pdf (15 MB) - cIMeC

Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2006
Colectiv: Zaharia Covacef - responsabil, Constantin
Nicolae (MINAC)
Cetatea de la Hârşova prezintă o trăsătură caracteristică,
unică în peisajul fortificaţiilor de la Dunărea de Jos:
funcţionarea neîntreruptă, în acelaşi perimetru, aproape 18
secole. Primele momente ale vieţii sale sunt încă discutabile
cum rezultă din interpretarea unor materiale scoase la lumină
în urmă cu 12 ani. Descoperirea ştampilelor care atestă aici o
Ala Flavia, cel mai probabil Ala Gallorum Flaviana (publicate
de colectiv 1 ) ne sugerează că începuturile fortificaţiei trebuiesc
căutate, mult mai devreme decât s-a crezut până acum, mai
precis, încă din timpul împăratului Vespasianus, când s-a
format unitatea, nefiind exclusă posibilitatea staţionării ei, de la
început, chiar la Carsium. Cât priveşte sfârşitul, lucrurile sunt
cât se poate de simple: s-a produs imediat după tratatul de
pace de la Adrianopol din 1829 care obliga Poarta să-şi
distrugă toate fortificaţiile de pe malul drept al Dunării.
Această particularitate, aproape ieşită din comun, creează
însă multe probleme cercetării arheologice şi mai cu seamă
interpretării descoperirilor. Desele reconstrucţii au fost
precedate de masive nivelări, de distrugerea zidurilor vechi în
vederea ridicării celor noi. Aşa se poate explica, într-o
oarecare măsură, interesul scăzut de-a lungul timpului, faţă de
cercetarea acestui obiectiv arheologic. În anul 1939 Victor
Brătulescu, întreprinde primele săpături ale căror urme sunt
încă vizibile pe platoul central al cetăţii. Acestea nu a fost de
natură să aducă, câtuşi de puţin, elemente care să contureze
problemele de bază ale cronologiei fortăreţei. Într-un material,
elaborat după campanie, acesta preciza că rezultatele obţinute
vor fi arătate într-un studiu viitor 2 . Din păcate, acesta nu a mai
văzut lumina tiparului. În cadrul primei campanii, în anul 1943,
Grigore Florescu participă la săpăturile arheologice de la
Carsium, invitat de Victor Brătulescu. Fondurile primite nu i-au
permis decât să determine stratigrafia şi în special nivelele
romane, după cum preciza acesta în scurtul său raport 3 . În
secţiunea de pe latura de V a cetăţii, spre capătul estic (pe
platou n.n.) Gr. Florescu menţionează cele trei incinte ale
cetăţii turceşti şi un strat roman la 2,30 m în care apare
fundaţia unui zid de epocă romană târzie, prins în dărâmături,
aşezat direct pe stâncă. În încheierea raportului, acesta
precizează că “săpături sistematice la Hârşova nu se vor putea
face fără utilajul necesar, în special vagonete şi linie
Decauville”. Două decenii mai târziu, există o tentativă de
reluare a săpăturilor de către Andrei Aricescu. Campania din
1963 nu a dus la concluzii generale şi depline, drept pentru
care rezultatele publicate iau în discuţie numai materialele de
epocă medievală. Cu acest prilej se fac referiri sumare asupra
incintelor de N. Precizarea autorului: -“ Din săpătură ca şi din
simpla cercetare de suprafaţă se poate observa până în
prezent, existenţa a trei ziduri de incintă …”, duce la concluzia
că acesta a văzut şi în secţiunea sa E-V incintele pe care le
datează astfel: cea mai restrânsă în secolul al X-lea iar cea
anterioară (nu ştim la care se referă dintre celelalte două !!)
legată de zidul care apăra oraşul în antichitate şi se închidea
pe Dealul Bisericii care nu poate fi bănuit a fi anterior
începutului de sec. IV 4 . Aici Aricescu se foloseşte intens de
descrierea făcută incintelor de N, vizibile într-o oarecare
măsură, de Radu Ciobanu cu un an înainte de publicarea
materialului său 5 .
