download - Biblioteca Naţională a Republicii Moldova

Cultură. Civilizaţie
atitudini eroice era, compensator, în
spiritul unui timp de joasă atitudine
morală şi, nu întâmplător, un fiu al lui
Constantin Brâncoveanu adaptă, în
limba greacă modernă, „Vieţile paralele”
ale lui Plutarh - , adăugânduse,
într-un fel, frumuseţii omului pe
care epoca începea să o descopere
şi prin scrisul unui Antim Ivireanul
care ştia că acestei «zidiri cuvântătoare»
i-a fost dată „lumea cu toată
frumuseţea ei.
Fastul materialelor somptuoase
– înnobilând astfel o curte domnească
ce stătea sub semnul culturii,
al lecturii de pagini cu ornamente
gravate ce treceau în piatra unor
portaluri şi ale căror legături preţioase
se adunau, la Hurezi, într-o „casă
a cărţilor” îmbiind „prea înţeleapta
îmbelşugare” – este un laitmotiv al
epocii.”(p.346)
„Ceea ce ar putea fi numită
opera «micilor ctitori ai marelui stil»
a fost mereu aşezată în umbra realizărilor
domneşti pline de fast şi strălucire
curteană. Divers şi înnoitor
sub aspect social, patronajul artistic
din timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu a mers de la categoria
înalţilor dregători şi clerici până
la aceea – mai firavă la acel început
de secol XVIII, dar menită, foarte curând,
unei adevărate «explozii» – a
unei «stări a treia» născânde, reprezentată,
deocamdată, de slujbaşi
domneşti sau neguţători. Mai mult,
se înregistrează acum şi fenomenul
– prefigurat de vremea Cantacuzinilor
– în care vârfuri ale ierarhiei sociale
colaborau întru ctitorire cu trepte
mai de jos ale acesteia, între limitele
unui veritabil «democratism» muntenesc
datorat forţei crescânde a
păturilor mici şi mijlocii, evident mai
ales la finele veacului al XVIII-lea şi
la începutul secolului următor şi negăsit
în Moldova”.(p. 354)
Capitolul trei, Artă şi mentalitate
în epoca luminilor, ne face cunoscuţi
cu monumentele şi ctitorii în veacul
fanariot, cu elementele populare şi
ţărăneşti în arta de la 1800.
„În acest proces al individualizării
unei arte ţărăneşti – adică al
creaţiei ţăranilor pentru comunitatea
ţărănească – cu monumentele sale
absolut specifice (biserici de lemn,
icoane pe sticlă, ceramică pictată
cu cornul), tot mai distincte de arta
straturilor sociale mijlocii din oraşe
şi chiar din mediul rural – aşijderea
distincte în cadrul unei arte populare
româneşti ce fusese, până acum,
de-a lungul evului mediu, una şi
aceeaşi în sat şi la oraş, secolul al
XVIII-lea deţine un rol hotărâtor, fiind
veacul unei autentice «explozii
folclorice» din pricini ce nu mai trebuie
aici reamintite”(p. 448).
„În acest context folcloric medievalizant
se desluşeşte, desigur,
şi vastul capitol – mult explorat dar
rezervând încă surprize – al ilustrării
în arta noastră din veacul al
XVIII-lea a atâtor teme şi subiecte
cu sens didactic şi moralizator din
cărţile populare, zugrăvite în părţile
nerituale ale lăcaşurilor, la pridvoare
şi pe faţade unde te întâmpină berze
şi căprioare, vulpi şi cocoşi, şerpi
şi urşi, pelicani şi Ducipali, sibile şi
filosofi, scene din «Minunile Maicii
Domnului» sau din «Viaţa Sf. Eustatie
Plachida», atunci când ele nu
pătrund în culele unor boieri de ţară
precum aceea, deja amintită, de la
Almăj unde, într-a doua jumătate a
secolului, bolţile cu stucaturi erau ritmate
de medalioane având pictate
fabule ale lui Esop” (p. 464).
În această carte a apărut o discuţie
asupra începuturilor epocii de
tranziţie, de la medieval la modern,
o atitudine ce trebuia neapărat lămurită
de istoricul culturii şi ea nu
este dintre cele mai simple. Redusă
la cea mai lapidară formulare,
ea s-ar putea numi „chestiunea Renaşterii
româneşti”. Vă invităm să
urmăriţi modul în care au fost interpretate
în spaţiul nostru unele dintre
înnoirile spirituale şi morfologice ale
Occidentului şi mai ales ale Europei
centrale în plină Renaştere şi Reformă;
cum au fost posibile şi cum s-
au exprimat unele racordări stilistice
ale fenomenului artistic românesc la
cel – atât de complex sub veşmântul
formelor şi ideologiilor – al barocului;
cum s-au conturat de timpuriu unele
aspecte regionale şi provinciale diferite
pe harta, de altminteri unitară,
a artei româneşti, dând măsura vitalităţii,
a bogăţiei, a luxurianţei acesteia;
cum, în sfârşit, s-au pregătit la
palierele decisive ale creaţiei româneşti
– la cel aulic şi la cel popular,
deopotrivă – înţelegerea, asimilarea
şi mai apoi exprimarea formelor întrun
limbaj esenţialmente modern.