cunoaşterea 

Lui va fi la vremea ei şi cu putinţă de cuprins cu mintea, adică 

după restaurarea Mântuitorului 597 , când, datorită minunii, El nu 

va mai fi pus la îndoială. Căci ce lucru mai mare decât acesta ar 

fi putut fie să-l făgăduiască El, fie să-l înveţe Duhul Căci dacă 

trebuie socotit ceva mare şi vrednic de măreţia lui Dumnezeu, 

trebuie socotit lucrul acesta făgăduit sau învăţat. 

592 

Fapt. 2, 3. 

593 

Traducerea latină schimbă topica: „la începutul Evangheliei desăvârşind puterile, 

după patimile lui Hristos insuflat, după înălţarea la cer apărând în limbi de foc”. 

594 

Ioan 14, 16-17. 

595 

Ioan 16, 7. 

596 

Ioan 16, 12-13; 14, 26. 

597 

Apocatastază. După Origen, expresia aceasta înseamnă că, printr-un act de 

supremă bunătate dumnezeiască, fiinţele raţionale vor fi repuse în starea anterioară, de 

prietenie cu Dumnezeu, cum era mai înainte de căderea în păcat. Latinii traduc prin 

„restitutio in integrum”. De această repunere în starea de fericire anterioară şi de 

desăvârşită amiciţie cu Dumnezeu, se vor bucura chiar şi cei mai rătăciţi. Dar această 

doctrină, cum zice Cayré, este punctul slab al eshatologiei lui Origen. Sfântul Grigorie 

înţelege prin aceasta reîntoarcerea tuturor în gloria de la început. 

128

XXVIII 

Aceasta este deci convingerea mea în ce priveşte aceste 

chestiuni şi să dea Dumnezeu să fie şi mai departe şi să fie şi a 

oricui este prieten cu mine: anume că ador ca Dumnezeu pe 

Tatăl, ca Dumnezeu pe Fiul, ca Dumnezeu pe Sfântul Duh, trei 

proprietăţi, o singură Dumnezeire, neîmpărţită în slavă şi în 

cinste şi în fiinţă şi în împărăţie, cum înţelepţeşte a spus-o, 

puţin mai înainte, unul dintre de Dumnezeu purtătorii 598 ; sau să 

nu vadă luceafărul răsărind, cum zice Scriptura 599 , şi nici slava 

strălucirii cereşti, oricine nu crede aşa, sau care se dă după 

împrejurări, făcându-se când una, când alta şi care are gânduri 

putrede despre lucrurile cele mai mari. Căci dacă nu trebuie 

adorat Duhul, cum mă îndumnezeieşte El prin botez 600 Iar dacă 

trebuie adorat, cum de nu trebuie El cinstit cu adorare Iar dacă 

se cuvine a fi cinstit cu adorare, cum de nu este El Dumnezeu 

Unul este legat de unul, lanţul cu adevărat de aur şi mântuitor. 

Şi de la Duhul avem naşterea din nou, de la naşterea din nou 

avem reînoirea, iar de la reînoire avem cunoaşterea vredniciei 

Celui care ne-a reînoit. 

XXIX 

Acestea ar putea deci să le spună cel care socoteşte 

nescripturistic pe Sfântul Duh. Dar îţi va sosi acum şi spuza de 

mărturii, din care se va arăta celor care nu sunt cu totul 

întunecaţi la minte şi nici stăini de Duhul, că Dumnezeirea 

Duhului este şi foarte scripturistică. Judecă deci astfel. Se naşte 

Hristos 601 , Duhul Îi este premergător 602 ; se botează Hristos 603 , 

Duhul Îi este mărturisitor 604 ; este ispitit Hristos 605 , Duhul Îl 

duce 606 ; săvârşeşte minuni Hristos 607 , Duhul Îl întovărăşeşte 608 ; 

598 

Vezi II Petr. 1, 21. În referire la Sf. Grigorie Taumaturgul. 

599 

Iov. 11, 17. 

600 

Cel botezat în numele Sfintei Treimi este înfiat de Dumnezeu şi prin această înfiere 

îndumnezeit. Izvorul deosebit al îndumnezeirii este Sfântul Duh. Ne îndumnezeim prin 

naşterea din nou în botez, fiind înfiaţi prin Duhul, căpătând calificarea de dumnezei, prin 

îndumnezeire harică. 

