pdf (15 MB) - cIMeC

Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2006
vatra, precum şi pământul galben-roşcat aflat deasupra ei,
rezultat probabil de la prăbuşirea unei cupole, sunt argumente
destul de credibile pentru a putea vorbi de existenţa aici a unui
cuptor. La cca 3 m VSV a fost identificată o altă instalaţie de
ardere care intră parţial într-un martor stratigrafic, orientat
aprox. pe direcţia E-V, fiind afectată parţial de o groapă mai
târzie. Iniţial a fost surprinsă vatra din care se mai păstra o
bucată lungă de 0,50 m şi lată de 0,20 m. Crusta vetrei are o
grosime de 1-1,5 cm, iar în structura ei s-au observat, spre
margine, pietre de râu mici, rotunde şi plate. Examinând
profilul de N al martorului în care are intră această vatră, s-a
constatat că peste crustă se afla o depunere roşiatică groasă
de cca 6 cm, roşul fiind mai intens in apropierea crustei,
pierzându-se în degrade pe măsură ce urcă. Dată fiind această
situaţie, este exclus ca această depunere să reprezinte miezul
unei vetre suprapuse. Acest pământ roşcat s-a observat şi în
profilul de pe partea opusă a martorului, pe o lungime de 0,35
m şi o grosime de 0,06-0,08 m. Având în vedere contactul
direct cu crusta vetrei cpl 54 şi faptul că arsura cea mai
puternică este spre baza, am putea lua in considerare
existenţa aici a unui cuptor a cărui cupolă s-a prăbuşit peste
vatră. Aceste două cuptoare au fost amenajate la baza
nivelului geto-dacic, chiar săpându-se puţin în humusul antic,
însă datarea lor ridica încă unele probleme care vor fi
clarificate după cercetarea integrală a celor două complexe 2 .
În cursul cercetărilor din acest areal au fost puse în
evidenţă o serie de complexe care se prezintă sub forma unor
şanţuri drepte sau curbe, late de 0,35-0,50 m, şi cu lungimi
variabile, deseori afectate de complexe mai târzii. Două dintre
aceste şanţuri au dispărut, nefiind mai adânci de 0,10-0,15 m,
alte două fiind încă în curs de cercetare. Trebuie menţionat că
între aceste şanţuri nu există nici o legătură şi până în prezent
nu avem date care să lege aceste complexe de vreo posibilă
structură de locuire. Dimpotrivă, două asemenea şanţuri,
respectiv Cpl. 40 şi Cpl. 55 din subarealul V4bS, au fost
umplute cu un pământ cenuşos, afânat, în care se găseau
numeroase fragmente de vase, unele dintre ele întregindu-se
parţial (Cpl. 40), bucăţi masive de crustă de vatră decorată
(Cpl 55), fragmente din pereţii unor locuinţe şi chiar oase,
situaţie greu explicabilă în cazul în care ar reprezenta fundaţii
de locuinţe.
Cercetările arheologice au continuat în 2006 şi pe Terasa I
– ce are o formă triunghiulară, cu o suprafaţă de 1000 mp,
desprinsă, către VNV, din dealul Cetăţuiei. Acest mic platou
constituie o şa, care leagă masivul principal cu pante abrupte
de restul reliefului deluros din V şi N, oferind în prezent
modalitatea cea mai simplă de acces spre platoul superior.
Amenajarea drumul actual pe valea torentului ce coboară din
V, pe la poalele Cetăţuii, a săpat şi distrus o bună parte din
această terasă (partea nordică). Este posibil ca limba de
pământ care s-a păstrat (25 m lungime) să reprezintă doar o
treime din suprafaţa iniţială a terasei.
În anul 2005 a fost proiectată o suprafaţă de cercetare S1,
în vederea secţionării în lungime a Terasei I şi pantei, până în
buza platoului superior al sitului. În 2005 au fost săpaţi 24 m,
iar în 2006 secţiunea a fost prelungită spre E cu 30 m şi spre V
cu 4 m, însumând în total 58 m, din care a fost epuizat doar
48,8%.