Actuala etapa a săpăturilor, începută în anul 1993, a
prilejuit o serie de observaţii asupra incintelor. Un prim studiu
178
publicat de colectivul larg de cercetare în urmă cu 10 ani, fără
a aduce elemente noi întrucât nici săpătura de la vremea
respectivă nu îngăduia acest lucru, reia mai vechile discuţii şi
face o succintă caracterizare a celor trei ziduri care înconjoară
cetatea 6 .
Pentru prima dată, incintele au putut fi surprinse pe latura
de V în campaniile din anii 1999-2000 şi în următoarele când
s-a ajuns cu săpăturile în capătul vestic al secţiunii S II. Situaţia
înregistrată ne-a permis să facem cunoscute primele concluzii
preliminare încă din 200 7 .
Prima constatare se leagă de faptul că, cel puţin pe latura
de V, din punctul de vedere al dispunerii incintelor dar mai ales
a numărului lor, situaţia este cu totul diferită de ceea ce s-a
cunoscut până acum.
În primul rând nu se respectă planimetria celor trei ziduri
de pe latura de N. Nu ştim, în lipsa înregistrărilor şi a unor
descrieri corespunzătoare, care sunt cele trei incinte, despre
care a amintit Andrei Aricescu, cu atât mai mult cu cât
secţiunea S II, unde s-au făcut de către noi observaţiile,
reprezintă o reluare a traseului vechii săpături din anul 1963.
Încă din campania anului 1999 şi apoi în 2000 au fost
descoperite mai multe ziduri fapt ce ne-a obligat, de atunci şi
până acum, să ne extindem în secţiunile S II A, A1 şi A2. Astfel,
în campania anului 2003 am început un sector nou: “turn-vest”.
Din ultima incintă largă pornea un zid perpendicular care apoi
era continuat paralel de un altul ce părea să închidă în incinta
mare un turn. Dezvoltarea săpăturii a arătat că zidul paralel cu
incinta este de fapt o altă incintă, care o dublează pe cea
anterioară, care se aşează pe un nivel cu ceramică “Dridu”.
Extinderea secţiunii S II A pe o lungime de peste 30 m, în anul
2004, ne-a înlesnit să vedem cele două ziduri şi mai ales să
obţinem profilele stratigrafice cu care să facem încadrarea lor
cronologică. Incinta largă, considerată până acum romană, are
fundaţia într-un nivel “Dridu”, cum am precizat mai sus.
Caracteristicile constructive şi analogiile o desemnează mai
degrabă a fi legată de faza genoveză a cetăţii. Cea exterioară
care porneşte din ea şi nu este prin urmare turn, este mai
târzie şi poate fi datată de la sf. sec. XIII până în prima parte a
sec. XV. În această secţiune au ieşit la lumină resturile unui zid
din piatră cu pământ a cărui parte de N a fost retezată de zidul
unui turn interior. Descoperirea unei monede deasupra sa dar
şi caracteristicile, ne sugera la momentul respectiv, cu
rezervele de rigoare, să-l plasăm în sec. al VI-lea. În campania
anului 2005 când s-a deschis secţiunea S II A1 s-a constatat de
fapt că zidul din piatră cu pământ este construit peste o
fundaţie de grosime actuală de 3,20 m şi înălţime de 1,40 m.
Aceasta se aşează, la rândul ei, direct pe stâncă şi este
acoperită de un nivel, bine individualizat, din care s-a recuperat
o monedă emisă între anii 337-350. Prin urmare, poate fi
considerată cea mai veche incintă de la Carsium, necunoscută
până astăzi. Cum s-a văzut, fundaţia este construită cu asize
de cărămidă mare cu dimensiunile de 0,33 x 0,40 m şi grosime
de 5-6 cm şi piatră bolovănoasă de dimensiuni medii şi mari 8 .
Rezultatele obţinute în campania anului 2006
Acum s-a deschis secţiunea S II A 2 şi s-a ajuns, către
sfârşitul campaniei, la acelaşi nivel cu secţiunile anterioare (S II
A şi S II A 1). După îndepărtarea depunerilor recente, s-a pus în
evidenţă nivelul de distrugere al incintei I 5 unită, la un moment
dat, cu I 6, într-o platformă de turn, care a funcţionat în evul
mediu târziu până la 1829, când fortificaţia de la Hârşova a fost
aruncată în aer ca urmare a înţelegerii dintre Poartă şi Rusia
prin tratatul de pace de la Adrianopol. Tot spaţiul până la I 2 a