601 

Luc. 2, 7. 

602 

Luc. 1, 35; Mat. 1, 20. 

603 

Luc. 3, 21-22. 

604 

Luc. 3, 22. 

605 

Luc. 4, 2. 

606 

Luc. 4, 1. 

607 

Mat. 12, 22. 

608 Mat. 12, 28. 

129

se urcă la cer Hristos 609 , Duhul Îi este urmaş 610 ; căci ce lucru 

mare şi propriu lui Dumnezeu nu poate El să facă Ce nume 

deci din cele proprii lui Dumnezeu nu-I poate fi dat Lui, afară de 

cel de „nenaştere” şi cel de „naştere” Căci se cuvenea ca aceste 

proprietăţi să rămână numai Tatălui şi Fiului, ca să nu fie 

amestecare în Dumnezeirea care le aduce pe celelalte la 

rânduială şi la bună întocmire. Într-adevăr, eu mă cutremur de 

spaimă când mă gândesc la bogăţia numirilor şi contra câtor 

denumiri se poartă cu neruşinare cei care se năpustesc asupra 

Duhului. El este numit Duh al lui Dumnezeu 611 , Duh al lui 

Hristos 612 , minte a lui Hristos 613 , Duh al Domnului 614 , Domnul 

Însuşi, Duh al înfierii 615 , al adevărului 616 , al libertăţii 617 , Duh al 

înţelepciunii, al înţelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoaşterii, al 

cucerniciei, al temerii de Dumnezeu 618 , căci şi este Făcător al 

acestor toate, umplându-le pe toate cu fiinţa Lui, pe toate 

ţinându-le, umplând lumea după fiinţă, neîncăput în lume după 

putere 619 , bun 620 , drept 621 , călăuzitor 622 , sfinţind prin natura 

Lui 623 , nu prin autoritatea altuia 624 , măsurând, nu măsurat 625 , 

împărţitor, nu părtaş 626 , umplând 627 , nu umplut, ţinând, nu 

609 

Fapt. 1, 9. 

610 

Fapt. 2, 4. 

611 

I Cor. 2, 11; Is. 11, 2. 

612 

Rom. 8, 9. 

613 

I Cor. 2, 16. 

614 

II Cor. 3, 17; Înţel 1, 7. 

615 

Rom. 8, 15. 

616 

Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13; I Ioan 4, 6. 

617 

II Cor. 3, 17. 

618 

Is. 11, 2. 

619 

Înţel. 1, 7-10. 

620 

Ps. 143, 10. 

621 

Ps. 50, 11. 

622 

Ps. 50, 12. 

623 

Rom. 8, 14. 

624 

Stephanus (Thesaurus linguae graecae) traduce: „sua ipsius natura, non alterius 

auctorius auctoritate sanctificans”, adică: „sfinţind prin natura Lui însăşi, nu prin 

autoritatea altuia”. Latinul traduce: „natura non gratia sanctificans”. Sensul cel mai 

apropiat este cel dat de Stephanus. Este vorba de un termen juridic. Consecinţa legală 

este garantarea dreptului la succesiune al adoptatului. Şi tocmai acesta este şi gândul 

Sfintei Scripturi (Rom. 8, 14...). Elias, comentând acest loc, spune că Duhul este 

Dumnezeu prin natură, fiindcă cum n-ar fi, dacă îndumnezeieşte pe alţii El nu este 

făcut Dumnezeu de altul, ci face pe alţii dumnezei. 

625 

I Cor. 12, 11. 

626 

Filip. 2, 1. 

627 Înţel. 1, 7. 

