pdf (15 MB) - cIMeC

Cronica cercetărilor arheologice din România – campania 2006
Este obligatoriu de remarcat că încă din 2001 am constatat
că vechea ridicare topografică, realizată de Dorin Ursuţ, a fost
funciarmente greşită 1 , amplasând sistemul nostru de săpătură
din anii 1995 până în 1998 şi chiar 2000 cu cel puţin 70 m mai
la N decât în realitate. Greşeala a reprezentat efectul cumulativ
al unor ridicări topografice eronate în vicus imediat după 1990.
Ea a fost repetată şi amplifică, pornind probabil şi de la vizarea
greşită şi confundarea bornelor, care au existat în permanenţă
în teren. Poate, ca o circumstanţă atenuantă, trebuie să
amintim că terenul pe care este amplasat vicusul militar a
devenit după 1990 privat, fiind acoperit de culturi de porumb,
iar datorită sistemului proprietăţii nu a putut fi urmată
totdeauna cea mai logică continuare a săpăturilor anuale. Asta
şi în condiţiile în care singurul sistem de referinţă topografică,
într-un teren eminamente plat şi nestrăbătut -de pildă-, de
stâlpi de înaltă tensiune, construcţii de orice fel, împrejmuiri
fixe etc. îl constituie bornele solide de beton amplasate în teren
de-a lungul anilor (azi în număr de vreo 13).
Din acest motiv, în anul 2006 am început corelarea
săpăturilor noi cu vechile secţiuni (invizibile pe terenul cultivat),
una dintre ele (S 16, 1998) fiind intersectată cu ocazia
executării secţiunii magistrale S-N S 22-S 24. Ridicarea
topografică a săpăturii din 2005 2 a fost realizată, după
recoltarea porumbului, în primăvara timpurie a anului 2006, de
Madi Duţescu şi de către Mihai Florea, ambii de la MNIR. În
ianuarie 2007, acelaşi colectiv de topografi, sub coordonarea
lui Dan Ştefan, cărora le suntem deosebit de recunoscători, au
reuşit ridicarea topografică a săpăturilor din 2006 şi
prelucrarea lor în sistemul ST 70, care va sta la baza
proiectului nostru de cercetare a vicusului, începând cu acest
an.
În 2006 s-a reuşit plasarea corectă pe plan a tuturor
săpăturilor din vicus SAMVM. Cele patru noi secţiuni, S 25, S
26, S 27 şi S 28 au suprapus parţial, dar relevant vechile
săpături, care au putut fi în fine consemnate în totalitate pe
plan. Au fost doi ani de eforturi răsplătite de obţinerea unei
planimetrii precise, care să conducă la continuarea cercetărilor
în condiţiile unui plan şi a unei ridicări topografice corecte şi
profesioniste, în concordanţă cu realităţile din teren. Aceste
elemente planimetrice vor fi discutate în cele ce urmează,
împreună cu concluziile de natură arheologică.
S 25
Secţiunea a fost trasată paralel cu S 22-S 24 din 2005, în
apropierea drumului modern, singurul reper de orientare în
zonă. În magistrala S 22-S 24 fusese intersectată o veche
secţiune, fără a putea preciza atunci despre care era vorba.
Sistemul de săpătură din anul 2006 a permis şi identificarea
precisă a acesteia cu S 16 din 1998. S 25 a mai surprins şi
capătul scurt, de N, al unei secţiuni mai vechi, oblică faţă de S
25, identificată cu precizie a fi S 13 din 1997. Aceeaşi secţiune
veche a fost surprinsă şi în S 27, cum vom vedea.
