download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Literatura artistică
„Pe pragul aşternut din faţa casei” (p. 56), ba de a se
duce „La Fântâna Matroanei, sub nuci,
Unde frunzele tremură-n vânt,
Într-o zi eu totuna m-oi duce
Să mă-nchin gliei pân-la pământ.
M-oi ascunde să nu mă mai vadă
Prăşitorii din Valea Grigoarei,
Că plâng de bucurie-n livadă
Şi-mi şterg ochii trecând prin ogoare.
Vinovat, o să trag cu obrazul,
Când, sfios, m-oi opri sub coroane,
Doar n-am scris nici un vers, nici o frază
Despre tine, Fântâna-a Matroanei.
Când adesea mă chinuia dorul,
Neştiind încotro să apuc,
Tu-nainte-mi ieşeai cu ulciorul
Să-mi sting setea la umbră, sub nuc.
Şi de ce aşa-mi tremură mâna,
Când cuvinte aştern de iubire?!
Izvorăşte din mine fântâna,
Murmurând din adânc, din simţire”. (p. 55)
În cartea Livada de cuvinte Filip Mironov revede
„plaiul cu cireşi”, unde i-a „trecut în zbor copilăria”:
„Şi-mi vin amintirile vertiginos...
Noi vrem să le-nvingem în viaţă pe toate.
Dar tot un cireş azi foşneşte duios
De-asupra mormântului mamei şi-al tatei...
O, plai cu cireşi! O, pământule drag,
Aici mi-a trecut în zbor copilăria!
Foşneşte-mi, foşneşte-mi, prieten, la prag,
Că dacă n-ai fi, nici n-aş şti bucuria”. (p.19)
Odată cu aceste amintiri şi dorinţe se simte o notă
de melancolie în poeziile meditative ale scriitorului,
marcată de un patriotism firesc. Destinul dramatic al
neamului nostru reflectat în destinul unui singur om (în
persoana sa) şi necesitatea împăcării cu destinul său
constituie mesajul poeziei Rămân cu ale mele:
„Mai bine era să rămân la oiţe
Şi tu ciobăniţă printre ciobăniţe,
Aici să-nvăţăm cum învaţă păstorii
Gramatica vieţii odată cu zorii.
Mai bine era...Sună chiar ca o predică!
Dar viaţa te-apucă prea brusc de gâtlej,
Nici nu prinzi de veste cum îţi pune piedică
Şi totul se pierde ca într-un vârtej.
Rămân cu destinul, cu toate-ale mele,
Cum mintea mă duce şi cum mi-a fost scris.
Prin râşniţa vremii, prin zăbrele,
Îmi pare c-a fost o poveste, un vis.
Şi sufletu-mi nu vrea s-audă de drâmbă-
Se zbate în tângă abia-abia viu.
Cărarea-i de vină, pe semne-i cam strâmbă.
S-o iau înapoi? E târziu, prea târziu...
Şi dacă târziu e, urma-voi cărarea
Şi ducă-mă ea unde are de dus,
Ca râu-n vâltoare, în zbucium ca marea,
Sau poate în zbor ca-n poveste, pe sus.
Rămân cu-ale mele, precum mi-e destinul
Din naştere dat într-o zi din trecut,
Pribeag rătăcind prin necaz ca străinul,
Sosit pe un plai nou şi necunoscut”. (p.46)
Nechit, Irina. Un fel de linişte. – Bucureşti : Vinea, 2006. – 84 p.
Irina Nechit nu face parte dintre scriitorii care
editează rar, la intervale de decenii, doar pentru a da
semne disperate de viaţă literară, încercând astfel
măcar să salveze nişte aparenţe, să nu se autoexcludă
definitiv dintr-un proces şi dintr-un fenomen la care au
ţinut, despre care au crezut că va arăta altcumva, dar
s-au trezit condamnaţi la o periferie a literaturii. Autoarea
volumului Şarpele mă recunoaşte a publicat în 15
ani 7 volume de poezie, dramaturgie şi critică teatrală.
În această aparentă diversitate de interese, constanta
ei rămâne poezia, editând, în medie, o carte la trei ani.
Este prezentă în antologii naţionale, în dezbateri pe
teme de literatură, în delegaţiile de scriitori care pleacă
din când în când peste hotare. Poeta se reflectă şi în
dramaturgia pe care o scrie şi pe care o promovează
de mai mulţi ani: prin lirismul amar infuzat personajelor
sau situaţiilor din piese.
62