130

ţinut, moştenit 628 , slăvit 629 , împreună numărat 630 , ameninţân-duse 

cu El 631 , deget al lui Dumnezeu 632 , foc 633 ca Dumnezeu 634 , spre 

arătarea deofiinţimii cred eu; Duh care a clădit 635 , care 

reclădeşte pe om prin botez 636 , prin înviere 637 , Duh care cunoaşte 

toate 638 , care învaţă 639 , care suflă unde vrea şi cât vrea 640 , care 

călăuzeşte 641 , care vorbeşte 642 , care mână 643 , care separă 644 , care 

se aprinde de mânie 645 , care se ispiteşte 646 , descoperitor 647 , 

luminător, dătător de viaţă 648 , însăşi lumina şi viaţa chiar, 

făcător de temple 649 , îndumnezeitor, desăvârşitor, încât să 

premeargă botezului şi să fie cerut după botez, care lucrează 650 

cele câte lucrează Dumnezeu, care este împărţit în limbi de 

foc 651 , care împarte harismele 652 , care face apostoli, profeţi, 

evanghelişti, păstori şi învăţători 653 , cugetător în multe chipuri, 

limpede, clar, neîntinat, neîmpiedicat 654 – cu alte cuvinte foarte 

înţelept şi în multe chipuri şi lucrări şi lămuritor al tuturor şi 

limpezitor şi liber de Sine dispunător şi neschimbător –, 

atotputernic, atoatescrutător, prin toate duhurile cugetătoare 

628 

Efes. 1, 13-14. 

629 

I Petr. 4, 14. 

630 

Mat. 28, 19; II Cor. 13, 13. 

631 

Mat. 12, 31; II Tes. 2, 8. 

632 

Luc. 11, 20; Mat. 12, 28. 

633 

Fapt. 2, 3; I Tes. 5, 19; II Tim. 1, 6. 

634 

Evr. 12, 29. 

635 

În referire la Fac. 1, 2. 

636 

Ioan 3, 5; II Cor. 5, 17. 

637 

Rom. 8, 11. 

638 

I Cor. 2, 10-12. 

639 

Ioan 14, 26; I Ioan 2, 27. 

640 

Ioan 3, 8. 

641 

Ioan 16, 13; Ps. 142, 10. 

642 

Fapt. 10, 19; 13, 2. 

643 

Fapt. 13, 4. 

644 

Fapt. 13, 2. 

645 

Is. 63, 10. 

646 

Fapt. 5, 9. 

647 

I Cor. 2, 10. 

648 

Ps. 35, 9; Ioan 6, 63; Rom. 8, 10. 

649 

I Cor. 3, 16; 6, 19. 

650 

I Cor. 12, 11. 

651 

Fapt. 2, 3. 

652 

I Cor. 12, 11. 

653 

Efes. 4, 2; I Cor. 12, 4; Rom. 7, 6; Fapt. 20, 28. 

654 Înţel. 7, 22-23. 

131

pătrunzător 655 , duhuri curate, delicate, (prin puterile îngereşti 

socotesc eu), precum şi prin duhurile profetice şi apostolice, în 

acelaşi timp şi nu în aceleaşi locuri (de vreme ce unii erau risipiţi 

în alte părţi), prin care fapt se arată că El este nemărginit. 

XXX 

Cei care spun şi învaţă acestea şi care, pe lângă acestea, 

numesc pe celălalt Mângâietor 656 un alt Dumnezeu, cei care ştiu 

că numai blestemul contra Lui nu este iertat 657 , cei care scriu pe 

Anania şi Safira atât de cu spaimă pe coloana de piatră, ca unii 

care au minţit Sfântul Duh 658 , minţind ca lui Dumnezeu, nu ca 

unui om, ce ţi se pare că fac ei Ţi se pare oare că predică ei pe 

Duhul ca Dumnezeu, sau ca pe altceva Într-adevăr, cât eşti de 

întunecat la minte şi cât de departe eşti de Duhul, dacă te 

îndoieşti de acestea şi dacă ai nevoie de învăţător! Atât de multe 

sunt deci numirile Duhului şi atât de vii sunt ele! Căci la ce este 

nevoie să-ţi fie puse în faţă mărturiile cuvintelor Iar cele câte şi 

aici sunt spuse cu foarte mare smerenie, ca: a fi dat 659 , a fi 

trimis 660 , a fi împărţit 661 , harisma 662 , darul 663 , suflarea 664 , 

făgăduinţa 665 , mijlocirea la Dumnezeu 666 , sau altceva de felul 

acesta, ca să nu vorbesc de fiecare în parte, trebuiesc raportate 

la prima cauză, ca să se arate de unde este, ca nu cumva trei 

principii împărţite să fie primite în sens politeist. Căci deopotrivă 

la nelegiuire duce şi unirea lor în una, ca la Sabelie, şi separarea 

naturilor, ca la Arie 667 . 