S-a urmărit pe de o parte, punerea în evidenţă a relaţiei
dintre contextele arheologice de pe terasă şi cele de pe
Cetăţuie, dar şi identificarea evoluţiei geologice a formaţiunii
de relief pe care se află amplasat situl (determinarea
119
depunerilor rezultate în urma eroziunii şi a altor procese
naturale, determinarea formei şi înclinaţiei pantei în antichitate,
determinarea formei şi întinderii platoului superior şi cel al
terasei). În mod particular s-a căutat identificarea posibilelor
urme antice de amenajare şi fortificare a dealului Cetăţuia
(activităţi de nivelare, terasare, fortificare a pantei, terasei şi
platoului).
Stratigrafia terasei indică o depunere substanţială de
pământ cu materiale arheologice în poziţie secundară,
organizată în straturi oblice, alunecate pe pantă în urma
eroziunii sau a altor fenomene naturale ce presupun dislocări
de teren (surpări ale marginii platoului, erodarea pantei,
soliflixiune). Nu se pot exclude nivelări antropice ale platoului
ori simple curăţări cu aruncarea pământului şi resturilor
materiale rezultate pe pante ori combinaţii de toţi aceşti factori.
Aceste straturi indică momente succesive în timp cu terminus
postquem epoca bronzului – cultura Monteoru. Straturile sunt
oblice – curg dinspre NNE spre SSV. În malul sudic ele sunt
surprinse de regulă de la o adâncime mai mică faţă de cel
nordic.
În zona inferioară a terasei au fost identificate 9 astfel de
straturi oblice până la ad. de 3.20 m (fără atingerea solului
steril arheologic). Nici unul dintre aceste straturi, cu excepţia
celui aflat cel mai sus din punct de vedere stratigrafic, şi care
coincide cu perioada ce a urmat încetării locuirii, nu conţine
material ceramic din cea de a doua epocă a fierului. În partea
superioară a terasei au fost identificate trei astfel de straturi ce
conţin în principal material dacic şi accidental material din
epoca bronzului, coborând la 1,50 adâncime, iar în zona cea
mai plată a terasei la doar 0,50 m. În partea superioară a
terasei, aceste trei straturi cu materiale în poziţie secundară
suprapun o serie de complexe adâncite (6) de mici dimensiuni
(de forme circulare, cu diametre de 0,50-0,70 m) cu materiale
exclusiv dacice ce corespund unui nivel. Acest nivel suprapune
direct lutul galben, evident îndreptat în mod intenţionat prin
săpătură. De asemenea, unele dintre gropi pătrund în sterilul
arheologic.
Ceea ce a determinat împărţirea convenţională a terasei în
inferioară şi superioară a fost descoperirea în zona centrală a
unei aglomerări masive şi compacte de pietriş amestecat cu
nisip. Cu toate că stratul a fost surprins doar pe o mică
porţiune (aprox. 6 m), acesta făcea parte de fapt, dintr-un nivel
geologic mult mai vast, care a fost cândva albia unui curs de
apă. La V de această „spinare” de pietriş încastrată în lut se
află doar straturi cu material din epoca bronzului a căror
dispunere poate indica o umplere treptată a unei viroage
abrupte şi adânci. La răsărit de pietriş, către platou, există doar
cele trei straturi cu materiale majoritar dacice, ce se
orizontalizează treptat până la limita cu pietrişul.
În limita extrem vestică a terasei, patru astfel de straturi
sunt tăiate de un complex adâncit de mari dimensiuni, cu
pereţii rotunjiţi, similar unui şanţ, cu o deschidere de 8,5 m.
Acesta a fost intersectat oblic de S 1, pe o lungime de 6,5 m.
Nivelul său de săpare porneşte de foarte sus, fiind identificabil
imediat sub ultimul strat de sol cu material erodat şi scurs pe
pantă. Adâncimea la care ajunge în caroul 1 este de –1,70 m.
Conţine foarte multe oase de animale, fragmente de vase
datate sec. II - I a.Chr. (unele întregibile), cenuşă şi fragmente
de crustă şi miez de vatră (un fragment decorat) – toate în
umplutură. Umpluturile acestui complex sunt dispuse sub
formă de straturi succesive alveolate spre centrul şanţului.
Complexul nu a fost epuizat.