download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Literatura artistică
Un fel de linişte este noua ei plachetă de versuri,
apărută la Editura “Vinea”, când tot în acelaş timp, în
2003, publicase tot la Vinea o altă carte de poezie,
Gheara.
Liniştea, propulsată în titlul cărţii, are două semnificaţii
care se desprind chiar la lectura primelor texte: una de
ordin personal, firească într-o carte cu poezii lirice, alta
cu implicaţii mai largi, de natură socială, mai estompată
pe fundalul întregii plachete. Irina Nechit abordează în
poezia sa aşa teme stringente, cum ar fi tema exodului,
tema străzii: copii şi oameni ai străzii sau oameni
ai nimănui. Un fel de linişte e deci liniştea de acasă,
atmosfera bucolică, netulburată, plină de soare, în spatele
căreia se produce în surdină drama.
Fumezi fără oprire e tocmai poemul de la începutul
cărţii în care poeta pune pe tapet o tragedie
moldovenească ce are ochi atât de calmi şi senini. Poemul
e construit pe baza unei simple antiteze: dincolo e
un el generic, un “nabab” “scufundat în zăpadă până la
gât”, căruia picii îi aprind ultima ţigară, dincoace:
“fetele pe care le-ai iubit
nasc în mijlocul iernii copii morţi
cu bulgări de zăpadă în mâini”. (p. 5)
De la poem la poem observăm că Irina Nechit a
rămas în cea mai mare parte fidelă tonului şi stilisticii
sale, caracteristice încă primelor volume.
Mai multe poeme sau versuri tratează tema trecerii
omului în general sau a unor persoane mai mult sau mai
puţin concrete. Irina Nechit apelează rar la exclamaţii
pentru a exprima supremul regret, cel al trecerii ireversibile
a timpului. Cităm un fragment din Vin roşu, unul
dintre cele mai bune poeme din carte:
”Doar cu vin roşu ca de taur aş putea să-mi trezesc
mătuşile
care dorm liniştite la umbra zidului pulverizat
doar cu untdelemn sfinţit le-aş unge pleoapele
străvezii
prin care se văd irişii lor adânci ca fântânile
Nu şi-au tăiat părul de când le-a doborât somnul
şi pletele lor atârnă din cer
ca o ploaie neagră mirosind a crizanteme ofilite.
De ani de zile nu şi-au schimbat lenjeria dantelată
şi nici nu şi-au scos pantofii demodaţi dorm aşa
încălţate
pe cearceafuri de atlaz lunecoase precum lumina
înserării
Pietrele scumpe de la gâtul lor nu mai strălucesc
iarba înaltă aţâţă greierii sufocă demonii cu trupuri
de păianjeni
au trecut săptămâni şi veacuri
de când nu le-am vorbit mătuşilor mele
azi le strig : v-am adus vin roşu în cupe visătoare!
sunt un copil de ceramică frumos ca un fruct
de ani de zile aştept să ies dintre picioarele voastre
neprihănite”. (p. 27-28)
Dacă s-ar cere imperios să alegem doar unul, cel
mai bun poem, după opinia noastră, din acest nou volum
de versuri ne-am opri la Elegie pentru chipul meu:
„Eram alcătuită din linii blânde
însă cineva le-a şters atât de repede
că nici n-am apucat să scot o vorbă
să bat cu pumnul în masă
să ţip ca din gură de şarpe.
Nu accept altă bărbie
altă piele alţi pomeţi şi alte pleoape
ochii mei mă întreabă îngroziţi
unde-i aluniţa de pe obraz
şi unde-s cele două priviri cu miez auriu.
Probabil într-o noapte am dormit prea strâns
şi-a venit o apă ca un potop
şi mi-a spălat trăsăturile,
apoi a venit o lipitoare
şi mi-a supt chipul de altădată.
Nu mă mai recunosc”. (p.29)
Un poem cutremurător despre trecerea noastră prin
viaţă, de o cruzime stilizată, care se aşază în cele din
urmă într-un exerciţiu al privirii.
Un fel de linişte nu este o carte cu semne clare de
bilanţ, de traversare a unei crize sau de deschidere a
unei noi perioade de creaţie. E o carte. E transcrierea
unui traseu existenţial şi poetic. Poemele sunt ca filele
unui jurnal. Volumul nu e un jurnal tradiţional, dată fiind
tenta lui non-(auto)biografică, lipsită de miză biografică.
Alte semne se citesc în placheta Irinei Nechit: de
evoluţie înceartă şi sigură.
63