XXXI 

Astfel, considerând şi cercetând mult în sinea mea, împins 

de iubirea de activitate a minţii şi îndreptându-mi judecata în 

toate chipurile şi căutând o icoană a unui lucru atât de mare, nu 

am aflat ceva pe pământ cu care să compar natura 

dumnezeiască. Căci chiar dacă s-ar putea găsi o mică 

655 

I Cor. 2, 10. 

656 

Ioan 14, 16. 

657 

Mat. 12, 31. 

658 

Fapt. 5, 3. 

659 

Luc. 11, 3. 

660 

Ioan 14, 26; Luc. 24, 49; Gal. 4, 6. 

661 

Evr. 2, 4. 

662 

II Tim. 1, 6; 

663 

Fapt. 2, 38; Ioan 4, 10; Fapt. 8, 20. 

664 

Ioan 20, 22. 

665 

Gal. 3, 14; Luc. 24, 49; Fapt. 1, 4. 

666 

Rom. 8, 26. 

667 Vezi nota corespunzătoare de la cap. IX al Cuvântării de faţă. 

132

asemănare, partea mai mare fuge de mine, lăsându-mă jos cu 

exemplu cu tot. Am cugetat la un ochi de apă, la un izvor şi la 

un râu, căci au cugetat aşa şi alţii, la gândul dacă nu cumva 

unuia să-i fie comparat Tatăl, altuia Fiul, iar altuia Sfântul Duh. 

Căci acestea nu sunt despărţite nici de timp şi nici nu se separă 

violent între ele în ce priveşte continuitatea, chiar dacă într-un 

fel par că sunt tăiate de trei proprietăţi. Dar m-am temut, întâi, 

să nu fie admisă vreo curgere fără de oprire a Dumnezeirii şi al 

doilea, ca nu cumva, din pricina acestei asemănări, să fie 

introdusă numărului unimea. Căci ochiul apei şi izvorul şi râul 

sunt una la număr, cu toate că au înfăţişări deosebite 668 . 

XXXII 

Iarăşi am cugetat la soare şi la raza lui şi la lumină. Dar şi 

aici este o temere, întâi, ca nu cumva să fie cugetată vreo 

compunere a naturii necompuse, cum este cea a soarelui şi a 

celor din soare şi al doilea, ca nu cumva să atribuim fiinţa în 

sine Tatălui, iar pe celelalte persoane să nu le socotim ca 

existente de Sine, ci să le facem drept nişte puteri ale lui 

Dumnezeu, existând ele în El, nu ca de sine stătătoare. Fiindcă 

nici raza şi nici lumina nu sunt un alt soare, ci nişte scurgeri 

sau revărsări de soare şi calităţi substanţiale ale soarelui. Şi ca 

nu cumva să atribuim în acestea lui Dumnezeu şi fiinţa şi 

nefiinţa, cât reiese din acest exemplu, lucru care ar fi şi mai 

absurd decât cele spuse. Am auzit însă de cineva care descria şi 

o socotinţă de felul acesta: că o orbitoare lumină de soare 

strălucind pe un zid şi tremurând din toate parţile, din pricina 

unei mişcări de ape, pe care luând-o cu sine o rază de soare, cu 

ajutorul aerului de la mijloc, apoi risipindu-o pe suprafaţa 

corpului tare, s-a făcut şi o stranie vibrare. Căci se agită în 

multe şi în dese mişcări, o mişcare nefiind mai mult decât multe 

mişcări, nici mai multe mişcări mai mult decât una, din pricina 

iuţelii adunării şi risipii ea fugind mai înainte de a fi reţinută de 

privire 669 . 

668 

Observaţia Sfântului Grigorie este justă. Într-adevăr, cum explică şi Elias, atât ochiul 

sau gura apei, cât şi izvorul şi râul sunt unul şi acelaşi lucru, sunt numiri deosebite ale 

unui singur subiect, după cum cineva ar numi o haină în trei chipuri: haină, veşmânt şi 

acoperământ. Ochiul, izvorul şi râul nu sunt trei ipostaze proprii, ci, deşi apar separate, 

ele nu sunt, în realitate, decât o natură şi o ipostază. 

