download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Literatura artistică
Fiecare capitol este însoţit de note biografice şi
imaginile autorilor.
Dar să ne oprim la cele descrise de compatriotul
nostru Leo Butnaru. În cele 110 pagini din cartea susmenţionată,
se face, pas cu pas, descrierea celor mai
fascinante amintiri legate de turismul intercultural ce a
durat 2 săptămâni (14 octombrie - 29 octombrie 2003).
Iată ce gânduri îi vin în minte autorului, aflându-se în
aeroportul moscovit Şeremetievo la 14 octombrie:
„...într-o astfel de călătorie oarecum neobişnuită, ar
fi necesar să-ţi stimulezi, să-ţi induci, dacă e posibil, o
stare de spirit de o acută receptivitate, pentru «a prinde»
şi a reţine cât mai multe din sensurile ne-europene ale
vieţii şi civilizaţiei ce au a şi se deschide, colea, peste
câteva fuse orare. Adică, să încerci, să tinzi şi tu să fii
în deplinătatea stării pe care budismul o numeşte U in’,
ce ar însemna activitatea maximă a celor cinci funcţii
ale vieţii – receptarea formei obiectului, capacitatea de
a raţiona, activitatea abstractă a conoştiinţei, acţiunea
fizică şi cunoştinţele practice. Toate astea îşi vor fi de
reală utilitatea în cele două săptămâni, cât vei hălădui
prin Ţara Marelui Zid”.(p. 9)
„În fine (un ”în fine” de etapă, din multe altele ce
au a urma) ajungem la Marele Zid pe care cineva va
face doar câţiva paşi, printre/între creneluri, alţii – înaintând
câteva sute de metri, însă nimeni nu va face mii
şi mii de paşi, pentru că această construcţie din munţi
e una – nu-i aşa? - de un parcurs amonte, pe unde
dificil, pe unde – extrem de greu de urcat. De fapt, segmente,
şerpuiri de zid ni se arătase-ră cu mulţi kilometri
înainte de a fi ajuns la Badalin, însă acestea nu erau
amenajate, utilate pentru vizitatori. Ele vălurează exact
pe crestele labirintice, ca o fabuloasă şiră a spinării
pământului. Construcţia minunii (pentru că în istoria
civilizaţiilor umane e considerată una ca atare) a început
în timpul dinastiei Tzin, fiind isprăvită între anii
221-206 î. e. n. Era prevăzută pentru apărarea ţării contra
năvălirilor repetate şi barbare ale hoardelor nomade,
în special ale hunilor. «Lacrimi şi hohot de râs trezeşte
munca împăratului», scria / hieroglifia poetul Tzui Tzinyui
(sec.VIII), referindu-se la zecile, sutele de mii de
vieţi omeneşti, jertfite pentru această zidărie, hohotele
de râs, însă, fiind adresate post factum (...de o mie de
ani) naivei încrederi a suveranului, că respectivul mur
ar putea cu adevărat ocroti ţara de ameninţări, de nenorociri.
Zidul are o lungime de 6350 de kilometri, dar
şi astăzi se mai întâmplă să fie descoperite segmente
necunoscute” (p.23-24).
La 17 octombrie oamenii condeiului au vizitat oraşul
«interzis» - oraşul de Purpur, unde autorul ne relatează
în memoriile sale:
„Teritoriul Oraşului de Purpur care, odată ce
primeşte atâta potop de vizitatori, nu-şi mai îndreptăţeşte
genericul restrictiv de interzis, e de 720 de
mii m 2 , într-un dreptunghi cu laturile de 760 şi 960 de
metri. Palatele şi acareturile fostei reşedinţe dinastice
au 9999 de încăperi (şi nimeni nu s-a gândit sau nu a
îndrăznit – să fie ... interzis ? – să mai croiască una,
ca să se facă cifra rotundă, de 10 mii... ; ar fi dispărut
farmecul indecisului, misteriosului...), ceea ce-l atestă
drept cel mai mare complex de arhitectură clasică de
pe mapamond în care, iată, intrăm prin Poarta Ten An
Men, numită şi Chengalin, în sensul că Fiul Cerului
(împăratul) avea împuternicire divină să fie mai marele
lumii. (Pe parcursul a 500 de ani, Oraşul de Purpur a
servit ca reşedinţă pentru 24 de împăraţi, 14 din dinastia
Ming şi ceilalţi zece – din Qing).
Ca arhitectură şi parametri, această construcţie
a dus-venitului, adică poartă şi este de-a dreptul
impresionantă, atingând 70 de ly (55 de metri) înălţime
şi zece metri lăţime. Temelia de marmoră e de doi metri,
iar cărămizile din care a fost zidită «cântareau» câte 24
de kilograme fiecare. Ea comunică arhitectural, organic,
cu cochetele turnuleţe de la colţurile împrejmuirilor,
asamblate din câte 9 grinzi şi 18 stâlpi de lemn. Toate
construcţiile sunt acoperite cu ţiglă aurită şi glazurată,
iar pereţii sunt de o culoare roşie-închisă (muşchiul taurului).
În exteriorul zidurilor, a fost săpat un şanţ adânc,
umplut – ca de obicei, şi pretutindeni – cu apă. Iar în interiorul
imenselor curţi din faţa palatelor sunt amplasate
vase enorme, cam cu volumul de o mie de litri fiecare,
care erau destinate pentru stingerea eventualelor incendii.
Precauţiile nu erau fără temei, deoarece Oraşul
de Purpur arde la căderea dinastiei Ming (1368-1644),
în decursul căreia, de altfel, s-au construit cele mai multe
componente ale fastuoasei reşedinţe. Toate vasele
uriaşe fuseseră aurite, însă de pe unele nobilul metal
l-au răzuit cu baioneta ostaşii englezi şi francezi, după
intervenţia militară din anul 1860” (p. 30-31)
Un capitol aparte este consacrat Muzeului Caligrafiei :
„Muzeul Caligrafiei pare şi el retras din vreun oareşicare
spaţiu rural sau urban. Aspectul său arhitectural,
cu grădină, stele de piatră, statui şi alei exotice, e unul
de însingurare medievală, de reculegere în marea şi
statornica faptă a scrisului ca artă, a artei ca scris (alias,
pictogramele, hieroglifele)” (p. 57).
„Chinezii susţin că hieroglifele lor sunt rodul unei inspiraţii
celeste, inclusiv – cea a expoziţiei aştrilor (Exact
(şi) în spiritul grecilor antici, în limba cărora hieros înseamnă
«sacru» şi griphe – „ceea ce e cioplit”). Iar
conceperea şi elaborarea scrisului sunt atribuite legendarului
împărat Fu-Tyiti care, cică, avea protuberanţe
craniene, ca semne indubitabile ale înţelepciunii sale”
(p.58).
„Astfel, scrisul chinezesc, sistemul său hieroglific s-
a constituit cu două mii de ani înainte de Hristos, iar
caligrafia ca artă – în secolul II al erei noastre, anul de
graţie considerându-se a fi 108, când, probabil, se întâmplase
ceva sacramental pentru această nobilă îndeletnicire
umană.” (p. 58)
„Numărul total al semnelor e de 50 de mii, însă în
comunicarea curentă şi scrierea hieratică, adică simplificată,
sunt utilizate doar 4-7 mii. Apariţia hieroglifelor este
aureolată de legende captivante, fiind percepută ca o revelaţie
şi graţie ale puterilor cereşti. De unde şi deosebita
consideraţie acordată caligrafilor talentaţi, arta cărora
uneori a fost pusă mai presus de pictură” (p. 59)
60