Din punct de vedere arheologic, am constatat existenţa
unui nivel de călcare antic liniar şi nediferenţiat, a cărui
componenţă constă într-un pământ gri-negricios compact şi
afânat, conţinând un material arheologic reprezentat aproape
exclusiv de cantităţi nu prea mari de ceramică. În acest strat s-
a mai putut observa prezenţa pigmenţilor de cărămidă şi de
ceramică, chirpici, arsură şi câteva fragmente de cărămizi şi
pietre. De altfel, raritatea pietrei de carieră şi lipsa celei de râu,
coroborată cu numărul redus de fragmente de ţigle şi cărămizi
duce la concluzia inexistenţei, în zona săpată, a platformelor
de piatră sau a trotuarelor de pietriş atât de caracteristice în
115
alte zone ale vicusului. Între m. 0-9, în stratigrafie orizontală,
apar câteva structuri făcând parte dintr-un complex de locuit,
reprezentat de urmele a două amprente de pereţi de lemn, în
dreptul m. 1-2, respectiv 6-7, având lăţimea de 0,30-0,35 m şi
care se disting cu destulă dificultate în lutul gălbui cu pigmenţi
roşcaţi, care constituie sterilul geologic. Amprentele sunt
marcate la exterior printr-o linie, care după uscare devine
evidentă şi se prezintă sub forma unei crăpături, ce marchează
diferenţa de culoare şi consistenţă între compoziţia pereţilor şi
lutul în care au fost săpaţi. Pereţii aparţin primului nivel roman,
deoarece pornesc de la baza stratului negricios de locuire ce
se întinde pe cea mai mare parte a secţiunii discutate. Clădirea
cu pereţi de lemn este marcată şi de un număr de patru gropi
de par, trei dintre ei având o formă pătrată cu latura de 0,20 x
0,20 m, - dimensiunile obişnuite ale amprentelor de bârne
patrulatere - iar al patrulea, în dreptul m. 3 având o formă mai
alungită. Alinierea bârnelor, pe axa N-S, perpendicular pe cei
doi pereţi dovedesc că aparţin clădirii, fiind de fapt o
compartimentare obişnuită la astfel de complexe arhitectonice.
Tot în stratigrafie orizontală a apărut şi marginea
neregulată şi greu de stabilit cu precizie a unei gropi de mari
dimensiuni, fără a ocupa toată lăţimea secţiunii, având ca
umplutură un pământ gri-negricios, conţinând multe fragmente
de cărămizi şi pietricele. Este în mod evident una şi aceeaşi
groapă de formă albiată surprinsă pe peretele nordic al S 27.
Pe marginea gropii în cauză, până pe profilul estic al S 25 au
apărut pietre de carieră şi de râu, cărămizi şi fragmente
consistente de chirpici, aparţinând probabil gropii şi mai puţin
probabil unei structuri arhitectonice sau complexului de locuit
de lemn descris mai sus. În fine, între m. 8-9 apare o groapă
dreptunghiulară de par, ca cele trei descrise mai sus precum şi
alte două, de formă rotundă. Acestea din urmă sunt gropi
menajere, prin analogie cu ce cunoaştem deja de la SAMVM.
O concluzie importantă cu privire la planimetria vicusului a
fost aceea potrivit căreia combinaţia celor două secţiuni, S 25
şi S 27, a avut drept rezultat corelarea corectă şi în
concordanţă cu noua ridicare topografică a vechile săpături cu
cele noi, făcând posibilă cunoaşterea stratigrafiei unei zone
periferice a vicusului SAMVM.
Elementul arhitectonic cel mai spectaculos apărut în
această secţiune a fost o fântână romană, de forma, alcătuirea
şi semnificaţia celorlalte fântâni descoperite la Căşeiu în
săpăturile din anii 1995-1998.
Ea a fost identificată în capătul sudic al S 25, între m. 17-
18, fiind denumită convenţional G 23 (în continuarea
numerotării gropilor din săpăturile mai vechi). G 23 este o
fântână cu pereţii paraleli, săpată până în pânza freatică şi
având la partea inferioară un butoi din lemn, fără cele două
funduri. Fântâna a fost mărginită la partea superioară de un
rând de bolovani de râu şi carieră şi fragmente de cărămizi.
Adâncimea fântânii este de -2,50 m, iar lăţimea de 0,75 m.
Aceasta porneşte din nivelul nediferenţiat de călcare roman,
aparţinând cu certitudine celui de al doilea vicus, edificat de
cohors I Britannica milliaria equitata 3 . La partea ei inferioară au
fost identificate şi recuperate mai multe componente ale
butoiului, scânduri cu lungimea de maximum 40 cm, afectate
puternic de umezeală. Datorită pânzei freatice, fântâna nu a
putut fi urmărită până în balastul geologic. Umplutura fântânii
constă dintr-un strat compact având în componenţă fragmente
ceramice, oase de animale, bolovani de râu şi pietre de carieră
precum şi câteva fragmente de cărămizi. Dat fiind faptul că
pânza freatică a coborât foarte mult, fântâna părând să fi secat