669 

Comparaţia este extrem de frumos prinsă şi descrisă. Cadrul natural al comparaţiei 

este o descriere a legii refracţiei: un zid pe malul unei ape agitate; zidul luminat de o 

puternică strălucire a soarelui; refractată în apă în care se oglindeşte, este răsfrântă 

tremurător pe zid, pe suprafaţa corpului tare, din pricina mişcării apei; imaginea: o 

nemaipomenită vibrare de apă amestecată cu lumină, proiectată pe zid cu ajutorul 

razelor solare, care se scurge între apă şi zid pe calea aerului de la mijloc; vibrarea este 

133

XXXIII 

Dar nici acest lucru nu-mi este posibil să-l admit, întâi, 

pentru că cel care produce această mişcare este cu desăvârşire 

evident. Decât Dumnezeu însă nimic nu este mai vechi, ca să fie 

ceva care să-L fi mişcat, căci El este cauză a tuturor, iar o cauză 

mai veche decât El nu are şi al doilea, fiindcă ar fi şi aici o 

bănuială a aceloraşi lucruri: de compunere, de revărsare, de 

natură fără stare şi temeinicie, dintre care lucruri nimic nu 

trebuie cugetat despre Dumnezeire. Şi, în general, nu este nimic 

care să-mi statornicească mintea, când contemplu în exemple 

lucrul închipuit 670 , afară numai dacă cineva, după ce ar lua ceva 

din imaginea închipuită, sub înrăurirea judecăţii sănătoase, ar 

arunca restul. În sfârşit deci mi s-a părut că este lucrul cel mai 

bun de făcut, pe deoparte să las în pace închipuirile şi umbrele, 

ca înşelătoare şi de cele mai multe ori îndepărtate de adevăr, iar 

pe de alta, lăsându-mă condus de cugetarea mai evlavioasă, 

întemeindu-mă pe cuvinte puţine, folosindu-mă drept 

conducător de Duhul, strălucirea pe care am primit-o de aici, pe 

aceasta păstrând-o până la sfârşitul vieţii, ca pe o tovarăşă 

credincioasă şi în legătură cu mine, să trec străbătând prin 

mijloc veacul acesta şi să conving şi pe alţii, după puterea mea, 

să se închine Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt, unicei 

Dumnezeiri şi puteri, că Lui se cuvine toată slava, cinstea, 

puterea, în vecii vecilor. Amin. 

ciudată; jocul refracţiei se petrece cu atâta iuţeală, încât privirea nu este în stare să 

desluşească firava margine dintre adunarea şi risipirea acestei plămădiri imateriale, 

încât o mişcare din această împletitură de şerpuite mişcări sau vibrări de lumină şi ape 

nu este mai mult decât multele mişcări şi nici multe mişcări cu nimic mai mult nu sunt 

decât o singură mişcare. 

670 

La fel Sf. Hilarie (De Trinitate, lib. I, ur. 19) afirmă că în realitate, nu există nicio 

comparaţie aptă să explice în mod absolut ce este în sine natura lui Dumnezeu: „Si qu 

nos, de natura Dei Tractante, comparationum exempla afferemus, nemo ea existimet 

absolutae in se rationis perfectionem continere; comparatio enim terrenorum ad Deum 

nulla est... Omnis igitur comparatio homini potius utilis habeatur quam Deo apta, quia 

intelligentiam magis significet quam expleat”. Comparaţii din lumea materială „pentru a 

aduce cât mai aproape de ideile noastre de rând nepătrunsa taină a Dumnezeirii”, se 

întâlnesc adesea la Sf. Părinţii, precum: soarele, raza şi lumina; rădăcina, tulpina şi 

fructul; gura apei, izvorul şi râul; raţiunea, voinţa şi memoria, imagini care ne oferă, sub 

rezerva făcută de Sf. Grigorie de Nazianz, unitatea şi diversitatea. Pentru exemplele în 

acest sens, vezi Macaire, Theologie dogmatique orthodoxe, tom. I, 256-258, Paris 

1859. 

134

Grigorie de Nazianz - Cele cinci Cuvantari ... - Tineretul Ortodox

Create successful ePaper yourself

Delete template?

Save as template?